În fondul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, aflat în custodia ANIC (Arhivele Naționale Istorice Centrale), se găsește un Dosar care conține un document extrem de interesant pentru descifrarea uneia dintre problemele principale, esențiale am zice, privind promovarea creației muzicale a lui George Enescu: situația partiturilor existente în patrimoniul Uniunii în anul de grație 1957.
O INIȚIATIVĂ PERSONALĂ?
Este un Registru de evidență general, consacrat partiturilor ”de orchestră și cor” existente în Biblioteca Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. (ANIC, Fond Uniunea Compozitorilor, Dosar 599/1957, p. 3). El a fost alcătuit în anul 1957 de către un funcționar meticulos, pe numele lui (ei, pentru că este o ea) Voichița Muțui. Rețineți: în anul 1957. Nu știm cine sau ce a determinat-o pe Voichița Muțui să întreprindă această migăloasă acțiune. Zelul personal? Pasiunea ”lucrului bine făcut”? Nevoia de a ști, până la ”centimă”, ce se afla în custodia Bibliotecii? Ori, îndemnul energic al vreunui ”șef”? Știm doar că atunci, în 1957, Uniunea Compozitorilor se afla sub diriguirea compozitorului Ion Dumitrescu al cărui mandat de secretar al Uniunii începuse încă din martie 1954, după demisia lui Matei Socor din funcția de președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Să analizăm, puțin, contextul!
DEMISIA POLITRUCULUI SOCOR
Instalarea compozitorului Ion Dumitrescu în fruntea Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România a adus un suflu nou în activitatea acesteia. El a început un amplu program de înlăturare a consecințelor nefaste, tributare unor principii politice și ideologice promovate de liderii comuniști și în domeniul creației muzicale românești, principii și practici preluate și aplicate cu mult zel de Matei Socor în perioada mandatului său. Un mandat început cu mult tam, tam, sub semnul cultului personalității lui Stalin și sub impactul preluării ad-litteram a unui document sovietic (Rezoluția Plenarei C.C. al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice în domeniul muzicii, din februarie 1948). Un mandat încheiat în mod lamentabil printr-o demisie, fără explicații publice, în martie 1954. Este semnificativ faptul că Matei Socor n-a catadicsit să vină să dea explicații nici măcar în cadrul restrâns al Comitetului Uniunii unde demisia sa a fost citită de către unul dintre participanți. (ANIC, Fond Uniunea Compozitorilor, Dosar 509/1953-1954, p. 135). O întâlnire face-to-face cu staff-ul Uniunii Compozitorilor ar fi permis, poate, un dialog sau unele explicații privind decizia sa de a se retrage din conducerea Uniunii. Decizia sa? Hm., hm., hm., Poate a decidenților de la vârful ”conducerii de partid și de stat”- cum se spunea în epocă! Matei Socor a evitat o asemenea întâlnire care, evident, a întărit certitudinea că plecarea sa din fruntea Uniunii Compozitorilor era necesară.
PRIMUL PAS: REPRIMIREA LUI GEORGE ENESCU
După plecarea lui Matei Socor, noul staff al Uniunii și-a suflecat mânecile, cum se spune, și a pornit la treabă. Erau multe de făcut pentru asanarea vieții și activității Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor! Printre primele urgențe s-a aflat reprimirea în Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România a lui George Enescu. Iar acest moment reparatoriu s-a produs chiar în prima zi a preluării mandatului de secretar al Uniunii de către compozitorul Ion Dumitrescu. Tot atunci au fost reprimiți în Uniune alți doi compozitori români Marcel Mihalovici și Stan Golestan care – și ei – fuseseră înlăturați – în mod tacit de către fostul președinte al Uniunii, Matei Socor. (ibidem, loc. cit. p. 135). Pentru breasla muzicienilor români acest fapt a avut o semnificație deosebită. El însemna începutul procesului de reașezare a activității Uniunii Compozitorilor pe bazele firești ale unei instituții consacrate creației muzicale și nu unor lupte intestine, cu excluderi și anateme năucitoare, cu etichete inspirate din practicile și limbajul unor principii și documente elaborate în ”laboratoarele” moscovite, așa cum fusese în mandatul nefast al lui Matei Socor. Reprimirea lui George Enescu și a celorlalți muzicieni români, Marcel Mihalovici și Stan Golestan, era un moment semnificativ, definitoriu, am spune, pentru viitorul activității Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Momentul putea fi interpretat ca fiind primul pas al distanțării de climatul impus de Matei Socor care a ancorat breasla muzicienilor români – compozitori și muzicologi – la imperativele politice al liderilor comuniști staliniști instalați la guvernarea României, la curentele proletcultismului, pro sovietismului, etc., etc.
CU MÂNECILE SUFLECATE
Este posibil, ca în acest climat nou să se fi aflat și chestiunea cunoașterii zestrei Uniunii în domeniul partiturilor muzicale achiziționate până atunci. Aceasta pentru alcătuirea unor proiecte de viitor în vederea îmbogățirii patrimoniului Uniunii Compozitorilor cu creații din muzica universală și îndeosebi cu lucrări din creația muzicală românească. În acest context credem că Voichița Muțui, documentarist al Bibliotecii Uniunii Compozitorilor, și-a suflecat mânecile și a pornit la treabă. Ea a întocmit o evidență clară a situației partiturilor de care dispunea Uniunea Compozitorilor în 1957. Dacă a făcut acest lucru din proprie inițiativă sau la porunca noului șef al Uniunii, compozitorul Ion Dumitrescu, nu știm. În Dosarul de arhivă cercetat de noi nu există vreun document care să ne aducă precizări în această privință ci doar Registrul despre care am pomenit mai sus. Este un document pe care l-am citit filă cu filă, cu un interes deosebit. El a fost pentru noi o veritabilă oglindă a curentelor de gândire ce au fost promovate de diriguitorii breslei, a strategiei artistice a Uniunii, care n-a fost ferită de impactul curentelor și răsturnărilor politice ale vremii. În paginile acestui Registru – întocmit cu acribie de o documentaristă pricepută, sârguincioasă și pasionată, pe numele ei Voichița Muțui, – am descifrat politica de achiziții a Uniunii și am găsit suportul indubitabil pentru elucidarea unei chestiuni spinoase: situația partiturilor unor creații enesciene aflate în custodia Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România – punct esențial în promovarea creației marelui muzician român. Citiți pe larg, episodul următor din ciclul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1957) Registrul cu surprize (2) Oglinda. Citiți!
