ÎN LOC DE INTRODUCERE
George Enescu – deputat de Dorohoi! George Enescu membru al primului for legislativ al României comuniste, Parlamentul ales în urma votului românilor din 19 noiembrie 1946! George Enescu – colaboraționist!
Pe această temă a curs multă cerneală pe ”apa Sâmbetei” cronicarilor obedienți puterii comuniste de la București. Comentatori (căci nu-i putem numi exegeți) ai vieții și operei marelui muzician român – în special ai acelei perioade din viața Maestrului petrecute după instalarea Partidului Comunist Român la guvernare (6 martie 1945) – au încercat să inducă în spațiul public din România (și nu numai) ideea că, astfel, ca deputat în primul for legislativ al puterii comuniste, marele muzician român ar fi dat semne că ar fi privit cu oarece bunăvoință noul regim politic de la București, că ar fi fost tentat să colaboreze, să participe la îndeplinirea strategiilor politice ale acestuia. Astfel, cu o ușurință impardonabilă, pe fruntea marelui muzician român era aplicată eticheta de colaboraționist al regimului politic de la București. O asemenea ipostază a marelui muzician român convenea de minune liderilor politici de la București. Căci atragerea elitelor intelectuale ale societății românești pe orbita Partidului Comunist Român era unul dintre obiectivele sale. În concordanță cu acest deziderat trebuie citite încercările liderilor politici de la București de a-l atrage pe marele muzician român de partea puterii comuniste. Un loc de deputat în viitorul Parlament al României comuniste era, în viziunea politică a liderilor comuniști de la București, formula cea mai sigură pentru realizarea acestui obiectiv. Cu siguranță, punerea lui în aplicare a fost decisă în spatele ușilor închise. Și nu la nivel local, din inițiativa liderilor sau a cetățenilor din județul Dorohoi, ci la nivel central, din inițiativa liderilor la nivel înalt. Ea a fost pusă în practică prin propunerea pe care Blocul Partidelor Democrate – o alianță politică electorală dirijată din umbră de Partidul Comunist Român, i-a adresat-o muzicianului român. A fost o propunere atipică, vicleană – am putea spune – deoarece ea nu a fost avansată muzicianului român atunci când se afla acasă, în România, ci când se afla – deja – în America, în cadrul primului său turneu muzical postbelic. Un ins pricinos ar fi observat faptul că acest obiectiv n-ar fi putut fi atins întrucât Maestrul nu se mai afla acasă, în România, ci în America. Se știa că în ziua de 10 septembrie 1946, marele muzician român se îmbarcase pe vasul transoceanic ”Ardealul” cu destinația finală New York. Pleca în primul său turneu american postbelic. Un turneu pentru care avea contracte pentru cinci luni și care – declarase domnia sa, chiar în trenul care-l ducea de la București la Constanța – se puteau prelungi pentru alte cinci luni sau chiar mai mult, după voința domniei sale. Iar alegerile parlamentare,organizate de Partidul Comunist, erau aproape, doar peste câteva săptămâni: în ziua de 19 noiembrie 1946. Deci, cum putea să fie ales, cum putea să desfășoare o campanie dacă nu se afla acasă, în România? Deși era o observație pertinentă – ea n-a fost luată în seamă. Existau mijloace. Alte mijloace! Și – după cum vom vedea – aceste alte mijloace au fost puse în aplicare. Că astfel erau încălcate normele elementare ale unei campanii electorale? Acest fapt nu conta întrucât obiectivul care trebuia atins era mult prea important: George Enescu – deputat în Parlamentul României. În consecință, ”mecanismul” a fost pus în mișcare. Ce a urmat? Cum a funcționat el? Cum a reacționat marele muzician român? Să citim.
O PROPUNERE ”MOȘITĂ” LA BUCUREȘTI!
Deși abia sosise în America (12 octombrie 1946) iar programul său de concerte era în plină desfășurare, în ziua de 24 octombrie 1946, George Enescu a fost invitat la sediul Oficiului diplomatic din New York al Legației României din Statele Unite ale Americii unde i-a fost adusă la cunoștință propunerea de a candida pentru un post de deputat pentru Parlamentul României. Alegerile băteau la ușă: 19 noiembrie 1946. Propunerea venea din partea Blocului Partidelor Democrate din România care hotărâse ca muzicianul român să candideze în alegerile din 19 noiembrie 1946 pe listele Județului Dorohoi. Era o inițiativă moșită la București. Pentru muzicianul român a fost o surpriză și nu o cinste, așa cum avea să declare mai târziu ex premierul României, Dr. Petru Groza. Și aceasta, deoarece, nu era interesat de politică. În pofida împrejurărilor speciale în care se afla – era pe pământ american, într-un turneu lung și cu înalte exigențe artistice – și cu riscul de a isca la București antipatii sau opinii critice, George Enescu își va păstra – și acum – aceeiași conduită. Domnia sa nu era interesat de politică. Punct. O declarase în numeroase ocazii, inclusiv în trenul care-l ducea de la București la Constanța (10 septembrie 1946) unde avea să se îmbarce pe vasul românesc ”Ardealul” pentru a traversa Oceanul. Acum, iată, era pus în fața unui fapt împlinit. Liderii politici de la București hotărâseră ca domnia sa să candideze ca deputat de Dorohoi pentru noul Parlament al României și îl trecuseră – cu de la ei putere – pe o listă a Blocului Partidelor Democrate, o alianță electorală a unor partide de stânga sau cu simpatii de stânga, aflate sub diriguirea – din umbră – a P.C.R. Acum, cei ce hotărâseră – în numele său – îi trimiteau o înștiințare telegrafică și îi cereau să semneze o declarație de acceptare. Un text. Aveau nevoie de un text și de semnătura sa olografă . Căci ”verba volant, scripta manent”.
UN TEXT DEFINITORIU
Nu știm dacă de la București va fi fost trimis un text gata redactat pe care Maestrul trebuia doar să-l citească și să-și pună semnătura de confirmare sau a fost trimisă numai o comunicare telegrafică privind hotărârea Blocului Partidelor Democrate. Sursele deschise la care am avut acces nu ne oferă astfel de amănunte. Avem însă textul adresei pe care un funcționar de grad înalt din Ministerul Afacerilor Externe (Dl. Victor Brabetzianu, Ministru plenipotențiar în M.A.E și Secretar general) o trimite lui Emil Bodnăraș, Secretar general al Președinției Consiliului de Miniștri. Adresa a fost alcătuită la București, într-unul din birourile Ministerului Afacerilor Externe, pe baza unei Telegrame (Nr. 149 din 25 octombrie 1946) trimisă de ”Legațiunea României din Washington” care – se menționează în document – ”a înregistrat și autentificat” declarația lui George Enescu privind candidatura sa pe listele Blocului Partidelor Democrate. În text sunt consemnate condițiile în care muzicianul român a acceptat să candideze. Să citim: ”Subsemnatul George Enescu, domiciliat în București, aflat în prezent în călătorie în Statele Unite ale Americii, prin prezenta declar că accept hotărârea luată de Blocul Partidelor Democratice (Democrate – n. ns.) din România și primesc a candida izolat (subl. ns.) la alegerile parlamentare din noiembrie 1946, pe lista Blocului Partidelor Democratice (sic!) din județul Dorohoi. Am citit, aprobat și semnat în New York la 24 octombrie 1946. Semnat George ENESCU”. (Cf. Ladislau Csendes, George Enescu, Un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, 2011, p. 203). Așadar, George Enescu primea să candideze, dar în mod izolat, deci, nu pe lista vreunui partid din alianța electorală BPD. El ținea să sublinieze acest lucru întrucât Blocul Partidelor Democrate era alcătuit din mai multe partide politice de stânga, sau cu orientări și simpatii de stânga (P.C.R, P.S.D.R, P.N.L – aripa Tătărăscu, P.N.Ț – aripa Anton Alexandrescu, Uniunea Patrioților, Frontul Plugarilor, Comitetul Democrat Evreiesc) care erau diriguite din umbră de Partidul Comunist Român. Muzicianul român primea să candideze izolat – adică independent de partidele care alcătuiau această alianță electorală care era BPD. Primind acest document Dl. Victor Brabetzianu va fi fost fericit, că iată, sarcina pe care o primise fusese dusă la îndeplinire. Fericit va fi fost și aparatnicul de la Oficiul diplomatic din New York al Legației României din America pentru că își îndeplinise misiunea. Cu siguranță va fi fost mulțumit și Dl. Emil Bodnăraș, Secretarul General al Președinției Consiliului de Miniștri, întrucât declarația muzicianului român era o dovadă că, iată, încă o personalitate a culturii române se alătura puterii comuniste de la București. Intra pe orbita sa! E drept, județul Dorohoi, era departe, undeva, în partea de Nord a țării dar, a-l avea pe George Enescu în Parlamentul României, era un succes.
SĂ NU SPUI HOP – PÂNĂ NU SARI!
Dar, cum se spune, niciodată să nu spui hop până nu sari. În aceeași zi – nu știm după cât timp, întrucât aparatnicul nu consemnează ora la care au fost redactate cele două documente – George Enescu va reveni asupra textului inițial. Completările sale sunt de natură să sublinieze ceea ce declarase anterior: că domnia sa nu face politică și că nu dorește, în ruptul capului, să-și ia vreo obligație în acest sens. În plus, distinsul muzician făcea niște completări pline de semnificație. El aducea omagii Majestății sale Regelui Mihai I al României și ”țărănimii noastre” și încheia cu urarea: ”Trăiască Țara și Regele”! În ochii liderilor staliniști aflați la guvernarea României, a-l evoca pe Regele Mihai era o îndrăzneală fără seamăn, o sfidare directă, întrucât cele două forțe de putere ale statului român – ”partidul” și Regele, se aflau precum șoarecele cu pisica. În anul 1945, tânărul Rege, nemulțumit de guvernarea comunistă, încerca să stopeze sau măcar să încetinească, valul reformelor draconice inițiate de guvernul comunist care deturnau linia de dezvoltare a Țării și ancorau România intereselor strategice ale Moscovei. Nemulțumit de guvernarea Cabinetului Groza, Regele Mihai a cerut premierului demisia. Nu era o excepție, un moft al tânărului monarh. Ci o practică obișnuită în relațiile dintre cele două forțe de putere ale Țării: Guvernul și Regele. Dar, Dr. Petru Groza – aflat pe cai mari, întrucât domnia sa și guvernul său intraseră la putere cu sprijinul direct al Moscovei – a refuzat solicitarea Regelui. Pentru Rege, atitudinea premierului era o sfidare. Inițial, Regele Mihai I acceptase cu greu instalarea lui Petru Groza la putere, întrucât, în ciuda portofoliilor (puține) obținute, Guvernul său aducea la putere Partidul Comunist Român, un partid sprijinit și ancorat puterii și intereselor strategice ale Moscovei. El n-a acceptat afrontul premierului și, cum se spune, a întors foaia. A refuzat orice contacte cu guvernul – nu mai primea miniștri în audiență și nu mai semna decrete și legi – cu speranța că astfel va bloca avalanșa legilor și decretelor comuniste și că va atrage atenția guvernanților, din cale afară de insolenți, că în România exista un Rege care avea niște drepturi. Refuzul Regelui a primit un nume: ”greva regală” care a intrat astfel în pagina de istorie a acelor ani. ”Greva regală” a ținut din august 1945 până în ianuarie 1946. Ea a încetat în urma unui compromis între premierul procomunist, Dr. Petru Groza și tânărul Suveran român. Premierul a acceptat solicitarea Regelui: includerea în guvern a unor miniștri ce reprezentau forțele politice democratice, iar Regele a înțeles urgența altor teme care băteau la ușă și aveau o importanță uriașă asupra viitorului României: Conferința de Pace de la Paris, semnarea Tratatului de Pace. Târâș/grăpiș Regele Mihai a reluat relațiile cu Guvernul. ”Greva regală” a avut, desigur, un impact pozitiv. A soluționat o criză între cei doi factori de putere – Guvernul și Regele – a determinat o schimbare în paradigma Occidentului față de România, în special a SUA și a Marii Britanii și a permis tânărului monarh român să-și afirme personalitatea și să pună în aplicare prerogativele pe care le avea. Astfel, Regele Mihai I și-a refăcut imaginea și a dat speranțe admiratorilor săi care – încă – mai credeau în forma de stat pe care o reprezenta: monarhia. Aceasta n-a însemnat nici pe departe că între Guvern și Rege s-ar fi instalat cumva un fel de ”lună de miere”. Acalmia a fost de scurtă durată – până în decembrie 1947 – când, la presiunea premierului Dr. Petru Groza, susținut pe față de trimisul Moscovei, tânărul monarh va fi silit să abdice de pe tronul României.
OMAGIILE PENTRU REGE – UN SEMNAL
Dar, până la abdicarea sa (30 decembrie 1947), Regele Mihai I al României, a rămas pe baricadă și a nutrit speranțe celor care credeau că valul comunist ce venea din ”Răsărit” putea fi oprit. Mdaaaaaaa! Erau – încă – mulți naivi în România! Nu credem că George Enescu va fi fost printre acești naivi. Dar, trimițând omagii Regelui – să precizăm, Regelui și nu primului ministru Dr. Petru Groza, cel care facilitase ieșirea sa ”în lume” după autoizolarea din anii războiului, adică turneul său în America – marele muzician român lansa liderilor de la București un semnal ferm că iată, domnia sa rămânea fidel Regelui. Cu alte cuvinte nu avea de gând să treacă de cealaltă parte a baricadei – baricada comunistă – acolo unde îl împingea propunerea BPD de a candida pentru un loc de deputat în viitorul Parlament al României. Cu siguranță, omagiile pe care George Enescu le trimitea Regelui, nu vor fi fost pe gustul liderilor staliniști aflați la guvernarea României. Nici exprimarea unui sentiment de dragoste pentru țărănimea din România nu va fi fost agreeată. Și ea era o sfidare, un afront la adresa liderilor politici staliniști care, prizonieri concepției leniniste privind rolul nefast al țărănimii care ”naște burghezie, zi de zi, ceas de ceas și în proporții de masă” (???), elaborau legi și măsuri al căror scop final era unul singur: înfometarea, dezagregarea și, în final, distrugerea acestei clase (altfel foarte numeroasă) a poporului român. A fi admirator al accestei clase sociale, a fi de partea țărănimii, a avea sentimente de dragoste pentru ea, și nu pentru clasa muncitoare, care, prin Partidul Comunist Român ajuns la putere, devenise…clasa conducătoare, bla., bla., era de asemenea un semnal că muzicianul român nu renunța la vechile sale idei și sentimente. Că rămânea statornic pe poziția sa de totdeauna – aceea de a nu face politică. Cu siguranță, completarea Maestrului la textul inițial al Telegramei de acceptare a propunerii de a candida în viitorul Parlament al României va fi căzut greu la ficații politrucilor din eșalonul doi al puterii comuniste de la București.
MAESTRUL ÎNTORCEA SPATELE B.P.D.
Primind a doua Telegramă, înaltul funcționar din Ministerul Afacerilor Externe, Dl. Victor Brabetzianu, se va fi frecat la ochi și va fi citit de două ori. Ce întorsăturăăăăăă! Maestrul venea acum cu o variantă surprinzătoare! Și, culmea, culmilor! Era un text scris chiar de către domnia sa! În noua adresă trimisă lui Emil Bodnăraș, Dl. Victor Brabetzianu va consemna această constatare cu scopul de a dezvălui cui aparțineau aceste completări. Nu cumva să fi crezut cineva că ele izvorâseră din mintea aparatnicului Legației, sau a cine știe cărui funcționar diplomatic aflat prin preajmă, ori prin vreunul din cabinetele Ministerului de Externe! Doamne feri! Să citim adresa scrisă de Dl. Brabetzianu: ”Ca urmare la adresa mea, Nr. 49.447 din 27 octombrie a.c., am onoarea a vă informa, pe baza telegramei Legațiunii noastre din Washington, Nr. 149 din 25 octombrie 1946, că Maestrul George ENESCU a rugat sus zisul nostru Oficiu diplomatic să Vă transmită și declarația de mai jos, scrisă și semnată de Domnia sa”. (subl.ns.) În continuare era prezentat textul integral al muzicianului român. Să citim: ”Ca omagiu pentru M.S. Regele Mihai I și în semn de dragoste pentru țărănimea noastră accept a figura pe lista deputaților intelectuali din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică și că nu iau nicio obligație pe terenul politic. Trăiască Țara și Regele! Semnat: George ENESCU.” (subl. ns.) (ibidem. Ladislau Csendes, op. cit. p. 204). Această nouă Telegramă conținea o poziție nouă a muzicianului român. El nu mai dorea să candideze pe listele BPD în mod izolat – adică, în afara listei oricărui partid – ci pe o altă listă, accea a deputaților intelectuali din afară de orice partid. Astfel muzicianul român întorcea spatele BPD. Pe baza acestei completări, înaltul demnitar din Ministerul Afacerilor Externe, Dl. Victor Brabetzianu, Ministru Plenipotențiar și Secretar General, a fost nevoit să întocmească o nouă adresă către Dl. Emil Bodnăraș. În 27 octombrie 1946, el o trimitea tot la Secretariatul Președinției Consiliului de Miniștri, recte, Dlui. Emil Bodnăraș. Pentru a nu da loc la suspiciuni, întrucât noul text, făcea completări explicite privind refuzul muzicianului român de a face politică, înaltul demnitar Victor Brabetzianu menționa că acea adăugire fusese scrisă de George Enescu, însuși. Compeltarea adusă de muzicianul român Telegramei inițiale era fără echivoc. Domnia sa accepta să candideze pe lista deputaților intelectuali din afară de orice partid. Adică independenți. Dar, sublinia foarte apăsat, că nu face politică și că nu are de gând să-și asume oarece obligații în acest sens. ”Insist – scria George Enescu în noul Text – că nu fac politică”. De asemenea, domnia sa menționa că nu avea de gând să-și schimbe decizia, să-și ia vreo obligație pe terenul politic.
Pentru liderii politici de la București aceste ultime precizări vor fi fost ca un broscoi grețos. Iată, Maestrul, deși acceptase să candideze pe listele BPD din Județul Dorohoi, acum nu mai candida pe aceste liste, ci pe o listă nouă, aceea a deputaților intelectuali care erau în afară de orice partid. Adică independenți. Aceasta însemna că Maestul întorcea spatele – la propriu – alianței electorale a BPD care, se știa, era dirijată din umbră de Partidul Comunist Român. În esență, prin noua precizare, George Enescu întorcea spatele Partidului Comunist Român, adică, puterii comuniste aflate la guvernarea României. Și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, domnia sa preciza că nu-și ia nicio obligație ”pe terenul politic”. Punct. Ce a urmat? Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU – DEPUTAT DE DOROHOI! O minciună comunistă demolată de însuși marele muzician român. Trei telegrame: București – New York, 1946. (2) Maestrul nu s-a lăsat momit! Citiți
