Aflat la tribuna Conferinței Compozitorilor din România (21-22 octombrie 1949) distinsul compozitor, Mihail Andricu, intra în subiect ex-abrupto. El își începea ”cuvântul de deschidere” așa: ”Tovarăși! În momentul deschiderii Conferinței compozitorilor o întrebare firească se pune: de ce Uniune și nu Societate? Răspunsul este ușor” (subl. ns.) – a precizat domnia sa! Și, fiind atât de ușor, domnia sa a oferit răspunsul consemnat în textul pe care-l avea în față. Textul pe care noi l-am găsit în dosarul de arhivă menționat în episodul anterior, pe care l-am citit cu uimire și pe care – iată – vi-l prezentăm. ”Într-un stat în drum spre socialism – declara Mihail Andricu – Uniunea reprezintă adevărata legătură între oamenii ce luptă pentru un scop comun, pentru o viață mai bună – în fine, pentru realizarea unei opere valabile și viabile” (subl. ns.). (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 434/1949, p. 62)
IEȘIȚI DIN TURNUL DE FILDEȘ
Textul pe care Mihail Andricu l-a prezentat în continuare participanților la Conferință părea inspirat de articolele și discursurile publice din campania de pregătire a Conferinței. O campanie în care a fost integrată o susținută propagandă de demolare a Societății Compozitorilor Români. Revista ”Flacăra” – devenise tribuna propagandei proletcultiste promovată de liderii comuniști staliniști aflați la guvernarea României, propagandă ale cărei ”linii” fuseseră preluate ad-litteram de către culturnicii și politrucii răsăriți și în breasla muzicienilor români și coagulați în jurul lui Matei Socor. În paginile ei au fost publicate în cascadă, cu o frecvență năucitoare, numeroase articole care susțineau desființarea Societății Compozitorilor Români. Nume însemnate ale creației muzicale românești – precum compozitorul Zeno Vancea – dar și muzicologi ”la modă”, susținători fanatici ai ”liniei partidului”, ai proletcultismului și realismului socialist – precum Gabriela Deleanu, George Bălan și alții – au semnat astfel de articole care prefigurau viitoarele schimbări ce urmau să fie implementate și în breasla muzicienilor români. Conferința din octombrie 1949 trebuia să fie momentul oficial al lansării acestor schimbări, pritocite în spatele ușilor închise ale Comitetului Central al Partidului Comunist Român și consfințite în documentele ei programatice. (Vezi pe larg, Octavian Lazăr Cosma, Universul Muzicii Românești. Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (1920-1095), Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1995, pp. 183-184). Ca și cum s-ar fi inspirat din aceste texte, preluându-le aproape aidoma, Mihail Andricu susținea ideea integrării muzicienilor români în lupta dusă de întregul popor, în special de clasa muncitoare, pentru construirea socialismului, bla., bla., bla., El demola ideea ”turnului de fildeș” în care s-ar fi aflat până atunci compozitorii și considera că ”Turnul de fildeș din trecut nu mai are astăzi – nici explicație, nici scuză”! (subl. ns.) Mihail Andricu înfățișa ipostaza nouă pe care artiștii o aveau acum, în noua societate românească. ”Artistul – spunea domnia sa – nu mai este un singuratec” (sic!) Și aceasta deoarece creația artistică are acum alte scopuri, nu cum erau cele din trecut! ”Creația artistică – declara de la tribuna Conferinței compozitorul Mihail Andricu – nu-și mai propune delectarea unui grup restrâns de așa ziși amatori”. ”Opera de artă se adresează astăzi massei”. (subl. ns.) Și dacă se adresează…”massei” și nu unui ”grup restrâns” de amatori, această muzică, muzică nouă, evident, trebuia să fie într-un fel anume. Cum?
CUM SĂ FIE MUZICA?
În acest punct, distinsul compozitor oferea asistenței opiniile sale, intervenind astfel într-o lungă discuție ce tulbura apele în rândurile compozitorilor români: cum să fie creația muzicală? Cum să fie opera artistică în condițiile noii societăți, în condițiile când masele muncitoare trebuiau educate, atrase spre cultură, bla., bla., bla., Ce întrebare? Hm., hm., hm., Cum să fie? De la înălțimea prestigiului său componistic și academic, Mihail Andricu răspundea: ”Să fie accesibilă”. (subl. ns.) Dar nu orice fel de accesibilitate era permisă! Nu! Aici erau, vezi bine, niște limite! Dacă opera de artă trebuia să fie accesibilă aceasta nu însemna că ea ar fi putut să fie vulgară sau…ieftină. Doamne feri! Distinsul compozitor preciza: ”Trebue (sic!) deci să fie accesibilă ceeace (sic!) nu înseamnă vulgară sau ieftină” (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 434/1949, p. 62) Pentru a scrie o astfel de muzică artistul avea nevoie de un summum de calități. El trebuia să aibă idei, să scrie o muzică plină de armonie și, mai ales, muzica sa să aibă un caracter mobilizator! Mihail Andricu înfățișa confraților săi compozitori exigențele creației muzicale în noile condiții istorice. Compozitorului – spunea domnia sa – ”i se cer idei”. (subl. ns.) Și continua să arate ce i se mai cerea compozitorului român în scrierile sale: ”armonie, un caracter mobilizator”. Într-un cuvânt – preciza domnia sa – ”acele calități ce ridică nivelul moral al ascultătorului”. (subl. ns.) (ibidem, ANIC, loc. cit. p. 62)
APROAPE DE POPOR
Care era ”cheia” reușitei unui compozitor în noile condiții istorice? Pasă-mi-te, distinsul compozitor avea această ”cheie” și o prezenta cu generozitate confraților săi. Această ”cheie” era apropierea de popor, integrarea artistului în mișcarea socială, deoarece numai așa putea el, artistul, să cunoască bucuriile și ”aspirațiunile” poporului, pe care el, artistul, trebuia chiar să le împărtășească. Altfel, nu era chip ca artistul să izbândească. Distinsul compozitor Mihail Andricu o și spunea: ”Nu va reuși aceasta artistul creator oricât de înzestrat” ar fi el, ”fără o sinceră integrare în mișcarea socială, fără o apropiere de popor” (subl. ns.). Potrivit acestei aserțiuni, artistul avea față de popor o sfântă datorie: ”să-l cunoască, să-i împărtășească durerile, bucuriile și aspirațiunile” (subl. ns.) Aceasta părea să fie condiția obligatorie pentru ca artistul să-și merite atenția, solicitudinea și înțelegerea de care se bucura astăzi, în noile condiții istorice. Distinsul compozitor preciza din partea cui venea această solicitudine, această înțelegere. Era de la sine înțeles că înțelegerea și solicitudinea nu puteau veni decât dintr-o singură direcție și acea direcție era… partidul! Pentru că – avea să explice domnia sa mai încolo – ”partidul” își luase în grijă și viața artiștilor! Și el, ”partidul”, pusese această grijă alături de aceea pe care o avea pentru masele muncitoare! Dar ”partidul” nu era un ”tătuc” cu sacul plin. El era generos, desigur, dar avea și el – pretențiile lui.
Ce fel de…pretenții? Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: Mihail Andricu – în capcana proletcultismului. 1949 (3)
