Stenogramele găsite de noi în Dosarele de arhivă cu documente din timpul Conferinței Compozitorilor din 21 – 22 octombrie 1949 nu mai consemnează nimic despre participarea lui Mihail Andricu la lucrările Conferinței. Nici în a doua zi distinsul muzician nu a mai urcat la tribună. Nici n-ar mai fi avut de ce! Spusese destul cu acel năucitor ”cuvânt de deschidere”. Un ”cuvânt de deschidere” care avusese efectul unei ”bombe”. PRIMA – din cele care aveau să urmeze: Raportul general, Raportul la Proiectul de Statut și Raportul privind caracterul național al creației muzicale.
TEXTUL LUI ANDRICU
Citit azi, după mai bine de o jumătate de secol, textul prezentat de Mihail Andricu în deschiderea Conferinței Compozitorilor din octombrie 1949, este tulburător și incredibil. Tulburător pentru că un asemenea text, ce justifica o decizie a liderilor politici comuniști aflați la putere, a fost citit de un mare muzician român, de o personalitate a creației muzicale românești contemporane. Incredibil pentru că astfel, un mare muzician român, legat prin toate fibrele sale de Societatea Compozitorilor Români, dădea lovitura de grație acestei instituții fundamentale pentru promovarea creației muzicale românești contemporane, susținând înființarea unei noi structuri organizatorice a breslei: o Uniune. O structură înființată după model sovietic. O structură care avea să fie instrumentul docil prin care liderii politici staliniști aflați la guvernarea României aveau să impună creației muzicale românești, muzicienilor români, ”liniile directoare” ”orientările noi” inspirate de documentele, directivele concepute în laboratoarele secrete ale Kremlinului. Credem că la fel va fi fost acest text și pentru cei ce-l vor fi ascultat ”pe viu” pe distinsul compozitor. Era incredibil că Mihail Andricu făcea o pledoarie pentru o nouă structură organizatorică a breslei, așezată pe cu totul alte principii decât cele ale Societății Compozitorilor Români și subjugată intereselor politice ale liderilor comuniști aflați la guvernare.
UITASE EL TRECUTUL? POATE!
Participanții vor fi fost uluiți de simplitatea, de liniștea olimpiană cu care distinsul muzician se întreba chiar de la începutul intervenției sale: de ce Uniune și nu Societate? El dădea astfel de înțeles că, da, Societatea Compozitorilor Români trebuia desființată iar domnia sa sprijinea această decizie. Astfel el aplica o lovitură năucitoare Societății Compozitorilor Români și se alinia campaniei de demolare a Societății Compozitorilor Români. O campanie care avea să se finalizeze, în aceeași Conferință, prin elaborarea unui nou Statut, document oficial care – prin articolele lui – avea să consfințească desființarea Societății Compozitorilor Români. Ceea ce făcea Mihail Andricu prin poziția sa, exprimată chiar la deschiderea Conferinței, era incredibil pentru că venea de la o personalitate a creației muzicale românești contemporane legată profund de Societatea Compozitorilor Români. Ascultându-l, participanții – mai ales cei vârstnici – se vor fi întrebat: uitase Mihail Andricu – trecutul? Al său, și, mai ales, al Societății Compozitorilor Români? Căci, Mihail Andricu se aflase în rândurile Societății Compozitorilor Români încă de la înființarea acesteia, fiind printre membrii fondatori. Acum, însă, distinsul compozitor părea cuprins de o ciudată amnezie uitând ce rol avusese Societatea Compozitorilor Români în promovarea creației muzicale românești timp de aproape trei decenii. Punând umărul la demolarea acestui ”copac” al creației muzicale românești lângă care crescuse însăși domnia sa, el părea să ducă în uitare însăși devenirea sa ca muzician în spațiul muzical românesc dar și în cel european. Ascultându-l, zecile de delegați veniți din toată țara, vor fi fost cuprinși de uimire! Vor fi rămas muți sau, dimpotrivă, vor fi avut o clipă de luciditate! De amărăciune! Sau, poate, de disperare! De neputință! Vor fi înțeles dimensiunea răsturnărilor care aveau loc în societatea românească, a ”valului” de proletcultism și pro sovietism ale cărui unde ajungeau – ca o maree – și în breasla muzicienilor români tulburând-o până în zonele ei cele mai adânci!
DAR VETERANII – NU!
Cu siguranță, cei care se vor fi aflat acolo, în sală, la parter sau pe la balcoane, se vor fi întrebat – cu uimire sau, poate cu amărăciune, ori, cine știe, poate chiar cu indignare: cum și Mihail Andricu dorește o Uniune în locul Societății Compozitorilor Români? Cum, și el acceptă o formulă de organizare a breslei preluată de la Moscova? Sau, poate, impusă de Moscova? Iar cei care-și vor fi pus asemenea întrebări (în gând, desigur) nu vor fi fost puțini! Căci printre participanții la Conferință se aflau și veteranii, membrii Societății Compozitorilor Români care se afirmaseră ca muzicieni prin intermediul acestei structuri. Ei știau bine cine fuseseră fondatorii. Nu puteau fi uitați și nu aveau să fie uitați niciodată – dar niciodată – indiferent de cât de mare ar fi fost ”valul” proletcultist ce venea întruna peste ei. Nu puteau fi uitați acei mari muzicieni români, Constantin Brăiloiu, Alfred Alessandrescu, Dimitrie Cuclin, Alfonso Castaldi, George Enacovici, V. Gheorghiu, Mihail Jora, G.D. Kiriac, Filip Lazăr, Ion Nonna Otescu, Constantin C. Nottara care, cu aproape treizeci de ani în urmă, în 1920, înființaseră Societatea Compozitorilor Români. Nu putea fi uitat niciodată – dar niciodată – ceea ce-și propuseseră ei să facă prin intermediul Societății Compozitorilor Români, pentru sprijinirea creației muzicale românești, pentru conectarea ei la valorile creației muzicale europene contemporane. Nu putea fi uitat niciodată – dar niciodată – ce loc dobândise Societatea Compozitorilor Români în peisajul muzical românesc și european, în patrimoniul culturii române și europene! Nu putea fi uitat niciodată – dar niciodată – faptul că președintele de onoare al Societății Compozitorilor Români fusese, chiar din prima clipă a înființării ei, marele muzician român George Enescu. Și că acest loc, onorant și benefic pentru breasla compozitorilor români, fusese ocupat de către marele muzician până în ultima clipă a existenței sale în România, până în acel septembrie târziu din anul 1946, când hotărâse, îndurerat și tăcut, încărcat de nostalgii dar și de speranțe, să plece din România într-un exil asumat, un exil dureros și auster.
GÂNDURI, GÂNDURI.,
În acel octombrie târziu al anului 1949, când participau la Conferința Compozitorilor Români, muzicienii români, deși simțeau primele consecințe ale ”înghețului” care începuse, încă nu aveau imaginea a ceea ce avea să vină. Peste România și chiar și peste breasla lor. Ei încă nu pierduseră imaginea a ceea ce fusese pentru ei și pentru creația muzicală românească Societatea Compozitorilor Români! Aveau încă nostalgia ei. Mai aveau, încă, puterea să se mire, să spere. Dar iată că un mare compozitor, o mare personalitate a creației muzicale românești contemporane, Mihail Andricu, îi scutura de nostalgii și de vise, aruncându-le în față un text. Un text tulburător. Un text incredibil. Distinsul compozitor Mihail Andricu, nu numai că părea de acord cu demolarea Societății Compozitorilor Români dar oferea el însuși argumentele pentru această acțiune. El nu scotocea prin trecutul Societății Compozitorilor Români – așa cum făcuseră alții prin ziare și reviste sau discursuri publice – cu gândul perfid de a-i găsi cu orice chip ”hibe” – ci preamărea Uniunea, viitoarea structură organizatorică a breslei. Sublinia valențele ei, arătând că ”într-un stat în drum spre socialism” Uniunea reprezenta ”singura legătură între oamenii ce luptă laolaltă pentru același scop comun, pentru o viață mai bună (…) pentru realizarea unei opere valabile și viabile”, bla., bla., bla., Era, desigur, culmea cinismului! Sau a compromisului pe care muzicianul îl făcuse! Era consecința ”pactului cu diavolul” pe care muzicianul îl făcuse!
Gânduri, gânduri amare, rămase ferecate în minte. Spaime sugrumate în suflet! Cuvinte nerostite – atunci, și poate nici mai târziu! Căci ”băieții cu ochi albaștri” erau peste tot! Și au fost ”peste tot” – și după ce Conferința și-a încheiat lucrările. Și – culmea cinismului – l-au luat ”în vizor” chiar și pe distinsul muzician, Mihail Andricu, pe cel care, citind un text ce se voia un ”cuvânt de deschidere”, făcuse dovada compromisului pe care-l făcuse! Dar – acest compromis nu avea să fie – așa cum poate, naiv, își imaginase sau dorise marele muzician – scutul său protector. Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat. Mihail Andricu – în capcana proletcultismului. 1949. (5)
