Dar, ”partidul” nu era un ”tătuc” binevoitor la nesfârșit și cu sacul plin. Era un ”tătuc” ceva mai grijuliu cu daniile pe care le făcea. Că nu le făcea așaaaaaa, oricum și oricui. El condiționa aceste daruri. Cum trebuia să fii – ca să te bucuri de aceste…daruri? Ce trebuia să faci ca să fii sigur că le vei primi? Răspunsul nu era greu de găsit! El era în ”buzunarul de la vestă” al celui ce ar fi știut să privească în jurul său, să înțeleagă schimbările care interveniseră în societatea românească și în situația ei geopolitică. În primul rând trebuia să fii demn să le primești. În al doilea rând trebuia ca și tu, cel ce le primeai, să dai ceva! CE? Să lucrezi într-un anumit fel! ÎN FELUL CERUT DE…TĂTUC! Adică, să te apropii de popor, să te integrezi în rândurile lui, să-i cunoști bucuriile și tristețile și să i le împărtășești. Pe scurt: să cânți pentru el! Să cânți pentru…popor! Să cânți așa cum îi plăcea Partidului, adică…”tătucului!”
PARTIDUL – NU E UN TĂTUC
De la tribuna Conferinței, distinsul compozitor Mihail Andricu arăta confraților săi că grija de care se bucurau – deja – din partea ”partidului” era condiționată. El le atrăgea atenția că numai lucrând astfel – adică aproape de popor și pentru popor – ei aveau să se bucure de înțelegere și solicitudine din partea ”partidului”. O și spunea, răspicat și aproape sentențios: ”Numai lucrând în acest fel compozitorul se va arăta demn de solicitudinea, ajutorul și înțelegerea ce găsește astăzi”. (subl. ns.) Făcând această precizare Mihail Andricu arăta că această înțelegere și solicitudine nu erau vorbe în vânt, nu erau promisiuni pentru viitor. Această solicitudine era reală. Ea exista – deja! Compozitorul – preciza domnia sa – o ”găsește astăzi”. Așa era! În perioada premergătoare Conferinței, conform articolului 12 din Decretul Nr. 342, din 21 august 1949, fusese înființat Fondul Muzical. Iar acest Fond, nu era o formă fără fond, o promisiune și atât. Ci o formă organizatorică viabilă ce intrase repede ”în pâine”. Căci în 12 septembrie 1949, fusese stabilit, deja, Comitetul, adică, echipa care stabilea cine și cât să primească, cine și cum să se bucure de beneficiile bănești – și nu numai – puse la dispoziția muzicienilor români prin acest Fond. Cine erau cei care aveau – cum se spune – ”pâinea și cuțitul”? Cine să fie? ”Oamenii partidului” , ”oamenii lui Matei Socor”- culturnici și politruci destoinici precum: compozitoarea Hilda Jerea – președinte -, compozitorii Diamandi Gheciu, Mircea Chiriac, Anatol Vieru, muzicologul Gabriela Deleanu, economistul Andrei Szekely și S. Zaharopol, funcționar în Ministerul Artelor. Fondul muzical era finanțat de Guvern și prin el muzicienii români primeau bani pentru creațiile lor – recente – dar și ajutoare, pensii etc., Prin intermediul lui se finanțau și alte facilități social-culturale: cluburi, case de creație, case de odihnă, cantine, ateliere pentru reparat instrumente muzicale, bibliotecă și chiar și o discotecă. Prin facilitățile pe care le crea, Fondul Muzical era – așa cum apreciază distinsul muzicolog, academicianul Octavian Lazăr Cosma – ”momeala” pe care puterea comunistă o arunca în rândurile breslei muzicienilor români. Căci în schimbul ”facilităților” oferite puterea comunistă solicita – nimic altceva – decât creații muzicale ”înscrise ferm pe axele noii ideologii” (subl. ns.) (Octavian Lazăr Cosma, Universul Muzicii Românești. Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (1920 – 1995), Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, București, 1995,p. 182). Astfel, într-o formă mascată, chipurile generoasă, muzicienii români își primeau ”tainul” pentru compromisul spre care erau îndemnați. De fapt, împinși. De la tribuna Conferinței, Mihail Andricu, ținea să explice celor care, poate, n-ar fi fost prea bine informați, că înțelegerea, solicitudinea, sprijinul de care se bucurau – acum – muzicienii din România, nu era cumva, o excepție, o toană a liderilor comuniști aflați la guvernarea României, ci că acest comportament grijuliu se aplica și în alte țări. Dar nu orice fel de Țări ci doar în Țările care porniseră pe drumul construirii socialismului, Țări unde se aflau la putere partidele clasei muncitoare! ”Țin să subliniez – spunea Mihail Andricu foarte apăsat – că în afara Uniunii Sovietice, numai în țările cu regim de democrație populară, literatul, artistul plastic și compozitorul primesc ajutor moral și material”. Pentru că, adăogăm noi, numai în aceste țări exista ”un tătuc”!
CUM SĂ-ȚI CÂȘTIGI PÂINEA ZILNICĂ
Astfel, distinsul compozitor deschidea pagina unei probleme foarte spinoase și preocupante pentru breasla artiștilor români: ziua de mâine, pâinea zilnică. Așa cum menționau și alte texte din campania de pregătire a Conferinței și cum aveau să spună unii ”vorbitori” în discursurile pe care aveau să le susțină în a doua zi a Conferinței, Mihail Andricu nu ezita să reamintească situația dramatică a muzicianului, a creatorului din trecut, adică din regimul burghezo-moșieresc ”de tristă amintire” – cum era gratulat sistemul politic și social al României interbelice. Căci, muzicianul din trecut preciza domnia sa – ”alerga după o pâine mizerabilă greu câștigată” și pentru care ”exercita meserii alăturate, fără folos pentru creația muzicală”. Dar, slavă Cerului, toate acestea erau de domeniul trecutului. În viața creatorului român se produseseră ”prefaceri”, ”progrese” precum erau cele facilitate de Fondul Muzical, de premiile acordate, de casele de odihnă înființate pentru creatori, etc., etc., ”O schimbare radicală în viața creatorului”– sublinia marele compozitor român. Dar, surprinzător, în textul pe care Mihail Andricu îl citise de la tribuna Conferinței se aflau și câteva rânduri care fuseseră șterse cu creionul. Să le fi șters distinsul compozitor? Le-am citit cu atenție și le-am consemnat scriindu-le cu alt caracter de literă: Citiți: ”Toate aceste schimbări, se datorează, o spun cu toată sinceritatea și fără pic de caracter partizan, Partidului Muncitoresc Român și Guvernului”. Hm., hm., hm., Erau, probabil, prea angajante pentru distinsul compozitor? Se va fi îndoit Mihail Andricu de adevărul lor? Cât despre caracterul partizan al celor susținute de domnia sa în timpul scurtei alocuțiuni, acesta era vizibil de la o poștă. Așa încât – credem – că un minimum de decență îl determinase să facă o corectură. Să șteargă. Să taie! Căci, după cum bine se știe, ce se taie – nu se fluieră. Și el, Mihail Andricu, nu-și dorea să fie… fluierat de confrații săi, să fie, cumva, bănuit de nesinceritate! Doamne feri!
O ADÂNCĂ REVERENȚĂ
În acest punct al alocuțiunii sale privind grija partidului și guvernului față de creatorul român, distinsul muzician făcea o reverență adâncă liderilor comuniști aflați la putere. El adresa mulțumiri Partidului și Guvernului în numele său dar și al participanților. ”Le adresez deci, aci – spunea Mihail Andricu – în numele meu cât și în cel al Conferinței Compozitorilor mulțumirile noastre cele mai călduroase și expresia recunoștinței celei mai adânci” (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 434/1949, p. 63). Distinsul compozitor nu putea încheia alocuțiunea sa fără promisiunea unui angajament pe care breasla muzicienilor români și-l lua în acest moment definitoriu pentru viitorul său. Angajamentul cel mai potrivit era – după opinia sa – acela al unei integrări profunde în ritmul vremii și a unei adeziuni efective a muzicienilor români la schimbările pe care avea să le cunoască tânăra Republică în drumul ei spre socialism, bla., bla., bla., ”Făgăduim – declara Mihail Andricu – o integrare desăvârșită în ritmul vremii și colaborare efectivă la diversele transformări a tinerii (sic!) noastre republici în drum spre socialism”. Cu o asemenea făgăduială, lansată de la tribuna unei înalte adunări precum era Conferința pe țară a Compozitorilor și Muzicologilor români, toată suflarea breslei compozitorilor români se vedea inclusă în lupta întregului popor pentru construirea socialismului. Ea trecea, cu arme și bagaje, de partea Partidului și Guvernului, oferindu-și colaborarea pentru diversele transformări ale tinerei Republici Populare Române, bla., bla., bla., Înainte de a se retrage de la tribuna Conferinței, Mihail Andricu, mulțumea oaspeților Conferinței, membrilor Comitetului Central și membrilor Guvernului și ura ”bun venit” ”delegațiilor de oameni ai muncii” invitate la Conferință, elitelor culturale prezente: oameni ai artei, presei, Radiodifuziunii, reprezentanților tuturor Instituțiilor și Organizațiilor ”care au venit între noi”.
APLAUDACII ERAU LA DATORIE
Și s-a retras de la tribună. Desigur, urmat de aplauzele de rigoare. Căci aplaudacii erau la datorie! Iar participanții erau fresh! Se aflau la prima oră a Conferinței: ora 9.00 a.m. ”Cuvântul de deschidere” rostit de compozitorul Mihail Andricu a fost scurt. Câteva minute. Atât cât este necesar pentru a fi citit un text dactilografiat cuprins pe o pagină și jumătate a unei coli A4. Dar surpriza a fost invers proporțională cu durata lui! A fost ”bomba” cu care se deschidea Conferința: desființarea Societății Compozitorilor Români, înființarea Uniunii Compozitorilor Români. Iar reverberațiile ei tulburau adânc apele în sânul breslei muzicienilor români.
Cum vor fi primit cei prezenți acest ”cuvânt de deschidere”? Ce raționamente vor fi făcut ei în timp ce de la tribună, un mare compozitor român, arunca asupra lor o asemenea ”bombă”? Și o făcea cu o liniște olimpiană, cu o convingere ce părea de nedezmințit! Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: Mihail Andricu – în capcana proletcultismului. 1949 (4) Citiți!
