Prilejul scrierii articolului a fost acordarea Premiului de Stat pe anul 1949 compozitorului Matei Socor. O înaltă distincție. Premiul de Stat era una dintre formele pe care regimul comunist le folosea pentru a onora – se spunea – ”rezultatele remarcabile” obținute în artă, știință și nu numai. În ”câmpul muncii” cum se spunea, cu o formulă generală. Premiul era prezentat ca o diplomă și era însoțit de o sumă de bani.
PREMIUL – O MITĂ MASCATĂ
Era un titlu de glorie să fii ”laureat”. Se acorda în fiecare an, astfel încât, România era înțesată de ”laureați”, toți ”oameni de excepție”, care, evident, după ce fuseseră astfel onorați, susțineau cu toată energia lor, cu tot devotamentul de care erau capabili, politica liderilor comuniști aflați la guvernare. O făcuseră și înainte, premiul (și banii) fiind răsplata! Premiul de Stat, ca și alte ”titluri”, făceau parte din strategia liderilor comuniști de a atrage elitele intelectuale românești, indiferent de domeniul în care se afirmau, știință, cultură, artă, economie, pe orbita politicii puterii comuniste. De partea ei – și, în slujba ei! Era, de fapt, o mituire mascată de ”diplome” și bani! Matei Socor primise Premiul de Stat ”împreună – scrie autorul – cu un grup de muzicieni, alături de alți oameni ai muncii”. El se remarcase – scria autorul – în 1949 prin două compoziții: Poemul vocal simfonic ”Mama” și Romanța ”Colo noaptea-n zare”, o compoziție consacrată cultului personalității lui Stalin.
CA UN CENZOR COMUNIST
Înainte de a prezenta ”operele” premiate, George Bălan ni-l prezintă pe laureat. Se apleacă asupra biografiei sale. Dar, el trece repede prin biografia acestuia, eludând multe, foarte multe momente din viața sa. Astfel, nu aflăm nimic despre familia sa, despre formarea sa ca muzician, despre studiile sale, în țară și în străinătate, despre creația sa de tinerețe. Potrivit scrierii lui George Bălan, viața lui Matei Socor începea abia după ce a fost aruncat în lagăr, în 1941, de regimul antonescian, pentru atitudinea sa – precizează autorul – antifascistă. Iar creația compozitorului, demnă de luat în seamă – pe care autorul o și consemnează – este doar aceea cu mesaj revoluționar. ”Matei Socor – scrie George Bălan – este strâns legat de lupta pe care Partidul (comunist – n. ns.) a dus-o încă din ilegalitate, pentru triumful ideilor socialiste în țara noastră (…) Matei Socor a folosit talentul său creator pentru ridicarea elanului de luptă al tovarășilor de suferință și idealuri” (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosar 480/1951, p. 54). Aflăm că unul dintre cântecele scrise de Matei Socor, ”Nu stară-ți, nu sta”, ”îl cântau cu multă înflăcărare pe Valea Jiului, luptătorii comuniști”. George Bălan ne spune că după 23 august 1944, primele cântece de mase, primele cântece ale vieții libere au fost create de Matei Socor”. Iar înlăturării monarhiei, ”înfăptuirii Republicii noastre Populare” Matei Socor i-a dedicat o compoziție, o melodie ”pătrunsă de dârzenie, de bucuria de a trăi în libertate”. Autorul precizează că acea melodie ”avea să devină imnul oficial al țării noastre” .”Matei Socor – scrie autorul – și-a închinat toată puterea sa de creație, tot talentul său, poporului și năzuințelor acestuia”, bla., bla., bla., Iar ca o etapă superioară a creației sale s-au dovedit a fi cele două compoziții pentru care a primit Premiul de Stat: Poemul vocal-simfonic ”Mama” și Romanța pentru orchestră ”Colo, noaptea-n zare”. ”Acestea sunt de altminteri – scrie foarte apăsat George Bălan – și cele mai reprezentative lucrări ale autorului”(subl. ns.). Această apreciere, atât de fermă, ștergea cu buretele tot ceea ce crease în anii săi de tinerețe Matei Socor. Tot. Cum se vede, cu prisosință, biografia sa era amputată, creația sa distorsionată. De fapt – cenzurată!
TINEREȚEA? LIPSĂ!
Viața lui Matei Socor, – aceea pe care tânărul autor considera că merită să fie pusă în evidență, luată în seamă, valabilă – începea abia în anul arestării sale. Adică în anul 1941! Până atunci – nimic. Vid! Treizeci și trei de ani! Cât o viață! Treizeci și trei de ani – anii copilăriei și tinereții – trecuți de George Bălan, sub lințoliul negru al tăcerii! Treizeci și trei de ani, scoși, practic, din viața unui om, din biografia sa! Acest text era mai negru decât cel pe care l-am analizat în cele două episoade anterioare. Măcar acolo, autorul anonim menționase câte ceva, foarte sumar, e drept, despre tinerețea lui Matei Socor, despre studiile în Austria, despre operele componistice din acei ani, dar și din anii cât s-a aflat, în ilegalitate, alături de Partidul Comunist Român. Autorul anonim fusese mai atent, mai corect, am zice, cu tinerețea lui Matei Socor. N-o ignorase cu totul. Fusese mai aproape de adevăr. Mai onest. Necruțător a fost însă ”plaivazul” cenzorului comunist, care, cum am văzut, a tăiat cu încrâncenare, schilodind biografia, tinerețea compozitorului Matei Socor. Dar ”bisturiul” lui George Bălan, tăiase ”la sânge” chiar de la început. El ”extirpase” din biografia compozitorului treizeci și trei de ani de muncă și viață! Tinerețea! Anii cei mai frumoși ai oricărui om de pe acest pământ, oriunde s-ar afla! Și acest fapt aparținea unui tânăr! Un tânăr care ar fi putut fi mai onest, mai aproape de adevăr, de adevărul unei vieți trăite. Un tânăr care ar fi putut fi mai puțin obedient, mai puțin robit de dogme și imperative politice! Un tânăr aflat la început de drum. Un tânăr care aspira să devină o ”voce” în breasla sa!
DIAVOLUL DIN CÂRCA SA
Dar ”diavolul” se cocoțase pe umărul lui și-i șoptea ce și cum să scrie. Făcuseră un ”pact”! Și viitorul muzicolog, George Bălan, scrisese, așa cum îi dictase ”diavolul” cocoțat în cârca sa, suflându-i în ceafă și în ureche! N-a avut puterea să se ”scuture”. Sunt concludente, în acest sens articolele sale publicate în revistele ”Flacăra” și ”Muzica”, intervențiile din cadrul Conferinței pe țară a Compozitorilor din octombrie 1949, comunicările științifice prezentate în cadrul Cenaclelor Secției de Critică și Muzicologie a Uniunii Compozitorilor, articolele și studiile publicate în săptămânalul ”Contemporanul”. Distanțarea de dogmele esteticii marxist leniniste, ieșirea din obediența față de principiile și normele impuse de liderii politici comuniști aflați la guvernarea României, o va face încet și subtil. Emanciparea, de fapt, ruptura definitivă se va produce în 1977, când cu ocazia unei invitații la un Simpozion în Germania, a ales să nu se mai întoarcă în România. A ales – exilul! Acolo și-a împlinit menirea și-a afirmat talentul iar libertatea de gândire i-a permis elaborarea unor lucrări care au îmbogățit repertoriul muzicologiei internaționale și au intrat în cartea de istorie. Dar atunci, în 1950, era tânăr, la început de drum. Abia își începuse studiile la Conservatorul din București (1950 – 1955) (care aveau să fie ridicate pe o treaptă superioară (?!) printr-un doctorat la Moscova!) George Bălan era sub vremi. Nu numai el! Cu ”bisturiul” în mână, ”bisturiul” cenzurii impuse de dogmele politicii de cadre comuniste, George Bălan va analiza și cele două creații pentru care Matei Socor fusese laureat al Premiului de Stat pe anul 1949. Și aici, în cursul acestei analize, va demonstra el cât de robit era de dogmele esteticii marxist-leniniste, ale realismului socialist. Citiți episodul următor, episodul 7, al mini serialului nostru intitulat: SUB CENZURA COMUNISTĂ. Matei Socor – ca o statuie fără cap (7) Citiți
