Pentru George Enescu drumul spre Petrograd în acel februarie 1917 nu A MAI FOST nici pe departe ca cel parcurs cu aproape zece ani în urmă, în 1909 – la primul său turneu în Rusia. Atunci – era octombrie. Un octombrie însorit și neobișnuit de cald. Acum era februarie. Era iarnă! O iarnă siberiană care fusese, încă de la început, deosebit de grea. Cu multe zăpezi, cu viscole și geruri năprasnice. Acum, MUZICIANUL ROMÂN nu mai călătorea într-un tren internațional, confortabil, cu personal instruit, agreabil și plin de solicitudine, Ci într-un tren militar. Acum, nu mai era pace – Era război.
ÎN TREN
În februarie 1917, tânărul muzician român se ducea în Rusia să cânte nu pentru un public elitist, sofisticat și aristocratic, ci pentru a strânge bani pentru sinistrații de război: răniți, văduve, copii orfani, mame și tați îndurerați care și-au pierdut fii. De data asta, tânărul muzician român călătorea spre Petrograd într-un tren militar. În acele vremuri grele, nesigure, un loc într-un tren militar a fost o soluție norocoasă pentru tânărul muzician. Astfel, a putut călători în condiții de siguranță într-un tren care, fiind militar, nu era oprit prin stații, garat pe linii moarte și uitat acolo cu zilele. În plus, companionii săi de drum erau, de data aceasta, români. Nu ruși – ca în 1909. Un grup de ingineri de la Căile Ferate Române trimiși în Rusia să reglementeze situația trenurilor ce transportau armament pentru România. Ei mergeau la diferite centre de cale ferată rusești întinse pe un spațiu imens: de la portul arctic Murmansk și până la Balta, în Ucraina. Misiunea lor era una dictată de cerințele războiului în care Rusia, ca și România, erau implicate. Sarcina inginerilor români era aceea ”de a urmări și îndruma vagoanele cu muniții venite din Franța pentru Armata română”, vagoane care – precizează Alexandru Cosmovici – ”uneori se rătăceau sau stagnau prea mult pe lungul traseu” (Alexandru Cosmovici, George Enescu, în lumea muzicii și în familie, Editura muzicală, București, 1990, p. 27)
PARTENERII
Partenerii de drum ai tânărului muzician român erau ”mai toți de o vârstă cu Jorj” – notează Alexandru Cosmovici. Iar pentru unii dintre ei – precum inginerul Alexandru Pleniceanu, Constantin Bușilă sau C. Cantemir – zis ”Coco” – George Enescu era un nume celebru. Ei îl vor fi văzut și ascultat adesea în sălile de concert din București și nu numai, întrucât muzicianul român făcea turnee în cele mai mici și îndepărtate orașe din România. Ei îl vor fi știut din saloanele aristocratice ale Bucureștiului unde se ”făcea muzică” și unde se vorbea des despre muzicianul român și iubita sa, prințesa Maria Cantacuzino. Căci, cei doi trăiau o poveste de dragoste neobișnuită, stârnind curiozitatea (și invidia) doamnelor și domnișoarelor din lumea bună. Astfel, în acel tren militar, în contextul unor vremuri atât de grele, precum era războiul, în condițiile unei ierni aspre, ale unui drum nesigur prin zăpezile și viscolul stepelor ruse, între George Enescu și companionii săi ingineri se va fi stabilit de la început o atmosferă de caldă camaraderie, de prietenie și înaltă prețuire. Căci inginerii de la Căile Ferate Române aflaseră care era scopul călătoriei companionului lor în Rusa: concerte de binefacere pentru sinistrații de război. Ei vor fi admirat, poate, curajul cu care muzicianul român luase decizia să înfrunte stepele ruse și să ajungă în vreme de război în orașul de pe Neva, la Petrograd. Așa dar, una peste alta, în pofida condițiilor aspre impuse de război, de gerul și zăpezile stepelor ruse, muzicianul român ajungea cu bine în orașul de pe Neva, la Petrograd. Dar dacă drumul cu trenul spre Petrograd se desfășurase în condiții de siguranță, fiind un tren militar, iar atmosfera din tren fusese agreabilă, camaraderească, întrucât mai toți partenerii de drum erau tineri, apropiați ca vârstă de tânărul muzician, atmosfera de la Petrograd era la polul opus. Aici, tânărul muzician român avea să dea ochii cu revoluția.
ȚARUL PE FRONT – ȚARINA DISCREDITATĂ
În februarie 1917 în orașul de pe Neva, la Petrograd, aveau loc ample revolte de stradă care aveau să ducă la schimbări politice fundamentale: abdicarea țarului Nicolae al II-lea, căderea regimului țarist. Datorită războiului societatea civilă se confrunta cu grave probleme existențiale. Lipseau produsele alimentare elementare. Foametea pândea peste tot. Iarna grea, penuria de alimente, înfrângerile de pe front nutreau nemulțumirile, grevele spontane care erau înăbușite de soldați. Incapacitatea elitelor politice de a găsi soluții a alimentat spiritul de revoltă. Țarul Nicolae al II-lea era pe front, departe de Rusia, retras (aproape izolat) în trenul său special. El a ignorat propunerile Dumei de Stat (Parlamentul) care preconizau asigurarea stabilității politice și – se spera – a regimului țarist. Iar soția sa, Țarina Alexandra Feodorovna, rămasă ”acasă”, la cârma Imperiului, era incapabilă să găsească soluții. Era lipsită de autoritate fiind profund discreditată în societatea rusă, mai ales în rândurile aristocrației ruse. Iar din 1916 își pierduse și ”sfătuitorul” – ocult și nefast: Rasputin. Acesta fusese asasinat – ce bizar! – nu de un revoluționar ci de un tânăr din înalta aristocrație rusă.
SCÂNTEIA
”Scânteia care a provocat lanțul de evenimente ce, într-un final, vor duce la abdicarea țarului și la instaurarea unei republici parlamentare a fost un marș al femeilor”. (Bogdan Jitea, Revoluția rusă din februarie 1917, Historia, www.historia.ro/secțiune/generale/) El a fost organizat în ziua de 23 februarie/8 martie 1917 (stil vechi) cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaționale a Femeii. Un marș pașnic în care femeile revendicau nimic altceva decât PÂINE. Asigurarea pâinii, a pâinii zilnice, pentru ele și copii lor. În primul rând a pâinii. Căci, datorită efortului financiar cerut de războiul în care Rusia intrase, guvernanții țariști impuseseră o drastică raționalizare a alimentelor. Datorită iernii, zăpezilor și gerului transportul pe calea ferată se blocase lăsând orașul fără alimentele necesare. În primul rând fără cereale. Brutăriile au rămas goale. Orașul nu mai avea pâine. Aceasta a fost ”scânteia” care a declanșat revoltele de la Petrograd din februarie/martie 1917. Femeilor li s-au alăturat muncitorii de la uzinele Putilov, apoi soldații din garnizoana orașului. Britanicul Herbert Stewart, tutorele nepoților Țarului Nicolae al II-lea, a fost unul dintre martorii oculari ai acestor evenimente. În Jurnalul său el sublinia caracterul spontan și anarhic al acestor manifestații, spiritul de revoltă al participanților la adresa Țarului și a guvernanților ruși. ”Revolta și dezordinea domneau pe străzi” – scria el. ”Poporul spărgea magazinele, prăda brutăriile – femeile, mai ales” (subl. ns.) Manifestanții ”răsturnau tramvaiele, construiau baricade din lemn și pietre de pavaj”. ( ibidem, Bogdan Jitea, loc. cit.)
DE LA REVOLTE – LA REVOLUȚIE
Evenimentele care au urmat marșului femeilor din 23 februarie/8 martie s-au înscris pe traiectoria unei revoluții. În următoarele zile mișcarea de protest s-a radicalizat. Grevele spontane ale muncitorilor s-au amplificat și în rândurile manifestanților au apărut sloganuri cu caracter politic: ”Jos autocrația” – adică Țarul și toată clasa politică prin care acesta își exercita puterea, ”Jos războiul”- adică sursa tuturor nenorocirilor și durerilor pentru cei plecați în război sau pieriți pe câmpul de luptă, în spitale și tranșee, etc., Protestatarii au atacat secțiile de poliție de unde au luat arme. Cu știința Țarului, Guvernul a mobilizat militarii din garnizoana orașului. Mulți demonstranți au fost uciși. Pe caldarâmul Pieței ”Znamenski” au rămas morți. (Cf. Bogdan Jitea, loc. cit.) Demonstranții au lansat apeluri către soldați. Le-au cerut să nu mai tragă. Le-au cerut să se alăture lor. În fond, ei și familiile lor sufereau aceleași lipsuri. Iar ei, ca soldați, erau supuși și altor riscuri și amenințări: frontul, trimiterea în ”linia întâi”, adică, într-un fel, la moarte! La început, apelurile către soldații scoși din cazărmi au fost ignorate. Frica era, încă, factorul dominant în garnizoana Țarului. Dar noaptea, o parte dintre militarii trimiși să ucidă, au trecut de partea insurgenților. Ei s-au răzvrătit, și-au înlăturat ofițerii, au pus mâna pe arme, au părăsit cazarma, au ieșit în stradă și au trecut de partea manifestanților. În aceste condiții Țarul Nicolae al II-lea a dizolvat Duma (Parlamentul) și a numit un nou guvern. Un Guvern Provizoriu. Dar situația scăpase de sub control.
ABDICAREA – NU SALVEAZĂ NIMIC
Pierzând sprijinul regimentelor garnizoanei sale, Țarul devenise vulnerabil în fața presiunii publice. Manifestanților li se alăturaseră acum și soldații. Societatea civilă avea acum alături de ea și Armata – chiar dacă ea era numai aceea din garnizoana Capitalei. Țarul pierduse controlul asupra Capitalei sale. Curând, avea să piardă și Imperiul. Nicolae al II-lea intrase pe tobogan. Avea să fie ultimul Țar al Rusiei. În urma sfaturilor primite, în fond a presiunii exercitate de proprii săi generali, Țarul Nicolae al II-lea a decis să facă o piruetă ce i se părea salvatoare. Să abdice, în favoarea fiului său, Alexei. Țareviciul avea numai 12 ani așa încât transferul de putere se realiza prin instituirea Regenței. Nicolae al II-lea acceptase această formulă cu speranța că astfel Rusia putea continua războiul în care se înglodase până în gât, că ordinea și disciplina puteau fi restabilite, că mișcările de stradă puteau fi potolite (înăbușite), că regimul țarist putea fi salvat. Regența – adică puterea provizorie – avea să fie transferată Marelui Duce Mihail, fratele Țarului. Dar, Marele Duce a respins soluția. Țareviciul Alexei era foarte bolnav. Suferea de hemofilie și era, practic, blocat și incapabil de a participa la cele mai scurte și nesemnificative evenimente oficiale impuse de protocolul regimului. Astfel, Regența propusă de Nicolae al II-lea, era o formulă fără viitor. Mai lucid, mai circumspect, sau poate mai puțin implicat, Marele Duce Mihail a refuzat Coroana ce i se oferea atât de neașteptat. Niciun compromis nu mai era posibil. Țarul Nicolae al II-lea a fost nevoit să abdice. Evenimentul avea loc la 2/15 martie 1917 (pe stil vechi). Se încheiau astfel trei secole de dominație a Rusiei de către dinastia Romanov. Țarismul – intra în lada strâmtă a istoriei. În acele zile istorice, George Enescu sosea la Petrograd. Cum va fi trăit muzicianul român evenimentele din frumosul oraș de pe Neva care aveau să ducă la schimbări fundamentale, istorice, privind evoluția politică și socială a Rusiei? Cum a decurs acest al doilea turneu al muzicianului român, desfășurat în condiții imprevizibile și riscante pentru viața sa? Citiți episodul următor din serialul intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (25) Revolte în stradă. La Mariinsky – muzică! Citiți!
