Analizând creația artistică a lui Matei Socor, demers care, așa cum am arătat în episodul anterior, l-a făcut cu un subiectivism cras care a dus la schilodirea biografiei compozitorului, George Bălan considera că cele două creații muzicale ale lui Matei Socor pentru care acesta avea să primească Premiul de Stat – Poemul vocal simfonic ”Mama” și Romanța ”Colo, noaptea-n zare” – erau ”și cele mai reprezentative lucrări ale autorului” (ANIC, Fondul Uniunea Compozitorilor, Dosar 480/1951, p. 54). Pentru a convinge el a luat fiecare această compoziție și a disecat-o cu ”bisturiul” său, cu ”bisturiul” cenzurii comuniste.
DISECȚIA LUI
Să urmărim ”disecția” sa. Romanța ”Colo noaptea-n zare”, scrisă în decembrie 1949, este – scrie George Bălan – o compoziție ”admirabilă” ”inspirată din dragostea nemărginită a poporului nostru pentru tovarășul Stalin, a cărui imagine de conducător neobosit, ce veghează până noaptea târziu pentru liniștea și viața popoarelor, este redată printr-o melodie lirică, liniștită, de larg suflu, pe cât de simplă, pe atât de expresivă și emoționantă”. Cât despre Poemul vocal simfonic ”Mama”, pe versuri de Maria Banuș, autorul consideră că această lucrare – scrisă (menționează el) la începutul anului 1949 – ”vorbește într-o formă simbolică despre lupta victorioasă pe care o duce proletariatul din lumea întreagă pentru a se elibera de lanțurile exploatării”, etc., etc., Poemul ”Mama” – consideră George Bălan – ”este prima lucrare simfonică amplă ce dă o expresie muzicală unor idei revoluționare, un conținut socialist”. (ibidem, loc. cit. p. 54). ”Prin forma ei nouă de poem simfonic cu contra alto, compoziția ”Mama” ne dezvăluie dorința autorului de a da expresie cât mai deplină (…) conținutului revoluționar din textul Mariei Banuș” . ”Ideea muzicală de bază a întregii lucrări este de o deosebită simplitate și expresivitate” – scrie el. Iar ”lectorul” anonim din redacție (de fapt cenzorul) înlătură punctul pus de autor și adaugă: ”ea are un caracter matern și învăluitor”. Hm., hm., hm., Dar, multitudinea superlativelor pe care autorul le acordă acestor creații ale lui Matei Socor, nu se încheie aici. El scrie: ”Prin aceste însușiri, Poemul ”Mama” se înscrie ca una din primele realizări valoroase din muzica noastră, în spiritul principiilor cuprinse în istorica Hotărâre din Februarie 1948 a Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) asupra problemelor muzicii”. Ah! Acest document care devenise ”cartea de căpătâi” a lui Matei Socor și a celor ce se grupaseră în jurul său (compozitori și muzicologi), era, iată, și pentru tânărul George Bălan, un document de referință, de la principiile căruia pornea în analiza sa. Aici, autorul demonstra că înțelesese bine dogmele acestui document emanat din laboratoarele moscovite pe care le aplica unei creații muzicale românești! Aici – părea să ne spună tânărul muzicolog – se afla ”cheia!” Aici se afla și ”sursa” de inspirație a compozitorului Matei Socor! Era limpede de ce fusese el onorat cu Premiul de Stat!
CENZORUL – LA DATORIE
Ca un profesionist în devenire, autorul alege din partitura uneia dintre cele două creații ale lui Matei Socor și câteva note muzicale pe care le include în textul său. E drept, grafic ”dădea bine” la cititorii revistei! Linotipistul din tipografie le culege întocmai iar paginatorul le include în text așa cum indicase autorul. Dar cenzorul anonim din redacție le taie cu dispreț! ”Ei, asta-i”, și-o fi spus el, cu gândul că revista ”Flacăra” ar fi ajuns și la altfel de cititori decât cei din breasla compozitorilor români! ”Câți dintre cititorii noștri, desigur, alții decât cei din breasla compozitorilor, știu să citească note muzicale – și-o fi spus el murmurând în barbă! Mulți abia vor fi știind alfabetul!” Și taie. Taie, cu același creion negru, cu vârful tocit, cu care ”operase” și în alte părți ale textului. Desigur, viitorul muzicolog de succes care avea să devină George Bălan în spațiul public al societății comuniste, avea și opinii critice. El nu ezita să scrie că ”în Poemul simfonic ”Mama” se manifestă și dibuirile nesigure ce caracterizau acum doi ani eforturile creatorilor noștri aflați în căutarea unui drum nou, dar păstrând, încă în ei, serioase reziduuri ale artei formaliste”.
VERSURILE MARIEI
Lui George Bălan nu-i plăceau versurile Mariei Banuș care se aflau la baza creației lui Matei Socor – acel poem vocal-simfonic ”Mama”. El considera că ”versurile de o simbolică exagerată, căutată, păcătuiesc prin caracterul foarte nebulos, difuz, al imaginii poetice, printr-un patetism exagerat care înlocuiește, de fapt, (imaginea) luptei revoluționare a proletariatului pe care vrea s-o reprezinte”. Compozitorul – scrie George Bălan – s-a arătat, fără îndoială, în plin acord cu autoarea versurilor dând acestora o expresie muzicală, pe alocuri cam emfatică și grandilocventă, zgomotoasă, cu multe încărcături și exagerări armonice, nu fără influențe din muzica postromanticilor” (ibid. loc cit. p. 54). George Bălan sesizează impactul și-l scoate în evidență. El alege din partitură pasajul care vine în sprijinul afirmațiilor sale. Dar cenzorul anonim este vigilent și taie următoarele rânduri: ”Ceea ce dăunează, însă lucrării, este faptul că la un moment dat linia simplă și normală a vocii umane se frânge și vocea e nevoită să intoneze intervale foarte nefirești sau prea mari”. Autorul reproșează compozitorului că ”În loc să meargă pe drumul aceleiași simplități ce caracterizează primele măsuri ale melodiei, citată mai sus, în diferite variante ale temei, compozitorul le continuă pe acestea, într-un chip mai puțin cantabil și, de aceea ele au o expresivitate redusă. Iată un exemplu”. Cum am precizat, deja, aceste rânduri pe care le-am scris cu un alt corp de literă, ca și în episoadele anterioare, au fost șterse de cenzorul anonim. Le-am citit cu atenție, dar mărturisesc, că n-am înțeles de ce au fost ele șterse! Dacă aș fi fost în locul său, n-aș fi făcut-o! Dar cine știe, avea el motivele lui! Avea niște ”indicății” venite ”de sus!” Adică de la….partid!
DUPĂ CENZURĂ
În șpaltul articolului ce așteaptă ”bun de tipar” există și alte paragrafe cenzurate și înlăturarea lor, ne indică faptul că cenzorului anonim din redacție nu-i plăceau opiniile critice atunci când ele erau formulate la adresa unui ”laureat” al Premiului de Stat. Acesta trebuia să iasă în spațiul public ”fără cusur”. Bine cosmetizat. Să citim, deci, ce a trimis cenzorul anonim la coș. Vom folosi – ca și în episoadele anterioare alt corp de literă. Deci: ”S-a discutat mult în cercurile muzicale – scria George Bălan – și, mai ales, în comentariile prilejuite de dezbaterile de anul trecut din ”Flacăra” despre o așa zisă lipsă a unei forme naționale în muzica lui Matei Socor și, cu deosebire, în (poemul simfonic) ”Mama”. Unii muzicieni condamnau faptul că acestei opere îi lipsește o formă națională; alții își închipuiau că justifică această lipsă, prezentând conținutul larg, general, nelegat de o realitate națională bine precizată, al versurilor Mariei Banuș”. George Bălan considera că ”Într-adevăr muzica lui Matei Socor, nu are la baza sa intonații ale folclorului nostru național ci intonații ale cântecelor revoluționare, de luptă. Partea culminantă a Poemului simfonic – subliniază el foarte apăsat – este un adevărat marș revoluționar”. E, desigur, surprinzător, de ce acest pasaj nu place lectorului-cenzor din redacție. El taie, fără să clipească. La fel face și cu ceea ce urmează, deoarece, se vede, lui nu-i plac nici referirile autorului la alte creații similare. ”Cazuri asemănătoare de compoziții bazate pe cântece revoluționare se mai întâlnesc în muzica noastră; exemplul cel mai pregnant îl furnizează în acest sens cantata-poem ”Mierla lui Ilie Pintilie” de A. Vieru. (ibid. loc. cit. p. 54).
DE PARTEA TUTUROR: ȘI-ȘI
În această polemică, național/internațional, viitorul muzicolog se situează pe o poziție flexibilă: și – și. El scrie cu convingere: ”Chiar dacă melodiile ce întovărășesc și stimulează lupta revoluționară a proletariatului mondial vădesc unele intonații caracteristice, comune tuturor popoarelor, ele sunt în primul rând purtătoare ale specificului național al poporului căruia aparțin”. ”Este incontestabil – scrie George Bălan cu convingere în susținerea poziției sale de… și – și – că între cântecele revoluționare ale proletariatului și cântecele din folclorul tradițional există o puternică legătură”. El este convins că ”acest fapt se conturează tot mai puternic în creația muzicală din ultima vreme, în cadrul căreia cântecul de mase capătă tot mai mult trăsături ale folclorului nostru național”. Dar, se vede, Poemul simfonic ”Mama” nu se încadrează în acest ”val” al creației muzicale românești. Iar cenzorul anonim din redacție este la datorie. Citește și…taie ceea ce urmează: ”Mama” – scrie George Bălan – este o compoziție muzicală cu un conținut de idei profund internaționalist. Cu atât mai mult, asemenea idei ar fi trebuit – și ar fi putut să fie – valorificate într-o expresie muzicală care să-și tragă substanța atât din intonațiile cântecelor revoluționare ale proletariatului cât și din tezaurul de cântece populare românești”. Astfel, consideră tânărul muzicolog, ”însăși intonațiile folclorului nostru național s-ar fi îmbogățit în dramatism și în combativitate”.
O CLIPĂ DE LUCIDITATE
”Să nu uităm niciun moment – atrage atenția viitorul muzicolog – că ținta către care tind toți creatorii de muzică, însuflețiți de realismul socialist, este realizarea unei unități organice între conținutul socialist și forma națională!” (subl. ns.) Dar nici aceste rânduri nu au plăcut cenzorului anonim din redacție. Citind aceste rânduri, pe care entuziast și încrezător, tânărul muzicolog în devenire, George Bălan le așternea pe hârtie, cenzorul anonim va fi fost fulgerat de îndoială și-și va fi spus sceptic: o fi fiind chiar așa? Chiar TOȚI creatorii de muzică români erau însuflețiți de realismul socialist? Chiar TOȚI doreau realizarea unei …”unități organice între conținutul socialist și forma națională” cum scria (poate chiar și credea) tânărul muzicolog? ? Și a pus foarfeca și a tăiat! O fi știut el ceva! Va fi fost poate mai bine informat privind controversele din spațiul muzical românesc, atitudinea unor muzicieni români care afișau o poziție rezervată față de principiile și obiectivele promovate de Partidul Comunist Român și în creația muzicală românească! Și, fiind mai trecut prin viață, mai ”hârșit în rele” – cum se spune – s-a distanțat de aprecierile exaltate ale viitorului muzicolog și a tăiat! Fiind…anonim, era, poate, mai puțin ambițios decât tânărul muzicolog care, aflat la început de drum, dornic de afirmare, părea decis să nu piardă niciun prilej pentru a-și arăta, zelul, capacitatea de a sluji politica…partidului, bla., bla., bla.,
CE SE TAIE – NU SE FLUIERĂ
Pentru noi, care am avut prilejul să analizăm acest document – e drept, după aproape trei sferturi de secol de când el s-a aflat pe masa unui cenzor anonim – ar fi fost interesant să urmărim în continuare opiniile viitorului muzicolog, George Bălan. Dar, din nefericire, paragraful următor a dispărut! Nu sub ”plaivazul” necruțător al cenzorului anonim ci, probabil, în urma unei neglijențe, sau a unei intenții mascate sub un procedeu înstăpânit prin redacții că ”ce se taie – nu se fluieră”, aplicat acum, într-o formă tot atât de categorică: ”ce dispare – nu contează!” S-a rupt? Sau, a fost rupt? Oricum, partea finală a textului aflat în șpalt, a dispărut – fizic. Ar fi fost interesantă concluzia de final a autorului privind cele două creații ale lui Matei Socor, pentru care compozitorul primea Premiul de Stat: Poemul vocal simfonic ”Mama” și ”admirabila” (cum spunea el) Romanță închinată lui Stalin, ”Colo noaptea-n zare”, lucrări pe care tânărul muzicolog le apreciase, încă de la începutul textului său, ca fiind ”cele mai reprezentative lucrări” ale lui Matei Socor.
CE E VAL…CA VALUL TRECE
Dar și fără rândurile de final, citind acest text, concluzia este una singură: culturnicii și politrucii comuniști, indiferent unde se aflau ei plasați – în birourile Comitetului Central al Partidului sau în birourile austere ale unei/unor redacții, sau chiar la ei acasă, la masa lor ”de brad” – schilodeau TOT – biografii, opinii, mesajul artistic. Căci acești culturnici, politruci, cenzori și alți aparatnici de prin Ministere și alte structuri ale Partidului Comunist Român, se aflau sub impactul dogmelor esteticii marxist-leniniste, ale realismului socialist. Sub imperiul ”sarcinilor primite de la Partid” ei preluau ad-litteram documente întocmite în laboratoarele secrete ale Kremlinului, și le aplicau, cu asupra de măsură , în instituțiile românești. Matei Socor a fost unul dintre ei. El a aplicat ”linia” Partidului la Radio unde a fost trimis imediat (la trei zile) după instalarea la putere a Partidului Comunist Român prin instaurarea guvernului Dr. Petru Groza la 6 martie 1945, și apoi la Uniunea Compozitorilor prin alegerea sa ca președinte al Uniunii Compozitorilor din România, la finele anului 1949. Ascensiunea și căderea sa a fost în conexiune cu liderii comuniști staliniști aflați la putere în România care l-au sprijinit. În speță Ana Pauker. Căci ea, Ana Pauker l-a sprijinit pe Matei Socor, încă din anii tinereții, distinsa ”tovarășă” fiind mai întâi modelul tânărului revoluționar și apoi sprijinul său permanent – direct sau ocult. Analiștii, observatorii dar și cârcotașii – nelipsiții cârcotași – au făcut conexiuni și au ajuns la concluzia pe cât de semnificativă, pe atât de incomodă (pentru Matei Socor, desigur) că domnia sa s-a aflat ”pe val” atât timp cât s-a ”aflat pe val” și Ana Pauker. Citiți episodul următor, episodul 8, din mini serialul nostru intitulat: SUB CENZURA COMUNISTĂ. Matei Socor – ca o statuie fără cap (8) Citiți.
