ILUȘTRI…ANONIMI. TITLURI IREZISTIBILE!
Așadar, să continuăm lectura listei cu ”compozițiunile recente” din Dosarul 434/1949 din Fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia Arhivelor Naționale Istorice Centrale (ANIC), pp.1 – 22). Ceea ce v-am prezentat în episodul anterior v-a plăcut? Ați văzut ce titluri știau să dea dragii noștri compozitori și textieri? Ce imaginație! Ce mesaj! Ce îmbărbătare! Câtă dragoste! Cu greu rezist tentației de a vă trimite înapoi la titlurile din primul episod, și mai ales, la autorii lor! Vă asigur că, nici cele care urmează nu sunt departe de ele. Când am citit prima dată documentul pe care vi l-am prezentat în episodul anterior – am fost tentată să ”trec mai departe”, să nu-l iau în seamă. Mi se părea prea sec. Era și foarte lung și greu de urmărit: nume, nume, nume! Cvasitotalitatea lor necunoscute. Iluștri anonimi, cum se spune. Azi – cu câteva excepții – au fost uitați de-a-binelea. Titlurile însă, ah, titlurile – mi s-au părut irezistibile! Ele m-au ”agățat” – cum se spune. Cum să treci pe lângă titluri ca acestea: Cântă strungul, Popor ține frânele, Munculiță, munculiță, Ciocanul, furca și condeiul, Taxatoarea mea cea dragă, Țesătoarea Florentina, Olga, Olga, de pe Volga, Jalea muncitorului de sub jugul ciocoiesc! Sau: Mă duc să mă prăpădesc – să scap de jugul ciocoiesc! Ha, ha, ha! Auzi: Mă duc să mă prăpădesc să scap de jugul ciocoiesc! Adică? Ce faci? Te duci să mori? Să te prăpădești? Ce mesaj pesimist! Altă cale nu există? Ba, există! Să pleci, să te faci haiduc, să lupți, bla., bla., bla., Citind un asemenea titlu, nici nu știi ce să faci: să râzi sau să plângi! Eu aș zice : și – și! Să-l întrebăm pe autor! Poate ne spune el la ce s-a gândit când a pus acest titlu? Aloooo, George Lecca, mai trăiești? Dă un semn! O scrisoare, o însemnare, un gând, consemnat pe undeva, într-un caiet ”dictando” rămas pe undeva, rătăcit prin cine știe ce sertar, sau pod de casă! Spune-ne ceva, spune-ne cum și când ți-a venit în minte un asemenea titlu!
OLGA, OLGA, DE PE VOLGA!
Sau: Olga, Olga, de pe Volga! Ah, aici se ascunde ceva – mi-am zis! O poveste de dragoste, o amintire de neuitat! O nostalgie, vezi bine! Și gândul mă duce la….. Olga de pe Volga! Fac un exercițiu de imaginație! Eiiiiiiiiiii? Cum va fi fost acea fată? Blondă, veselă, cu nasul cârn și dodoloață – ca toate rusoaicele când sunt tinere? Și, unde și cum o fi cunoscut-o autorul de-i face el….. un cântec! În stepele Rusiei, când va fi fost el ostaș pe frontul din Est și s-a înecat în zăpezile infinite, spre bucuria ”Generalului Iarnă”, cel care l-a învins pe Napoleon și l-a oprit la porțile Moscovei, și, acum, iată, din nou, chiar și pe Hitler, autorul acelui plan demențial, al războiului blitz-krieg? Unde și cum o fi cunoscut-o el pe Olga de pe Volga? Poate nu în stepele rusești? Nu, nu pe…. Volga, ci pe… Dâmbovița, aici, mai aproape, în România, venind odată cu tancurile rusești….eliberatoare! Trebuie să fi fost seducătoare fata! Va fi avut cosițe blonde, cizme și rubașcă strânsă cu centură, ca să i se vadă talia, și mai ales, sânii, mari, materni? Va fi fost cu pistolul la centură? Unul mic (ah, nu mă pricep de loc la tipuri de pistoale, de puști, de mitraliere). Sau, poate nici una, nici alta! Nu era vorba de o idilă, ci de un omagiu! Cântecul se înscria în acel val de admirație (??!!) pentru….poporul sovietic, pentru armatele sovietice eliberatoare, cu ostașii ei cu tot, printre care și această fată, Olga, Olga de pe Volga! Prin acest cântec, dedicat unei fete, autorul voia să se desprindă, probabil, de ”plutonul” celor care închinau cantate și ode unui singur personaj – unul suprem precum era Iosif Visarionovici Stalin – Generalissimul – care, (așa cum își intitula Matei Socor o compoziție dedicată lui Stalin, o romanță cu cor și orchestră: ”Colo noaptea-n zare!”) acolo, în palatul de la Kremlin, veghea, în noapte (mai ales în noapte) la victoria armatelor sale, la pacea popoarelor, la pacea lumii, he., he., he., Ca să vezi! Chiar și la pacea lumii se gândea marele lider de la Kremlin! Spuneau multe aceste titluri și aceste cantate și ode – despre momentul istoric pe care-l parcurgea România acelor ani, elitele ei, inclusiv muzicienii.
O FELIE DE VIAȚĂ
Așa încât m-am întors pentru o nouă lectură. Mi-am suflecat mânecile – cum se spune – și am luat filă după filă, titlu după titlu, nume după nume. Uneori am râs. Pe parcurs, însă, mi-am dat seama că nu e de râs! Aceste titluri, și acești compozitori, mai mult sau mai puțin cunoscuți atunci, și mai ales acum, după mai bine de o jumătate de secol, când citim aceste rânduri, sunt ”o felie de viață”, o ”felie” a societății românești, a României acelor ani! O Românie a primilor ani de după instaurarea comunismului, o Românie în care elitele intelectuale erau puse la zid, aruncate în închisori pentru ideile lor, nu numai politice ci și estetice sau, silite să facă compromisuri, să facă ”pactul cu diavolul”, să ridice osanale, să compună ode și cantate, să preamărească ”liderii” (autohtoni și străini, mai ales străini) dincolo de limitele biologicului și raționalului. Era acesta – un mod de supraviețuire! Când am citit, în această ”cheie”, lista cu ”compozițiunile recente” am înțeles că ea nu trebuie să rămână uitată, sub colbul arhivelor, ci trebuie să iasă la lumină. Să fie cunoscută.
NE-A ”ÎNTREBATĂRĂ” PĂ NOI CINEVA?
Cei mai în vârstă care au trăit atunci, unii poate mai trăiesc și acum, vor spune cu îngăduință: ”Eeeeh… așa a fost vremile”; ”Ceeee… ne-a întrebatără pă noi, – noi, poporul – cineva?” ”Ceeee…..am adus noi – noi, poporul – comunismul în România?” ”Așa a fost vremile – și noi, cei mulți – am fost sub ele ” Unui asemenea (presupus) partener de dialog i-aș răspunde: ”ai dreptate și ” tălică!” Daaaa…..vezi, în ”poporul” ăsta la care te referi ”tălică” ”mai e… și alții! Tinerii, de-o pildă”! Ei nu trebuie să știe, ce a fost, cum a fost când ”tălică” erai tânăr? Și (presupusul) meu partener de dialog, mă privește cu mirare, se scarpină după ureche (semn că e cam încurcat) și tace! În gândul lui, îmi dă dreptate. Dar tace. Eu, însă, n-am nevoie de încuviințarea lui. Mă încăpățânez să cred, că ceea ce am făcut în acele zile de vară (vara anului 2019) , bucurându-mă de liniștea și de lumina calmă, dulce a sălii de studiu ”Constantin Moisil” a Arhivelor Naționale Istorice Centrale (ANIC) – sediul de lângă Cișmigiu – și de atenția și colaborarea unei excelente echipe de documentariști (documentariste – toate tinere, elegante, agreabile și încărcate cu date și informații, de parcă ar fi fost niște enciclopedii, enciclopedii vii, firește) din serviciul dedicat colaborării cu cercetătorii, a avut – are – un rost. Să scoată la lumină, fie și după mai bine de o jumătate de secol, ”felia” de viață a României din primii ani ai instaurării regimului comunist, în care s-au inclus și aceste....cantate, ode, imnuri, cântece de ”massă”, cum notează imperturbabil autorul anonim al ”listei” ”compozițiunilor recente” ”declarate” de numeroși compozitori români. Și, îi invit la lectură (și răbdare) nu numai pe cei vârstnici, de un ”leat” cu mine, cum se spune, dar mai ales pe cei tineri. Pentru că ei, ei în primul rând, trebuie să știe. Să știe ce a fost!
Citiți – dar, ceea ce urmează. Citiți titlurile, citiți numele compozitorilor – ale celor cunoscuți sau mai puțin cunoscuți – și încercați să înțelegeți dimensiunea compromisului pe care l-au făcut, grozăvia clipei când și-au pus talentul (mult sau puțin) în slujba unor idealuri (și sentimente) străine lor. Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: MUZICIENII ROMÂNI ȘI PROLETCULTISMUL (1949) Ode și cantate (3)
