Cu siguranță, textele pe care le-am analizat în episoadele acestui mini ciclu (SUB CENZURA COMUNISTĂ. Matei Socor – ca o statuie fără cap) vor fi fost cunoscute, la propriu, de către Matei Socor, domnia sa, fiind, credem, sursa cea mai sigură pentru furnizarea datelor personale necesare autorilor acelor texte ce urmau să fie publicate! Deși erau destinate spațiului public el va fi știut că înainte de a primi ”bunul de tipar” ele treceau, mai întâi, printr-o ”mapă secretă” urmând să fie citite cu atenție. Cu lupa. Nu numai într-o redacție ci și în vreun birou auster de la…Partid! Va fi știut – poate – chiar și în a cui ”mapă secretă” vor fi ajuns aceste texte! Conștientizarea acestei situații nu-i trezea suspiciuni. Dimpotrivă! Căci Matei Socor era sigur de ”cota de încredere” pe care o avea în sferele înalte ale puterii comuniste de la București.
MAPA SECRETĂ
Matei Socor știa că aceasta era regula pe care liderii comuniști o aplicau fără greș! Chiar și atunci când era vorba de viața și activitatea unui ”soldat credincios” al partidului, precum era domnia sa. El însuși proceda la fel atunci când prin natura funcției sale de președinte la Radio și apoi la Uniunea Compozitorilor, trebuia să ia o decizie – de promovare sau nu – a vreunuia dintre colaboratorii săi. Căci și pe masa sa se afla o…”mapă secretă” într-un dulap cu cheie dar – cel mai adesea – într-un safe! ”Mapa secretă” era nelipsită de pe masa oricărui lider comunist aflat într-o funcție politică sau administrativă. Uneori, textul/textele din ”mapa secretă” erau definitorii, chiar decisive. Căci în ”mapa secretă” își găseau locul – cel mai adesea – rapoartele confidențiale, denunțurile, mai rar propunerile de avansare. ”Mapa secretă” era ”cifrul” pe care șeful instituției îl avea pentru a deschide (spre știința lui, doar a lui) safe-ul în care se afla ”depusă” viața – cu bune, cu rele – a salariatului/colaboratorului său. Pentru Matei Socor, ”mapa secretă” în care se vor fi aflat textele scrise despre domnia sa, despre biografia sa nu era pe masa – ori în safe-ul – unui ”andrisant” necunoscut. Și aceasta pentru că domnia sa era un personaj de prim plan al spațiului public românesc. El avea o mare cotă de încredere la liderii cei mai importanți ai puterii comuniste, lideri pe care-i cunoscuse în trecut – în trecutul său revoluționar – sau pe care – prin natura funcției sale de acum – îi cunoștea, se întâlnea cu ei. El prezenta rapoarte. Ei formulau critici. Dar cel mai ades dădeau indicații. Ca un ”soldat credincios” cum se autointitula, Matei Socor asculta cu supușenie și se grăbea să ajungă în biroul său de la Radio, sau de la Uniunea Compozitorilor, să-și cheme ”oamenii” și cu blândețe și calm – nu cu aroganță – nu era stilul său – să transmită mai departe ”sarcinile primite de la partid”. Cu toate astea textul/textele despre biografia sa, aflate în ”mapa secretă” nu-l lăsau indiferent. Chiar dacă, domnia sa, avea – cum se spune – ”spatele” asigurat! Se bucurase de această ipostază, benefică, liniștitoare, durabilă! Era mulțumit și încrezător!
SPRIJINUL TOVARĂȘEI ANA
Se știa că Matei Socor se bucura de sprijinul Anei Pauker, personalitate marcantă a vieții politice românești din primii ani postbelici. Ana Pauker era unul dintre cei patru diriguitori comuniști ai României: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca și Teohari Georgescu, care intraseră cu brio în prim planul vieții politice românești, îndeosebi după instalarea guvernului Dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, unde primiseră portofoliile unor ministere de maximă importanță. Pe Ana Pauker, Matei Socor o cunoscuse prin intermediul sorei mamei sale, încă din ilegalitate și apoi, aceasta, Ana Pauker, fusese susținătorul său – direct, sau din umbră. (vezi pe larg, Ionuț Iamandi, Matei Socor, Primul președinte comunist al Radioului, Revista ”Historia”, nr. 186, iulie, 2017). Cu siguranță, sprijinul ”tovarășei Ana” va fi funcționat și atunci când Matei Socor a fost trimis la Radio, în 9 martie 1945, pentru implementarea ”liniei” politice a Partidului Comunist Român. Aplicarea acestei ”linii” a însemnat transformarea profundă a programelor muzicale și informative ale Radioului. Sub oblăduirea lui Matei Socor, Radioul a devenit un instrument eficace de propagandă, căci Radioul putea să pătrundă, pe arii teritoriale extinse și în păturile cele mai diverse ale populației României. Iar pentru personalul numeros al acestei instituții sosirea lui Matei Socor, a determinat schimbarea structurilor de conducere și declanșarea unui amplu și nemilos program de ”epurare”. Astfel, datorită sprijinului de care se bucura în sferele înalte ale puterii comuniste dar și a obedienței sale, Matei Socor a urcat gradual până la vârful acestei instituții strategice, care era Radiodifuziunea Română. De la funcția de Subdirector General al Programelor (în 1945) până la aceea de Președinte al Comitetului Radiodifuziunii Române.
EL APLICA ”LINIA” PARTIDULUI
În timpul mandatului de la Radio, concomitent cu activitatea sa de președinte, Matei Socor, care era și membru al Societății Compozitorilor Români, a preluat (în mod discret) ”operațiunea” de transformare a Societății Compozitorilor Români în Uniunea Compozitorilor Români, după model sovietic. Aici, împreună cu nucleul dur coagulat în jurul său (căci și printre muzicienii români existau unii care simțiseră că acum, vântul bătea dinspre Răsărit), el a desfășurat o furibundă campanie de politizare a creației muzicale românești. Valorile tradiționale ale creației muzicale românești, creația unor compozitori români de prestigiu precum: Mihail Jora, Mihail Andricu, Theodor Rogalski, Constantin Silvestri, etc., au fost puse ”la zid”, dezavuate, etichetate ca lucrări formaliste, inspirate de curentele moderne ale Apusului, considerate de culturnicii și politrucii comuniști ca fiind decadente, imperialiste, reacționare, bla., bla., bla., Momentele de vârf ale acestui proces au fost Conferința pe țară a Compozitorilor din România din octombrie 1949, ”Săptămâna Muzicii” din septembrie 1951, Plenarele Uniunii Compozitorilor din anii 1951 și 1952. Astfel și-a construit Matei Socor ”eșafodajul” funcției sale de președinte al Uniunii Compozitorilor din România, astfel și-a dobândit el încrederea liderilor comuniști aflați la putere în România, astfel a demonstrat el – ceea ce avea să spună mereu în autobiografiile ale – că era un ”soldat credincios” al Partidului. Și era! Dar, în aceasta, domnia sa nu găsea niciun merit personal, întrucât el aplica…”linia” Partidului!
ECUAȚIA PROMOVĂRII
Prin aplicarea…”liniei” partidului, a ajuns el și pe scaunul de președinte al Uniunii Compozitorilor din România. Descifrarea acestui moment ne arată cum funcționa sistemul de promovare în regimul comunist. ”Ecuația” era simplă: aveai ”sprijin” de la partid, aveai ”spatele asigurat”, te bucurai de încredere, erai destoinic și aplicai ”linia” partidului, erai obedient, erai ”soldat credincios” – urcai treptele ce duceau la vârf! Erai politruc? Succesul tău era asigurat! Nu, nu conta cât de bun profesionist erai ci cât de credincios erai…. partidului! Aplicarea acestor practici nu ținea seama de nimic altceva decât de devotamentul față de partid. Astfel erau ignorate, încălcate, normele cele mai elementare privind încredințarea unei funcții de conducere. Este și cazul lui Matei Socor. Mandatul său de președinte al Uniunii Compozitorilor din România a început imediat după Conferința din Octombrie 1949, el fiind ales, nu de către participanții la Conferință, în plenul acesteia, în mod democratic, așa cum au fost aleși, prin vot deschis, ceilalți membri ai structurilor de conducere a Uniunii Compozitorilor, ci într-un cadru mai restrâns, în Comitetul Uniunii, în urma unui scenariu bine regizat.
CUM SE ALEGE UN PREȘEDINTE
Observați cum a fost…ales Matei Socor în funcția de președinte și veți înțelege cum funcționa sistemul de promovare în regimul comunist. Compozitorul Mihail Andricu a refuzat propunerea de a fi președintele Uniunii, preferând-o pe aceea de vice-președinte și, atunci, în mod ”spontan” (???) a venit propunerea ”salvatoare” (???!!!!) a compozitorului Sergiu Natra. Evident, propunerea a fost acceptată ”cu plăcere” de către cel nominalizat. Și fără crâcnire de către cei prezenți! Apoi, Matei Socor a fost ales, într-o unanimitate absolută – cum altfel? – în funcția de Președinte al Uniunii Compozitorilor din România. Astfel – cu sprijinul din umbră, primit de la Partid și cu cu cel deschis, pe față, al acoliților săi, Matei Socor s-a instalat în fotoliul de președinte al Uniunii Compozitorilor, fotoliu, ocupat până la plecarea din România, în septembrie 1946, de către marele muzician român, George Enescu. Momentul, n-a fost deloc festiv și s-a consumat repede, într-o discreție suspectă și într-o formație restrânsă, doar în prezența celor câțiva membri ai Comitetului ales la Conferința pe țară a Compozitorilor care tocmai se încheiase. Instalarea lui Matei Socor – un muzician modest (ca să nu spunem mediocru) devenit un politruc destoinic – în funcția de președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, acolo unde se aflase marele muzician român George Enescu, era o îndrăzneală greu de imaginat! Aproape o blasfemie! Iar acest fapt nu a fost agreat în unanimitate, așa cum își dorea Matei Socor! Să reținem că la alegerea lui Matei Socor ca președinte au lipsit președinții filialelor Uniunii Compozitorilor din țară: Achim Stoia, de la Iași, Sabin Drăgoi, de la Timișoara și Constantin Bugeanu și Max Eisikovits de la Cluj. Erau ”greii” muzicienilor din cea mai mare arte a țării! ”Absenții” n-au dat explicații – atunci și nici mai târziu – iar participanții la ședința de alegere a președintelui, n-au comentat! Pe față! Dar lipsa acelor ”grei” ai vieții și creației muzicale românești de la un asemenea eveniment, precum era alegerea președintelui, nu era lipsită de semnificații. Ea demonstra în mod subtil că ”linia” partidului pe care Matei Socor avea s-o aplice și în domeniul creației muzicale românești (lucru ce se văzuse cu prisosință în perioada de pregătire dar mai ales în timpul desfășurării Conferinței din zilele de 21-23 octombrie 1949) nu era agreată, cu atât mai puțin însușită. După exprimarea votului a ”alesul” a făcut o declarație bombastică, în spiritul vremii, plină de mulțumiri și angajamente. ”Salvatorul”, compozitorul Sergiu Natra, va deveni, ulterior, unul dintre acoliții lui Matei Socor, autorul a numeroase cântece și ode cu mesaj proletcultist, lansate cu promptitudine în spațiul muzical românesc și sprijinit pecuniar, cu o largă generozitate, de șeful său. Din nefericire – Sergiu Natra nu era singurul! Ce a urmat? Citiți, pe larg, episodul următor din mini serialul nostru intitulat: SUB CENZURA COMUNISTĂ. Matei Socor – ca o statuie fără cap (9) Citiți!
