DECIZII – LA COMANDĂ
Să precizăm că încă de la prima întâlnire, aceea din 9 septembrie 1949, membrii Comitetului de conducere și administrare a Fondului Muzical au trecut la treabă. Curios este că – deși nu aveau confirmarea forului tutelar – Ministerul Artelor- ei au abordat probleme stringente, ca și cum ar fi fost siguri că nominalizarea lor ca membri ai acestui for, avea să fie aprobată întocmai. Și așa a fost. Iar agenda pe care o aveau pentru ziua de 9 septembrie 1949 – la îndeplinirea căreia au trecut chiar în ziua aceea – întărește această ipoteză. Cu siguranță, ea fusese întocmită înainte și fusese trimisă în plic. Pentru membrii viitorului Comitet de conducere și administrare a Fondului Muzical, nu va fi fost o surpriză. Era limpede că aceasta avea să fie metoda după care aveau să lucreze. Deciziile lor aveau să fie luate la…comandă! O comandă venită de ”sus” desigur. Cât de…sus? De…sus, de la staff-ul Uniunii? Sau…și mai de…sus? Da! De la ”partid”! Așa cum consemnează Procesul verbal întocmit, ei au discutat, ”din prima”, ceea ce frigea mai tare și anume: cum să se acorde banii? Era chestiunea cea mai urgentă: să se știe – de la început – cum aveau să fie acordați banii! Pe ce criterii? Care erau sumele ce puteau fi acordate compozițiilor? Care era prețul unei Simfonii, al unei Cantate sau al unei Rapsodii, etc., etc., Grea misie! Cum să stabilești – în bani – valoarea unei creații artistice?
AU LUAT ”TAURUL DE COARNE”!
Dar, oricât de grea părea această...”misie”, viitorii membri ai Comitetului au luat – cum se spune – ”taurul de coarne!” Și – chiar în acea primă întâlnire, din 9 septembrie 1949, ei au împărțit creațiile muzicale în categorii, pe genuri: muzică instrumentală, muzică de Operă, Operete, Balet, Piese corale, Cantate, Oratorii. De asemenea, pentru muzică distractivă: muzică de dans, cântece, romanțe, rapsodii, etc., etc., Și au mers mai departe. Au stabilit și tarifele. Adică sumele ce puteau fi acordate. Astfel, din documentul cercetat de noi, Procesul verbal Nr. 1, din 9 septembrie 1949, aflăm cum aveau să fie plătite lucrările muzicale. Să citim. Poemul simfonic – 100.000 lei, Simfonia – 100.000 lei, Opera mică – într-un act – 150.000 lei, Opera mare – adică în 3, 4 acte – 300.000 lei, Muzica de balet mic – într-un act -100.000 lei, Muzica de balet mare – în 3, 4 acte – 250.000 – 300.000 lei, Cantată pentru orchestră – 120.000 lei, Oratoriu cu orchestră – 200.000 lei, Concert pentru orchestră – 100.000 lei, sau 200.000 lei. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 469/ 1949-1953, p. 2).
VESTEA S-A DUS CA FULGERUL
Deși documentul a rămas secret, cunoscut de un număr restrâns, cel al membrilor Comitetului de conducere și administrare, faptul a devenit cunoscut imediat. S-a dus ca fulgerul! A făcut, cum se spune, înconjurul breslei și – ce să vezi – a dat rezultate. Desigur, rezultatele preconizate de către cei care inițiaseră și obținuseră crearea unui Fond Muzical. Și asta – rețineți – cu doar câteva săptămâni (șase) înaintea Conferinței pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor din România (21-22 octombrie 1949), Conferință care, prin documentele sale programatice – Statutul, Rezoluția, desființarea Societății Compozitorilor Români și înființarea unei noi structuri numit, Uniune, (construită după model sovietic) -avea să fie momentul oficial care punea în aplicare strategia politică a Partidului Comunist Român și în domeniul creației muzicale. Prin urmările sale ea avea să fie ”buldozerul” cu care Partidul Comunist Român, aflat la guvernare, își începea – prin interpusul său, Matei Socor – acțiunea de demolare a uneia dintre elitele intelectuale ale României: muzicienii!
PRIMUL PAS
Încă înainte să fi fost dată aprobarea Ministerului Artelor, puși pe treabă și foarte grăbiți, membrii viitorului comitet de conducere și administrare au făcut primul pas în vederea trecerii la aplicarea uneia dintre atribuțiile Fondului Muzical. Ei au înființat o Comisie specială care să preia propunerile compozitorilor, să le analizeze, să le aprobe și apoi să le lanseze ca fiind comenzi sigure, bune de plată! Cei care aveau acest drept, ”pâinea și cuțitul” – cum se spune – erau trei: Hilda Jerea, Mircea Chiriac și Zaharia Popescu. Această Comisie și-a început activitatea imediat, adică din 9 septembrie 1949 – când viitorul Comitet de conducere și administrare a Fondului Muzical încă nu fusese confirmat de către Ministerul Artelor. Ea avea un termen de funcționare limitat. Primea propuneri numai până la 22 septembrie 1949. Două săptămâni. Atât! Acest termen – atât de scurt – era surprinzător! Două săptămâni – atât aveau la dispoziție compozitorii și muzicologii pentru a pune pa masa Comisiei propunerile lor! Două săptămâni – pentru a căuta prin sertare lucrări încheiate sau numai în proiect, pentru a răsfoi prin agende sau pentru a deschide ”sertarele minții” unde sălășluiau gânduri, vise, orgolii, ambiții, dorul de afirmare, etc., etc., Și tot două săptămâni (22 septembrie – 6 octombrie) au fost acordate Comisiei speciale pentru a primi, studia și a da ”undă verde” propunerilor primite! Grabă mare! Două săptămâni!
GRABĂ MARE. DE CE?
Este limpede că s-a lucrat la ”foc continuu” întrucât – așa cum am menționat mai sus – timpul acordat Comisiei pentru activitatea sa a fost foarte scurt, doar două săptămâni. În ziua de 6 octombrie 1949, deciziile ei au devenit publice. După cum aflăm din Procesul verbal încheiat, la sediul Societății Compozitorilor a avut loc o ședință cu autorii propunerilor avansate – compozitori și muzicologi. Toți au fost chemați să li se comunice decizia Comisiei și să semneze un document: un ”angajament”. Rețineți: un angajament! Un angajament, dar și un cec de plată către Banca de Stat a României! Nu cunoaștem ”climatul” care va fi fost în Comisie, mecanismul de funcționare, regulile stabilite, programul de lucru, programul de primire a lucrărilor, opiniile sau – de ce nu? – controversele! Ceea ce știm, conform precizărilor din Procesul verbal încheiat, este că la sfârșitul perioadei de activitate a Comisiei s-a dat ”undă verde” pentru foarte multe lucrări componistice. Nu știm dacă propunerile prezentate erau lucrări finite sau numai proiecte, întrucât documentul încheiat nu consemnează acest lucru, aparatnicul care l-a scris folosind doar…cifre și genuri muzicale. Nu și termene de predare!
COMENZI, ANGAJAMENTE, CECURI
Astfel, potrivit aceluiași document, știm că s-au dat comenzi ”la 56 de compozitori, restul de 21, urmând să primească comenzi ulterior” (ibidem. ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, loc. cit. p. 4) Sunt menționate și genurile muzicale ”comandate”. Citiți: 3 sonate, 6 trio-uri, 2 uverturi, 1 simfonietă, 2 poeme simfonice, 3 simfonii, 1 Operă mare, 2 Operete, 2 Opere-balet, 1 humoresca, 1 divertisment muzical, 2 concerte, 1 potpuriu, 1 baladă, 8 rapsodii, 9 lieduri, 3 cantate, 45 piese corale, 17 cântece de masse, 2 lucrări de muzicologie. Nenicăăăăăă! Ce ”producție bogatăăăăăă”! De necrezut – veți spune! Se vede treaba că sertarele muzicienilor români erau doldora de lucrări care abia așteptau să fie scoase la lumină. Sau, cine știe, poate că, amăgiți de promisiunile făcute, de facilitățile vânturate, sau împinși de sărăcie și nevoi, compozitorii și muzicologii se vor fi ”aruncat cu capul în bulboană” și vor fi formulat, la greu, propuneri. Aveau să le ducă la bun sfârșit? Dumnezeu cu mila! Nimeni nu părea interesat de acest aspect fundamental! Iar această observație se bazează pe faptul că în documentul studiat de noi sunt menționate doar cifre și genuri de lucrări. Atât! Nu și termene de predare, de finalizare! Vă spune ceva acest…. amănunt? Să înțelegem că acest lucru nu era în vizorul Comisiei? Că membrii ei nu erau interesați de termene ci.. de cifre? De…cantitate?
CECUL – LOVITURA DE GRAȚIE
Dar, elementul de noutate – surprinzător și, aproape de necrezut – a fost acela că lucrările care au primit ”undă verde” au fost considerate ca fiind ”comenzi” ale Fondului și… s-au dat bani. În avans! Pentru ele au fost emise – chiar atunci, în acea ședință din 6 octombrie 1949 – cecuri individuale către Banca de Stat a României în valoare de 1.655.000 lei. (ibid. ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, loc. cit. p. 4) Credem că emiterea cecurilor individuale, imediat după confirmarea preluării comenzilor și semnarea angajamentelor va fi fost pentru cei prezenți la acea ședință elementul șoc. Operațiunea va fi stârnit încredere în instituția nou creată: Fondul Muzical. Nu mai puțin va fi uimit stilul de lucru – rapid și eficient – al celor puși să-l conducă și să-l administreze. Era efectul pervers al acestei acțiuni. Curând însă, chiar în ziua aceea, cei care au primit comenzi și cecuri individuale aveau să afle că dincolo de toate acestea se afla cealaltă față a bunăvoinței arătate de culturnicii și politrucii înfipți în breaslă, chiar în fruntea ei. Primind comenzi sigure și cecuri individuale – deci bani – cei care, în ziua de 6 octombrie 1949 și intraseră pe lista ”de comenzi” a Fondului Muzical – fuseseră atrași într-o capcană. Primiseră un MĂR. Un măr frumos! Daaaar, un măr otrăvit. Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: FONDUL MUZICAL (1949). Mărul otrăvit (5) Primul lot: 56! Citiți!
