Să continuăm lectura documentului din Dosarul menționat în episoadele anterioare (ANIC, Fondul Uniunea Compozitorilor, Dosar 486/1951, p. 72.) Ceea ce aflăm este de tot interesul! Surprinzător aproape! Să citim! Următorul autor nominalizat în Procesul verbal cercetat de noi era Gabriela Deleanu, muzicolog și Director în Ministerul Artelor.
CINE ERA GABRIELA DELEANU?
Distinsa doamnă era cunoscută în breasla muzicienilor români datorită articolelor publicate în Contemporanul și Revista Flacăra în campania de pregătire a Conferinței Compozitorilor din octombrie 1949, articole în care susținea, ”cu mânie proletară”, demolarea Societății Compozitorilor Români și necesitatea înființării unei noi structuri organizatorice a breslei preluată după model moscovit: Uniunea – Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din Republica Populară Română! Ea mai era cunoscută pentru faptul că se bucura de oarece ”trecere” în ochii tovarășilor de la ”partid” și, desigur, și în ochii lui Matei Socor și ai acoliților săi. Distinsa doamnă fusese aleasă să susțină un discurs în cadrul Conferinței Compozitorilor și Muzicologilor din octombrie 1949. Figurase, deci, pe o listă restrânsă care trecuse prin ”furcile caudine” de la ”partid”! Și, mai mult decât atât, fusese programată dimineața de vreme, la ”prima oră”, imediat după primul vorbitor care era tânărul, foarte tânărul și devotatul, ca să nu spunem obedientul – până la fuga sa din România – George Bălan, cel care deschisese seria discursurilor din cea de a doua zi a Conferinței. Organizatorii îi acordaseră Gabrielei Deleanu această favoare sperând că participanții – fiind ”fresh” – vor asculta cu atenție discursul său. Un discurs în care – conform unui punctaj care fusese trimis tuturor celor aleși să urce la tribună în ziua aceea – distinsa doamnă trebuia să susțină una dintre temele fierbinți ale Conferinței: realismul socialist. Dar, cum se spune, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.
CA GÂSCA PRIN APĂ
Potrivit stenogramei la care am avut acces, (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 441/1949, p. 251), discursul Gabrielei Deleanu a trecut – cum se spune – ca ”gâsca prin apă”. Cu toate că era axat pe o temă fierbinte, realismul socialist, el n-a fost urmat de opinii sau controverse. Distinsa doamnă și-a citit textul ca o școlăriță silitoare, neinteresată de atitudinea auditoriului său. La rândul său, nici auditoriul său n-a părut interesat de vorbele ce curgeau de la tribună. Participanții au rămas reci. Desigur, față de temă – și, la final, au aplaudat de complezență. Nu le plăcuse! Evident, nu Gabriela Deleanu! Cu ea nu aveau nimic. Ci…cu tema prezentată de ea! Căci, în anul 1949, tema realismului socialist era greu de înghițit. Pentru mulți creatori români – scriitori, muzicieni, artiști plastici – realismul socialist era ca un broscoi grețos creat în eprubetele laboratoarelor moscovite pe care liderii politici staliniști de la București îl preluaseră și acum îl îndesau în mintea și viața elitelor intelectuale românești. În ”gâtul” lor! Aplauzele reci pe care Gabriela Deleanu le primise la finalul discursului său erau expresia subtilă, tacită, a faptului că ”broscoiul” realismului socialist nu putea fi înghițit prea ușor.
MATEI SOCOR ÎNGHIȚISE BROSCOIUL
Nici distinsul ”prezident” Matei Socor, cel care conducea lucrările Conferinței, nu a făcut vreun comentariu la adresa temei susținute de Gabriela Deleanu în discursul său. O explicație ar fi că domnia sa, înghițise, deja, ”broscoiul” realismului socialist. Deși credem că pentru Matei Socor, la cât era de convins de valorile esteticii marxist leniniste, de valorile ”Răsăritului” care – pentru domnia sa – era ”farul călăuzitor”, etc., etc., realismul socialist nu va fi fost un ”broscoi grețos” ci o dulce și aromată delicatesă rusească, precum acea ”marojnaia” (înghețată), ce se vindea în Rusia Sovietică pe toate drumurile, inclusiv la tonetele ambulante de pe străzi. În această formă, parfumată, concepea el ”realismul socialist”. Despre el vorbise cu înaltă convingere în prima zi a Conferinței Compozitorilor și Muzicologilor din România (21 octombrie 1949), când susținuse Raportul general. În această formă, parfumată (după gustul domniei sale), avusese grijă ca ”realismul socialist” să fie una dintre temele pilon ale primei Conferințe postbelice a muzicienilor din România. Prin urmare, în dimineața aceea, care era a doua zi a Conferinței și care era – chipurile – destinată …dezbaterilor (????), pentru el, Matei Socor, tema realismului socialist nu era o noutate și, în consecință, nu dorea să afle cum avea ea să fie prezentată de Gabriela Deleanu. Dinspre partea asta, n-avea nicio grijă! Distinsei doamne i se trimisese – în plic – un punctaj pe care el, Matei Socor, îl știa, căci textul trecuse și pe sub ochii săi. Astfel, când Gabriela Deleanu și-a susținut discursul, Matei Socor a rămas tăcut și…grăbit, ca să nu spunem absent, prizonier al ”desfășurătorului” pe care-l avea pe masă! Erau mulți ”vorbitori” înscriși pe lista sa și distinsul ”prezident” era tare stresat!
DEZAVUA ”APUSUL” ȘI PROSLĂVEA ”RĂSĂRITUL”
Dar și după Conferința din octombrie 1949, Gabriela Deleanu avea să fie un ”nume” important printre confrați. Prin intervențiile sale – foarte aplicate – în timpul ședințelor (dese) care aveau loc în cadrul Secției de Critică și Muzicologie a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, ea își dobândise un prestigiu nedezmințit. Aici se dezbăteau, cu înflăcărare și…mândrie patriotică (????) documente însemnate – unele programatice – ale Plenarelor muzicienilor sovietici care aveau loc la Moscova. Rețineți, la Moscova – nu la București! Referatele sale erau pe gustul multora dintre colegii săi care, simțind dincotro bătea vântul, făcuseră o piruetă spectaculoasă, se întorseseră cu fața spre ”Răsărit” și cu spatele spre ”Apus”. ”Răsăritul” – îl proslăveau! ”Apusul” – îl dezavuau! Desigur, aceasta era ”linia” lui Matei Socor, a documentelor programatice adoptate la Conferința Compozitorilor din octombrie 1949, la Plenarele Uniunii care avuseseră loc în anul 1951 și a manifestărilor din cadrul Săptămânii Muzicii, din septembrie 1951. Iar Gabriela Deleanu era…pe această ”linie”. O respecta și o slujea cu osârdie. Astfel, distinsa doamnă era agreată în breaslă, lăudată, chiar! Uneori, chiar de către șeful său, compozitorul Zeno Vancea, șeful secției de Critică și Muzicologie. În rapoartele de activitate pe care le susținea sau în intervenții ad-hoc, distinsul compozitor Zeno Vancea, lăuda referatele Gabrielei Deleanu pe care le găsea… bine documentate. Firesc. Erau ”pe linie”! Iar Zeno Vancea nu putea să nu le bage în seamă întrucât și domnia sa făcea eforturi pentru a fi… pe ”linie”. ”Linia” lui Matei Socor, ”linia” Partidului! Și el o ”cârmise” spre ”Răsărit”, direcție pe care o susținuse cu osârdie în campania de pregătire a Conferinței din octombrie 1949, și apoi, chiar în cadrul Conferinței, unde susținuse Raportul la Statut – noul Statut care desființa de facto și de jure Societatea Compozitorilor Români și dădea gir ”noilor orientări” izvorâte din politica Partidului Comunist Român în domeniul creației muzicale, ”orientări”, preluate ad litteram de către Matei Socor și aplicate cu osârdie de acesta și nucleul dur coagulat în jurul său. Zeno Vancea se afla în acest ”nucleu”.
AVEA ACCES LA PUȘCULIȚA BRESLEI
Dar, mai exista un motiv care explica atenția cu care era privită Gabriela Deleanu în breasla muzicienilor români. Distinsa doamnă era membră în Comitetul de conducere și administrare a Fondului Muzical. Avea, ca să spunem așa, acces la bani: banii Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor. În această privință, simpatiile sau antipatiile sale erau precum ”cartoful fierbinte”. Căci atunci când era vorba de bani…lucrurile luau o turnură foarte gingașă! Iar Gabriela Deleanu încerca să țină un echilibru între simpatiile și antipatiile sale și pușculița Uniunii! Se străduia să fie dreaptă, obiectivă, să rezolve situațiile, etc., etc., Desigur…după buget! ”După buget, coane Fănică! Famelie mare, renumerație mică…”, – se plângea Pristanda, eroul nemuritor al lui Caragiale! Cu siguranță, Gabriela Deleanu își va fi amintit des de Pristanda atunci când trebuia să numere banii pe care ”pușculița” Uniunii (Fondul Muzical) îi avea și nevoile – multe – ale solicitanților! Căci – după război – breasla muzicienilor români era ca o ”famelie mare” cu ”renumerație mică”!
DAR – ÎȘI DOREA O CARIERĂ ȘTIINȚIFICĂ
Prin tot ceea ce făcea, atât în cadrul Ministerului Artelor, cât și în cadrul Secției de Critică și Muzicologie, Gabriela Deleanu se dovedea a fi un ”soldat credincios” al ”partidului” , fiind foarte atentă (devotată, am spune) aplicării și apărării ”liniei” acestuia în creația muzicală românească. Ea era un fan nedezmințit al realismului socialist, al proletcultismului și pro sovietismului. Dar, ce surpriză! Acum, în decembrie 1951, Gabriela Deleanu îndrepta pro sovietismul său spre un domeniu mai puțin frecventat în lumea culturnicilor și politrucilor români: știința! Domnia sa propunea o lucrare inspirată de cercetările celebrului om de știință sovietic Ivan Petrovici Pavlov. Distinsa doamnă își propunea să afle în ce măsură principiile lui Pavlov puteau fi susținute cu ajutorul muzicii, iar concluziile sale le dorea a fi, nici mai mult nici mai puțin, decât….contribuții științifice!
CE EXTRAVAGANȚĂ!
Cu siguranță, propunerea sa va fi stârnit oarece uimire printre membrii ”Comisiei de îndrumare” a Secției de Critică și Muzicologie! Despre Pavlov? Despre cobaii lui? Hm., hm., hm., Ce extravaganță? S-o accepte? Sau nu? Dar dilema nu va fi ținut prea mult, întrucât propunerea venea din partea Gabrielei Deleanu, iar Gabriela Deleanu – așa cum am menționat mai sus – nu era un fitecine în breasla muzicienilor români! Era Director în Direcția Muzicală din Ministerul Artelor și unul dintre cei mai activi membri ai Secției de Critică și Muzicologie a Uniunii Compozitorilor din România! Astfel ”îndrumătorii” din Comisie au deschis ochii, au fost atenți și, în cele din urmă și-au exprimat poziția atunci când au stabilit însemnătatea lucrării, pe care au inclus-o în cea mai înaltă categorie: Categoria I-a! Ei își vor fi risipit repede îndoielile privind însemnătatea temei aleasă de distinsa doamnă întrucât realitatea imediată era plină de dovezi! ”Cobaii” lui Pavlov făceau valuri în rândurile fanilor valorilor ”Răsăritului” care existau – și în România! Amănunte despre acest subiect insolit ales de politrucul Gabriela Deleanu – aflați în episodul următor al acestui mini serial intitulat: RARA AVIS? (7) Gabriela Deleanu – iubea cobaii lui Pavlov! Citiți!
