CE DOREA GABRIELA DELEANU?
Gabriela Deleanu știa că Ivan Petrovici Pavlov experimentase sunetul ”clopoțelului” asupra proceselor fiziologice digestive. Mai știa că marele prieten al câinilor cobai experimentase și sunetele altor instrumente, precum fluierul și metronomul. Pornind de la această situație distinsa doamnă se va fi întrebat dacă cercetările savantului sovietic n-ar putea fi extinse. Dacă în panoplia instrumentelor muzicale s-ar fi aflat și instrumente cu altfel de sunete decât cele experimentate de marele savant sovietic. Nu știm spre ce fel de instrumente muzicale își va fi îndreptat atenția distinsa cercetătoare din România întrucât în textul consemnat în Procesul verbal întocmit de ”Comisia de îndrumare” nu se fac niciun fel de precizări în această direcție. Ceea ce știm este că – așa cum își intitulase lucrarea – domnia sa dorea ca prin lucrarea sa să aducă oarece contribuții la opera științifică a lui Ivan Petrovici Pavlov. Obiectiv ambițios, desigur! Lucrarea pe care o preconiza se intitula chiar așa: Contribuții la aplicarea principiilor pavloviene în muzică. Opus-ul Gabrielei Deleanu urma să însumeze 100 de pagini și – după cum menționa Procesul verbal întocmit – fusese evaluat ca fiind o lucrare de Categoria I-a. În textul Procesului verbal se menționa, ff succint, că lucrarea distinsei doamne avea să se bazeze pe ”cercetări originale”.
AVEA UN LABORATOR SECRET?
În acest punct nu putem să nu ne punem întrebarea: să fi desfășurat distinsa doamnă, în secret, în timpul liber, asemenea cercetări? Să-și fi scos ea, când ajungea acasă, armura de ”soldat credincios” al partidului, de militant neobosit pentru realismul socialist, pentru promovarea proletcultismului și pro sovietismului, înlocuind-o cu halatul alb, imaculat, al unui cercetător științific? Va fi avut ea acasă un alt fel de ”laborator” decât cel pe care-l avea la Ministerul Artelor unde păstorea problemele gingașe ale muzicienilor români? Un laborator secret? Să fi uitat ea – acasă – campania pe care o desfășura cu osârdie pentru promovarea principiilor esteticii marxist leniniste, ale realismului socialist, ale proletcultismului? Să fi uitat ea – acasă – de atribuțiile sale de culturnic și politruc?Să fi uitat ea – acasă – limbajul incisiv contra ”Apusului” – decadent și reacționar – pe care-l folosea în rapoartele și intervențiile sale din Secția de Critică și Muzicologie a Uniunii Compozitorilor? N-avem știre, întrucât în dosarele din Fondul Uniunii Compozitorilor, aflat în custodia ANIC, pe care le-am cercetat, nu există altfel de documente elaborate de domnia sa, decât cele întocmite cu ocazia dezbaterilor asupra temelor aflate la ordinea zilei: realismul socialist, experiența muzicienilor sovietici, etc., etc., D-astea, ”pe linie”, nu povești despre preocupări personale, insolite, nu despre ambiții științifice! Ciudată ipostază – veți spune – și veți pune sub semnul întrebării devotamentul și sinceritatea distinsei doamne. Căci aplecarea sa spre un personaj precum era Ivan Petrovici Pavlov, un personaj care nu se sfiise să se declare în dezacord cu strategia politică a liderilor de la Kremlin, îndeosebi aceea față de elitele intelectuale sovietice, era pe cât de interesantă, pe atât de riscantă! Ea dezvăluia duplicitatea distinsei doamne, care-și manifesta pro sovietismul într-un mod foarte special, îndreptându-și atenția spre un personaj celebru prin activitatea sa științifică dar opus, pe față, regimului politic în care trăia și lucra.
PROPUNEREA SA PLĂCUSE MULT COMISIEI
Dar, propunerea sa, nu stârnise asemenea gânduri politrucilor din ”Comisia de îndrumare”. Dimpotrivă. Ea plăcuse mult ”Comisiei de îndrumare” care o plasase la Categoria a I-a (cea mai înaltă pe scara valorilor stabilite de politrucii Comisiei) și îi acordase un avans de 30.000 de lei. Nu mai mare decât acordase altor companioni ai distinsei doamne nominalizați în Procesul verbal întocmit. Căci ”îndrumătorii” Comisiei nu doreau să umbrească, în vreun fel, prestigiul Gabrielei Deleanu, acordându-i favoruri bănești. Taman bănești! Doamne feri! Dar, credem că pentru distinsa doamnă, un important Director în Ministerul Artelor, ce păstorea problemele complicate ale Direcției Muzicale, chestiunea banilor nu va fi fost prea importantă. Căci nu pentru bani….avea de gând să lucreze domnia sa. Ci pentru altceva, mult mai special! Prin această lucrare ea dorea să-și dovedească sieși că putea fi și altceva decât un culturnic, un politruc, statut pe care-l considera efemer! Ceea ce era adevărat și avea să-l experimenteze curând pe propria sa piele, Gabriela Deleanu fiind unul dintre culturnicii și politrucii devotați ”partidului” care spuneau ”pa” României, plecând spre alte zări, de ”soare pline”! Dar, în 1951, distinsa doamnă, prinsă în ”chinga” timpului pe care-l trăia și făcea eforturi pentru a fi în ”trendul zilei”, avea un vis. Avea un țel. Ea dorea să aducă oarece contribuții la opera științifică a marelui savant Ivan Petrovici Pavlov, exprimându-și, astfel, sentimentale sale de prețuire a valorilor ”Răsăritului”, bla., bla., bla., Cu siguranță distinsa doamnă va fi fost foarte mândră de alegerea sa. Căci Ivan Petrovici Pavlov era savantul care băuse din paharul celebrității în regimul țarist și continuase să bea și din paharul celebrității în regimul comunist. Desigur, ”licoarea” – era diferită. Iar marelui savant nu-i prea plăcuse. Cu toate acestea, iată, liderii comuniști de la Kremlin nu aplicaseră asupra lui Ivan Petrovici Pavlov politicile prin care erau decimate elitele intelectuale ale Rusiei, ale Rusiei țariste ce supraviețuiseră tăvălugului căderii regimului țarist, apoi al revoluției bolșevice și acum, iată, erau împinse în malaxorul demolator al Rusiei Sovietice. Și astfel, numele său, experimentele sale, celebra sintagmă ”Câinele lui Pavlov”, au ajuns la mare cinste fiind cunoscute în lume, în Europa, inclusiv în România.
IVAN PETROVICI VA FI FOST MULȚUMIT
Iar în România, în România comunistă, Ivan Petrovici Pavlov stârnise interesul unui public larg. Un val de tandrețe și compasiune stârniseră cobaii săi doamnelor din înalta societate. Ahhhhh, bieții câini – căinau ele fără încetare – minunatele animăluțe de companie intrate în vizorul savantului moscovit. Cobaii lui Pavlov stârniseră și interesul oamenilor de știință. Și acum, ce surpriză, și al unui unui muzicolog! O distinsă doamnă care dorea să extindă cunoașterea efectelor muzicii asupra proceselor digestive, să contribuie la opera științifică a lui Ivan Petrovici! Excentrică? Îndrăzneață? Nesăbuită? Care va fi fost adevăratul motiv care va fi determinat o asemenea alegere? Cu siguranță, Ivan Petrovici Pavlov va fi fost foarte măgulit de faptul că, iată, în România, exista cineva – o femeie tânără și ambițioasă – ce se apleca asupra cercetărilor sale voind – cu orice chip – să completeze metodele sale, să găsească și alte sunete/instrumente care să aibă același efect asupra proceselor digestive. ”Mdaaaaaaa…. ciudată, foarte ciudată idee” își va fi spus mirat, și, poate, mulțumit, bătrânul savant – meditând îndelung în jilțul său din lumea umbrelor în care intrase în anul de grație 1936!
ERA GABRIELA DELEANU O RARA AVIS?
Citind azi, după mai bine de trei sferturi de secol, propunerea Gabrielei Deleanu și plasând-o în contextul acelor ani, în climatul politic de atunci, ne întrebăm: ce o determinase pe distinsa doamnă să-și aleagă o temă de studiu din sfera științei? Cum se integra proiectul ei în conglomeratul de teme inspirate din directivele politice și conceptele ideologice ale puterii comuniste? Putea fi considerat proiectul Gabrielei Deleanu ca fiind un proiect deosebit? Era Gabriela Deleanu o ”pasăre rară”? Era proiectul său o ”rara avis”? Ei, bine, da! Era! Dar nu în sensul în care era Viorel Cosma și proiectul său – avansat în octombrie 1951! Nu! Nu! Să ne amintim episoadele din mini serialul intitulat: VIOREL COSMA ȘI PROLETCULTISMUL. 1951, (1, 2, 3, 4, 5, 6 ) publicat de noi în spațiul acestui BLOG. Proiectul lui Viorel Cosma era un proiect care privea spre istorie – istoria muzicii românești! În plină ofensivă propagandistică privind valorile ”Răsăritului”, proiectul lui Viorel Cosma se întorcea cu fața spre România și nu spre Rusia Sovietică! Pe când, proiectul Gabrielei Deleanu se situa la polul opus! Căci Gabriela Deleanu – spre deosebire de Viorel Cosma – privea spre ”Răsărit”, spre valorile sale, spre savanții săi! Spre unul dintre savanții săi – cel mai insolit, cel mai longeviv și cel mai stabil – netulburat de agenții KGB pentru declarațiile sale excentrice la adresa politicii liderilor de la Kremlin față de elitele intelectuale ale Rusiei Sovietice. Și, din această cauză, un fel de ”pasăre rară” în spațiul public sovietic.
A FINALIZAT EA PROIECTUL?
Dacă distinsa doamnă, Gabriela Deleanu, va fi finalizat proiectul avansat în decembrie 1951, n-avem știre, întrucât o lucrare cu acest titlu nu se află consemnată pe nicăieri. În fișierele bibliografice ale Bibliotecii Academiei Române și nici în LEXICONUL lui Viorel Cosma, căruia, cu siguranță nu i-ar fi scăpat, dată fiind acribia sa nedezmințită. Desigur, acest fapt, deschide calea unor întrebări și ipoteze. Fie proiectul Gabrielei Deleanu n-a fost agreat ”mai sus”, fiind considerat în acel timp prea excentric, prea ”alăturea” cu temele care ”frigeau” mințile și planurile culturnicilor și politrucilor comuniști, fie distinsa doamnă va fi fost luată de ”valul” sarcinilor cotidiene din structurile unde își ducea viața: Direcția Muzicală din Ministerul Artelor, Secția de Critică și Muzicologie a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Astfel orele petrecute în laboratorul său personal, de acasă, vor fi fost puține, sau deloc! Mai rămâne o ipoteză ce poate fi plauzibilă. Poate că proiectul său va fi fost un răspuns formal, de conjunctură, la solicitarea șefului Secției de Critică și Muzicologie, compozitorul Zeno Vancea, care dorea să planifice activitatea colaboratorilor săi, s-o cuprindă în ”planuri” concrete. Prin acest procedeu, Zeno nu făcea decât să arate că este…disciplinat și că îndeplinește indicațiile lui Matei Socor. Să fi fost distinsa doamnă un ”pion” în această activitate desfășurată de Zeno Vancea?
URMĂTORUL ERA…J.V.P.
Să mergem, însă, mai departe în analiza Procesului verbal întocmit de Comisia de îndrumare a Secției de Critică și muzicologie în ziua de 19 decembrie 1951. Următorul muzicolog care s-a aflat în atenția ”Comisiei de îndrumare” și, în ziua de 19 decembrie 1951, a primit ”undă verde” pentru propunerea sa, a fost criticul muzical Jean Victor Pandelescu. J.V.P. – cum i se spunea în breasla muzicienilor români și în birourile ziarelor și revistelor unde publica articolele sale – scurte, incisive și documentate! În episoadele care urmează vom releva câteva aspecte din viața și activitatea sa și, ne vom opri asupra propunerii pe care distinsul critic muzical o avansa. Era o propunere care – veți afla – se integra de minune în ansamblul preocupărilor lui Jean Victor Pandelescu – preocupări care continuaseră să fie cu fața spre Europa, spre ”Apus”. Spre ”Apusul” pus la zid, considerat reacționar și decadent și devenit, ”calul de bătaie” al culturnicilor și politrucilor staliniști ce promovau pro sovietismul, valorile ”Răsăritului”, bla., bla, bla., Propunerea lui J.V.P. era insolită – nu pentru domnia sa – ci pentru culturnicii și politrucii din Comisia de îndrumare, și nu numai. Citiți primul episod din mini serialul nostru consacrat lui Jean Victor Pandelescu intitulat: RARA AVIS? (9) Jean Victor Pandelescu – muzica, statornica iubire! Citiți!
