UN DAR
Breasla muzicienilor români avea să primească și alte dovezi despre ”sacul fără fund” al ”partidului” care avea un nume: Fondul Muzical. În ședința din 10 octombrie 1949, în care acordase ajutoare, Comisia restrânsă – pe care am nominalizat-o în episodul anterior – a mai luat o decizie care a făcut valuri. A stârnit uimire și a umbrit argumentele cârcotașilor. A decis cumpărarea a trei piane. În Procesul verbal întocmit – consultat de noi – nu se consemnează marca lor și nici costul lor. Dovadă că nu costurile, nu banii cheltuiți, interesau pe decidenți. Ci impactul! Impresia! Mesajul! Afirmarea – pe față – a ideii că Fondul Muzical avea bani! Că avea cu ce să susțină financiar inițiative, oricât de costisitoare ar fi fost, precum era cumpărarea celor trei piane. Astfel, era indusă ideea că Fondul Muzical putea veni în întâmpinarea nevoilor breslei sau a unora dintre membrii ei – oricare ar fi fost acestea și oricât de costisitoare! Unul dintre cele trei piane era destinat viitorului Club al breslei ce avea să fie întemeiat cu banii Fondului Muzical. Celelalte două aveau să fie dăruite compozitorilor Iancu Leibovici (alias Jean Lettoni) și Vasile I. Popovici. (cf. ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 469/ 1949-1953, p. 6).
ȘI MESAJUL LUI
Să primești un pian în dar! În fața unei asemenea decizii rămâi mut. Procesul verbal încheiat nu menționează dacă cei doi compozitori aleși primeau aceste valoroase instrumente în proprietate personală, ”for ever”, adică pentru totdeauna, sau în regim de concordat. Dar, oricum, generozitatea membrilor Comitetului față de cei doi muzicieni – Iancu Liebovici (alias Jean Lettoni) și Vasile I. Popovici – care erau beneficiarii acestei donații – era uriașă. Nu mai mic era mesajul pe care Comitetul de conducere al Fondului îl transmitea breslei prin aceste exemple. Căci, nu era de ici de colo, să primești în dar – un pian! Oare câți dintre muzicienii români nu vor fi avut nevoie de asemenea daruri? Nu știm dacă după acest moment, pe adresa Comitetului de conducere și administrare a Fondului Muzical vor fi început să curgă solicitări izvorâte din nevoi similare! Dar impactul va fi fost năucitor. Iată, după înființarea Fondului Muzical, cornul abundenței se răsturnase peste breasla muzicienilor români! În fața unei asemenea situații va mai fi fost cineva în stare să fie sceptic? Să-și pună întrebări? Să dorească să afle cum au fost aleși cei care puteau primi ajutoare în bani sau în natură, precum erau cele două …piane? Pe ce criterii?
IPOTEZE
Întrucât documentul studiat de noi nu dă niciun fel de explicații despre felul cum au fost aleși cei ce puteau să primească ajutoare și despre criteriile pe baza cărora au fost stabilite sumele ce puteau fi acordate nu putem să facem altceva decât să formulăm ipoteze. Prima ar fi că aici, ca și în alte cazuri, a tronat subiectivismul. Bunul plac. A doua ar fi că aici a contat gradul de supușenie față de ”partid”. Și prima și a doua ipoteză ridică o întrebare: cine va fi avut cuvântul decisiv? ”Tovarășa” Hilda Jerea – care din postul său de președinte al Comitetului de conducere și administrare a Fondului Muzical – era decidentul forte al Fondului Muzical? Căci, prin această funcție, distinsa doamnă, avea, cum se spune ”pâinea și cuțitul”! Ce criterii va fi avut domnia sa când a aprobat LISTA cu numele și sumele ajutoarelor ce aveau să fie acordate? Sărăcia? Nevoile beneficiarilor? Sau supușenia lor față de partid? Va fi avut distinsa doamnă vreun instrument ca să poată cuantifica gradul acestei…supușenii? Noi credem că da! Și convingerea noastră are la bază un set de documente găsite în Fondul Uniunii Compozitorilor, aflat în custodia ANIC, Dosarul 434/1949, pp. 1-22, documente care au inspirat episoadele din mini serialul nostru intitulat: MUZICIENII ROMÂNI ȘI PROLETCULTISMUL (1949), Ode, și cantate (1,2,3,4,5,) publicate în spațiul acestui BLOG, în perioada 25 octombrie – 18 decembrie 2023. Cu siguranță, fiind ”în capul trebii”, distinsa doamnă va fi fost la curent cu acele LISTE întocmite de aparatnicii Societății Compozitorilor în anul 1949 care cuprindeau ”Compozițiunile recente” ale muzicienilor români realizate după 23 august 1944, îndeosebi după instaurarea la putere a Partidului Comunist Român (6 martie 1945). LISTA este un document întins pe 22 de pagini A4 și cuprinde zeci și zeci de nume – cvasitotalitatea compozitorilor români, membri ai Societății Compozitorilor Români – și zeci și zeci de titluri ale compozițiilor realizate: ode, imnuri și cantate! Toate erau compoziții cu mesaj! Mesaj proletcultist, desigur!
OGLINDA PIRUETEI POLITICE
Această LISTĂ era oglinda piruetei politice făcută de mulți, mulți compozitori români în condițiile istorice noi determinate de evenimentele de la 23 august 1944, de instaurarea la putere a Partidului Comunist Român (martie 1945) și de intrarea României în sfera de influență a Rusiei Sovietice. Cu siguranță, distinsa doamnă, Hilda Jerea, nu va fi fost străină de aceste ”piruete” care avuseseră loc în breasla sa, întrucât și domnia sa făcuse o asemenea ”piruetă”. O ”piruetă” pe care o ilustrase – cum altfel? – și prin noile sale creații muzicale. Dintre acestea, cea mai cunoscută era acea Cantată pentru Stalin căreia distinsa doamnă îi găsise un titlu – să-l numim blând – insolit: ”Odă legii staliniene”! Această compoziție făcuse ”valuri” în breaslă. Ea stârnise comentarii pe la colțuri, chiar zâmbete ironice, nu atât pentru valoarea sa muzicală, sau pentru versurile unui ”ilustru” anonim (chiar și în Rusia Sovietică) poetul nomad Djambul Djabaev) cât pentru titlul său care sfida cele mai elementare norme ale limbii române. Citiți ”Odă legii staliniene”. Legea…staliniană? Hm., hm., hm., Nu….stalinistă – cum ar fi fost firesc! Astfel, ținând cont de existența acestor LISTE, credem că distinsei doamne Hilda Jerea, nu-i va fi fost greu să ia decizii. Să-și impună punctul de vedere. Avea dovezi indubitabile care-i dădeau tăria să continue ceea ce începuse chiar din prima zi: Fondul Muzical era ”sacul fără fund” al breslei. În fond, mărul otrăvit. Căci, prin intermediul banilor acordați ca onorarii pentru lucrările propuse, devenite ””comenzi sigure”, ca ”ajutoare” sau ”donații” – precum pianele oferite celor doi muzicieni (Iancu Leibovici (alias Jean Lettoni) și Vasile I. Popovici), distinsa doamnă și companionii săi din Comitetul de conducere și administrare a Fondului, inclusiv culturnicii și politrucii aflați la ”vârful” breslei muzicienilor români, punea în aplicare una dintre coordonatele strategiei politice a ”partidului” în domeniul creației muzicale românești: atragerea breslei muzicienilor români pe orbita sa – prin cele mai diferite mijloace. În episoadele anterioare am arătat cât de diferite erau aceste mijloace și – mai ales – cât de eficiente, întrucât puțini muzicieni au rezistat tentației, puțini au depistat momeala – momeala ascunsă! Iar acest fapt nu a făcut altceva decât ”să dea apă la moară” celor implicați: membrii Comitetului de conducere și administrare a Fondului Muzical. Agenda Comisiei speciale rămâne încărcată. Programul ei de lucru continuă într-un ritm amețitor. Sacul fără fund al ”tătucului” rămânea în continuare deschis. Iar amatori – hehei, cât cuprinde! Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: FONDUL MUZICAL (1949). Mărul otrăvit (10) ”Tătucul” rămâne generos – pentru toți”! Citiți!
