”TĂTUCUL” RĂMÂNE GENEROS – PENTRU TOȚI
Urmărind în continuare documentele aflate în Dosarul de arhivă menționat în episodul anterior (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 469/1949-1953), constatăm că agenda Comitetului de conducere și administrare a Fondului Muzical se menține în același ritm alert început încă de la nominalizarea sa. Faptul era de înțeles. Până la deschiderea Conferinței pe Țară a Compozitorilor și Muzicologilor din România – prima Conferință postbelică – mai erau șapte zile! O săptămână! Atât! Ca niște ”alergători” implicați într-un maraton, membrii Comisiei speciale condusă de Hilda Jerea nu se opreau. În ziua de 14 octombrie 1946, Comisia specială deschidea din nou ”sacul fără fund” al Fondului Muzical. De fapt, al ”partidului”. Doamna Genoveva Lazăr – primea și ea un ajutor în bani de la Fondul Muzical. Aparatnicul care a întocmit Procesul verbal al ședinței nu menționează motivele pentru care distinsa doamnă primea o mână întinsă de la Fondul Muzical. Era însă menționată suma acordată: 10.000 de lei. O sumă, poate prea modestă în raport cu nevoile distinsei doamne dar – știți cum spunea ”nenea Iancu”: ”ori-și-câtuși de puțin…contează foarte mult”!
CHIAR ȘI PENTRU VEDETE
La fel au procedat membrii Comisiei speciale, în speță, ”tovarășa” Hilda Jerea, și cu celebrul muzician Filaret Barbu, celebru pentru repertoriul său axat pe muzica populară și de petrecere. Acum, în vremurile noi, după 23 august 1944, Filaret Barbu făcuse o piruetă spectaculoasă. El se afirmase cu aplomb și în scrierea unor compoziții cu mesaj proletcultist cu titluri mult gustate în epocă, precum ”Țesătoarea Florentina”, ”Taxatoarea mea cea dragă”, ”Cu plugul prin livezi”, ”Ceasul nostru a venit” sau cu o culegere de cântece sovietice la modă, ce inundau programele muzicale ale Radiodifuziunii române. Acum, în anul de grație 1949, Filaret Barbu dorea să arate publicului meloman din România, în special fanilor săi, că domnia sa dispunea de un potențial creator complex: dorea să scrie o Operetă. Pentru acest proiect distinsul muzician făcuse o propunere Comisiei special create pentru impulsionarea creației muzicale românești. Cu siguranță membrii Comisiei acceptaseră propunerea și acordau compozitorului un aconto de numai 15.000 de lei. O sumă mică – în raport cu tarifele stabilite de Comitetul de conducere și administrare a Fondului Muzical pentru Opere și Operete. Dar, întrucât pentru acest proiect celebrul muzician nu formula niciun termen de predare, nu-și asuma obligații, el putând fi predat la ”calendele grecești”, membrii Comisiei speciale aveau oarece îndoieli că el avea să fie realizat. Așa încât – ca să nu-l refuze pe celebrul Filaret Barbu – ei i-au acordat un aconto. Mic, e drept, dar onorant, întrucât – cum se spune – nu l-au lăsat să plece cu ”mâna goală”. Nu l-au umilit. Cu atât mai mult cu cât, Filaret Barbu era o vedetă. În plus – așa cum am exemplificat și noi mai sus – făcuse ”pactul cu diavolul”, scrisese lucrări ”cu mesaj”. Trecuse de partea ”partidului”. Intrase pe orbita sa. În fond, își vor fi spus membrii Comisiei, în frunte cu ”tovarășa” Hilda Jerea, nu dădeau din banii LOR, ci din banii Fondului Muzical, adică din banii ”partidului”.
ALTE DOVEZI!
Întrucât Conferința pe Țară a muzicienilor români bătea la ușă (ea avea să se țină în zilele de 21-22 octombrie 1949), membrii Comisiei speciale n-au luat o pauză. Ei au rămas în alertă și – cum altfel? – scrofuloși la datorie”! În ziua de 18 octombrie 1949 – în urma unei noi ședințe – Hilda Jerea și companionii săi anunțau o decizie de mare importanță pentru viața de zi cu zi a breslei. Și nu numai. Înființarea unei CANTINE. Sediul fusese deja găsit : Str. Masaryk, Nr. 6. În documentul cercetat de noi, Procesul verbal al ședinței din 18 octombrie 1949 (vezi pe larg, ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, loc. cit. p. 7) nu se menționează nimic în legătură cu costurile acestei investiții, cu bugetul rezervat pentru amenajările necesare. Acest fapt ne convinge, din nou, că nu costurile, nu banii aveau importanță – ci impactul acestui proiect, mesajul lui! Această decizie, această știre se adăoga celorlalte, întregind imaginea pe care culturnicii și politrucii voiau s-o prezinte breslei. O Cantină, un Club, ajutoare în bani, instrumente (scumpe, precum un pian) donate, etc., etc., TOATE erau DOVEZI concrete ale grijii Partidului și Guvernului, bla., bla., bla., Existența lor – cu câteva zile înaintea desfășurării Conferinței pe Țară a muzicienilor români – era menită să trezească simpatie și încredere, să frângă orice urmă de scepticism, să tragă breasla acolo unde voiau Matei Socor și acoliții săi: să convingă breasla, să obțină adeziunea ei, votul ei, acordul ei cu ”orientările noi” pe care Matei Socor (în fond ”partidul”) le preconiza! De fapt – tăcerea ei! Și totuși! În breaslă existau și muzicieni care nu cereau ajutoare. Nu întindeau mâna! Nu erau dispuși să se împovăreze cu bani, ori mai nou, cu instrumente muzicale date din milă. Refuzau compromisul! Refuzau momeala! Refuzau mărul otrăvit! PLECAU. Cum? Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: FONDUL MUZICAL (1949). Mărul otrăvit (11) Unii n-au mușcat momeala! Citiți!
