Și totuși! În breasla muzicienilor români existau și muzicieni care nu întindeau mâna! Nu erau dispuși să se împovăreze cu bani dați ca ajutoare, adică din milă, ori cu instrumente muzicale date pe gratis, ”for ever”. Refuzau compromisul, refuzau momeala, refuzau mărul otrăvit. PLECAU.
UNII AU TĂCUT MÂLC
Stenogramele Conferinței muzicienilor români din 21-22 octombrie 1949 ne arată că da, Matei Socor și acoliții săi, inclusiv ”tovarășii de la partid”, își îndepliniseră unul din scopurile înființării Fondului Muzical, acela de a atrage breasla de partea ”partidului” cu ajutorul BANILOR. Documentele programatice ale Conferinței, Statutul, Rezoluția, desființarea Societății Compozitorilor Români și înființarea unei structuri după model sovietic, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, discursul lui Matei Socor, cu toate orientările noi pe care le promova – proletcultismul, pro sovietismul, cu toate aberațiile privind Apusul – care era privit ca fiind decadent și reacționar, singurul ”far călăuzitor” fiind Răsăritul – au fost acceptate întocmai. De asemenea discursurile celor câțiva muzicieni aleși – care primiseră punctaje precise privind conținutul lor, un conținut din care nu lipseau indicațiile privind valorile muzicii ruse și sovietice – au fost ascultate în liniște de la început până la sfârșit. Pe parcursul lucrărilor Conferinței – n-au fost controverse, n-au fost obiecții. Participanții au votat și au acceptat TOT. Breasla a tăcut mâlc. S-a comportat întocmai cum au preconizat culturnicii și politrucii, membrii staff-ului Fondului Muzical, și implicit, ”tovarășii de la partid”. Așa cum am arătat în episoadele anterioare mulți membri ai breslei s-au lăsat amăgiți. Au răspuns ”chemărilor” , au ”înghițit” promisiunile. Au mușcat momeala. Unii făcuseră propuneri, primiseră cu o promptitudine uluitoare – de fapt suspectă – ”undă verde” și cecuri de plată către Banca de Stat a României. Alții primiseră ajutoare în bani. Alții instrumente muzicale scumpe. Toți aceștia – și alții ca ei – mai puteau să spună NU? Mai puteau ei să aibă obiecții, opinii, să formuleze critici? Nicidecum! Au tăcut. Au aplaudat. Și-au înghițit amarul!
DAR AU FOST ȘI EXCEPȚII
Dar – au existat și excepții! Câteva pagini mai încolo, în același Dosar, 469/ 1949-1953, din Fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC, găsim documente care ne arată că în breasla muzicienilor români existau muzicieni care nu întindeau mâna, nu primeau daruri, nu primeau pomeni (adică ajutoare în bani). Și, mai mult decât atât – PLECAU! Întorceau spatele! Spuneau ”pa” culturnicilor și politrucilor înfipți/plantați la vârful breslei. Plecau! Și plecau – găsind o formulă elegantă, incontestabilă și…legală! SE PENSIONAU! Și făceau acest lucru imediat după Conferință – la numai trei zile! TREI ZILE! Ei aleseseră să se retragă, să spună ”pa” nu breslei muzicienilor din România – ci celor care se cățărau acum spre vârful acesteia, culturnicilor și politrucilor, împinși, susținuți de ”partid” – pe criterii politice, și nu profesionale! Ei alegeau să se retragă împinși (scârbiți????) de strategia politică a Partidului Comunist Român în domeniul creației muzicale românești, valului de proletcultism și pro sovietism ce năvălise peste breasla muzicienilor români. Ca de altfel, peste toată România!
CINE ERAU?
Unii dintre cei care spuneau ”pa” erau nume mari ale spațiului muzical din România: Tiberiu Brediceanu, Timotei Popovici, Niculae Bretan, Emil Monția – și alții. Cu siguranță, ei vor fi avut resursele necesare să se situeze – în continuare – în prim planul vieții muzicale românești. Dar, cum se vede – făcuseră o altă alegere. PLECAU! Citiți: Tiberiu Brediceanu, Timotei Popovici, Clara Claudella (fiica celebrului muzician Eduard Claudella), Maria Cucu, Eugenia Movilă, Carolina Mendelshon, Georgeta Otescu, Sidonia Vidu, Elena Socoliu. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul Nr. 469/1949-1953, p. 9-11) În același document aflăm că lista celor care luaseră decizia să spună ”pa” nu se încheia aici. Pe ”rol” rămăseseră cererile de retragere – la pensie – a altor muzicieni, unii dintre ei, fiind, de asemenea, nume mari ale vieții muzicale românești precum Niculae Bretan, sau Emil Monția. În același eșalon, al celor care spuneau ”pa”, se mai aflau: Jack Moisescu, Raoul Scully, Eliza Zirra, George Târnoveanu, Lazăr Genoveva. (ibidem. Dosar Nr. 469/1949-1953, loc. cit. p. 11)
POLITRUCII NU REGRETAU NIMIC
Nu credem că citind lista cu numele celor care spuneau ”pa” culturnicii și politrucii aflați în structurile de conducere ale Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și ale Fondului Muzical, vor fi avut oarece regrete! Pentru ei – cu cât plecau mai mulți dintre cei vechi, dintre veterani – cu atât era mai bine! Plecau de bună voie și nesiliți de nimeni. În curând, aveau să plece și alții! Dar nu de bună voie, ci ca urmare a unor decizii politice, luate ”sus” la ”partid”. Căci ”listele” erau făcute. Le-am consemnat și noi în episoadele publicate în spațiul acestui BLOG, sub titlul MUZICIENII ROMÂNI SUB LUPĂ. Olografa secretă (episodul 1, – 6 sept. 2023, episodul 2, – 10 sept. 2023 și episodul 3, – 13 sept., 2023) De asemenea, episoadele sub titlul: MUZICIENII ROMÂNI SUB LUPĂ. Olografa secretă. George Enescu-excepția? (episodul 1, -19 sept. 2023 , episodul 2,episodul 3, – 30 sept. 2023) – 24 sept. 2023) Așa dar, recitiți aceste episoade și veți înțelege că pentru culturnicii și politrucii de la conducerea Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, inițiativa celor care aveau să spună ”pa” nu constituise un motiv de îngrijorare. Dimpotrivă!
LUMINIȚA DE LA CAPĂTUL TUNELULUI
Am adăogat acest ultim episod, în care am prezentat câteva dintre numele muzicienilor care aleseseră să spună ”pa” pentru a demonstra că, iată, în breasla muzicienilor români, în anul de grație 1949, erau și muzicieni care nu întindeau mâna, care nu înghițiseră mărul otrăvit, care nu mușcaseră momeala întinsă de culturnicii și politrucii din conducerea breslei, în fond de ”partid”, de Partidul Comunist Român aflat la guvernare. În climatul de atunci al României – ”ei” erau ”luminița de la capătul tunelului”. Și nu aveau – să fie singurii! Dincolo de gardul de sârmă – creșteau trandafiri. Trandafiri roșii – ca cel din fotografia publicată de noi la începutul acestor rânduri. Iubim acești…trandafiri! Pentru mesajul lor dătător de speranță! Îi vom pune în evidență ori de câte ori îi vom afla ascunși, rătăciți – sau abia îmbobociți – în paginile învechite din dosarele de arhivă. Dar, în același timp, vom arăta și spinii înfipți în breasla muzicienilor români în primii ani ai României postbelice. Am făcut-o până acum, în paginile publicate în spațiul acestui BLOG. O vom face în continuare! Urmăriți episoadele care urmează! Pe curând!
