GÂNDUL AMAR
Spre sfârșitul vieții sale Marțian Negrea mărturisea fiului său, medicul Sorin Negrea, regretul că nu ascultase niciodată opera vieții sale. ”Dacă regret ceva, acum când mă săvârșesc – ar fi spus distinsul muzician ardelean – regret că nu am putut asculta Recviemul”. (cf. Veturia Dimoftache, Marțian Negrea, Editura Novum, Iași, 2003, p. 256 ) Distinsul muzician, trecut în lumea umbrelor la 3 iulie 1973, ducea cu sine, pecetluită sub lacătele grele ale tăcerii, această imensă neîmplinire, această imensă tristețe provocată de culturnicii și politrucii staliniști aflați la putere în România. O cercetare a documentelor de arhivă (în ipoteza că ele vor fi fost întocmite și păstrate) ar putea dezvălui traseul parcurs de Recviemul – Parastas al distinsului muzician ardelean prin hățișurile nefaste ale cenzurii comuniste. Ar putea scoate la lumină mecanismul cenzurii comuniste și pe cei care o exercitau! Astfel, muzicianul ardelean ar putea fi răzbunat! O asemenea cercetare ar putea scoate la lumină inițiativele – neoficiale – ale unor confrați de a oferi publicului meloman din România – o creație artistică de mare profunzime spirituală, închinată celor trecuți în lumea umbrelor. Un Imn! Să precizăm că – în pofida cenzurii comuniste, a riscurilor existente, asemenea inițiative au fost. Ele sunt consemnate cu acribie de distinsul muzicolog, Prof. Dr. Vasile Vasile, în valoroasa sa monografie închinată lui Marțian Negrea, intitulată: Marțian Negrea, reprezentant de seamă al muzicii românești și al spiritualității ortodoxe, Editura Andreiană, Sibiu, 2021)
SUPREMA PERFIDIE
Recviemul-Parastas ar fi putut să fie un moment artistic de mare rezonanță spirituală pentru omagierea lui George Enescu. Opera lui Marțian Negrea s-ar fi înscris, astfel, ca un prinos înălțător pe care românii l-ar fi adus marelui muzician român, în 1957, la doi ani de la trecerea sa în lumea umbrelor. Dar – orice inițiativă pentru lansarea acestei opere în spațiul muzical (căci – așa cum am arătat într-un episod anterior, asemenea inițiative au fost) – n-a fost admisă de către liderii politici comuniști de la București. Deși – cu perfidia care-i caracteriza – ei ar fi putut specula prilejul oferit de creația lui Marțian Negrea pentru a demonstra că erau cu adevărat implicați în promovarea amintirii lui George Enescu. Cu atât mai mult cu cât după trecerea în neființă a marelui muzician român (4/5 mai 1955) ”partidul” schimbase strategia privind promovarea personalității și creației marelui muzician român. În 1956, cu ocazia împlinirii unui an de la trecerea lui George Enescu în eternitate, fusese inaugurat Muzeul George Enescu. În același an, în iunie, sub conducerea marelui dirijor român, Constantin Silvestri, avusese loc un concert simfonic cu un program exclusiv din creația enesciană. La sfârșitul verii, în 18 august 1956, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la nașterea marelui muzician român, avea loc la Ateneul Român o mare adunare festivă, în cadrul căreia – prin intermediul discursului unui mare muzicolog, Marcel Breazul – elitele muzicale românești, opinia publică, aflau că valorificarea creației muzicale enesciene, promovarea personalității sale devenise ”politică de stat”. Cu alte cuvinte ”partidul” își asuma această misiune nobilă. Dar toate acestea nu erau decât ”povești” de adormit copii. Căci, pe cât de nobilă părea, pe atât era ea de perfidă, de demagogică. Era limpede că luând totul sub oblăduirea sa – că doar era politică de stat – ”partidul” trecea totul sub ”ochiul” său. Adică sub controlul său. Iar acest control – însemna cenzura.
SCROFULOȘI LA DATORIE
Și cenzura – a funcționat din plin. Ea s-a văzut nu numai în ceea ce privește personalitatea și creația lui George Enescu, ci iată, și în cazul unei lucrări remarcabile și unice – precum era Recviemul-Parastas realizat de Marțian Negrea. Cenzurarea acestei opere nu era altceva decât o altă față a perfidiei culturnicilor și politrucilor de la București. Recviemul-Parastas n-a trecut de ”ochiul” vigilent al ”partidului”. Pentru liderii comuniști de la București, dedicația – consemnată pe manuscrisul lui Marțian Negrea – n-a însemnat nimic. Scrofuloși la datorie – cum ar spune nenea Iancu – cenzorii comuniști n-au ținut seama de nimic. Nici de curentul pro Enescu, existent în epocă, nici de implicarea ”partidului” în promovarea/valorificarea creației și personalității marelui muzician, care făcuse din această acțiune – politică de stat. Ei n-au ținut seama nici de valoarea în sine – de originalitatea – compoziției lui Marțian Negrea. Când vor fi văzut lucrarea (dacă o vor fi văzut) își vor fi zis – în gând (ca să nu-i audă nimeni, căci erau…atei) Doamne feri! Culturnicii și politrucii staliniști nu au agreat această compoziție a lui Marțian Negrea. Recviemul-Parastas nu a fost interpretat niciodată în anii puterii comuniste! Astfel, el a stat sub obroc aproape o jumătate de secol. Până în anul 1990, când – în urma evenimentelor din decembrie 1989 – regimul comunist din România a fost înlăturat.
RECVIEMUL – ÎN PREMIERĂ DUPĂ 30 DE ANI
Dar, dacă cercetătorii sunt așteptați să dezvăluie acest ”traseu” nefast și să lanseze în spațiul public încă un exemplu al impactului năucitor al cenzurii comuniste, muzicienii nu s-au lăsat așteptați. În primul an de după căderea sistemului comunist, în 1990, la Timișoara și Cluj, Recviemul-Parastas al lui Marțian Negrea a fost ascultat cu smerenie de sute de români. La peste treizeci de ani după ce a fost finalizat, Recviemul-Parastas era interpretat în premieră absolută. În mai 1990, la Timișoara, orașul Revoluției române, cu ocazia comemorării victimelor Revoluției române, interpretat de Orchestra și corul Filarmonicii ”Banatul”, condusă de dirijorul Remus Georgescu. Apoi la Cluj, în același an, la 14 decembrie, interpretat de Orchestra simfonică a Filarmonicii ”Transilvania”. Imaginat de autor ca un Imn în memoria celor intrați în lumea umbrelor, ca o rugăciune pentru cei ce nu mai sunt, Recviemul-Parastas era acum – în noile condiții istorie – închinat chiar autorului său: Marțian Negrea. El era Imnul, rugăciunea pe care cei rămași vii o înălțau celui trecut în lumea umbrelor.
MESAJUL ETERN
De atunci, capodopera lui Marțian Negrea a intrat în repertoriul orchestrelor simfonice românești, fiind programată cu predilecție cu ocazia sărbătorilor pascale sau a comemorării Eroilor Neamului. Este o operă copleșitoare, înălțătoare. Este o operă care ne demonstrează azi, după mai bine de o jumătate de secol, că Marțian Negrea, la fel ca și alți muzicieni contemporani cu domnia sa, nu s-a lăsat copleșit de imperativele politice și ideologice ale vremii, că nu a intrat sub valul de proletcultism și pro sovietism ce inundase România. Că nu a făcut ”pactul cu diavolul”. Este mesajul etern pe care distinsul muzician ardelean ni-l transmite peste timp. În palmaresul creației componistice dar și al existenței sale ”ca om al cetății” care a știut să treacă prin vremi, Recviemul-Parastas este – dincolo de originalitatea și valoarea sa artistică – etalonul său moral. Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: MARȚIAN NEGREA – sub vremi. (25) Recviemul-Parastas – etalonul său moral! Citiți!
