O SCRISOARE PENTRU ”CARAVIȚKI”
În 17 decembrie 1933 George Enescu, aflat acasă, în România, îl ruga pe prietenul său, violonistul Nicolae Caravia, aflat la Paris, să se întâlnească cu Doamna Josephine Gaillard și să meargă împreună în 26 Rue de Clichy pentru a alege, ”din rafturile” cu note, partiturile lucrărilor de care avea nevoie pentru concertele sale de la București. ”Scumpe Caravițki”, (așa îl alinta George Enescu pe prietenul său) …”neputând părăsi România în acest moment și având nevoie de notele mele pe care nu le-am luat astă vară cu mine, te rog să iei rendez-vous cu menajera mea, (subl. ns.) M-eme Gaillard, 1 Avenue de la Glaciere Bellevue (Seine-et-Oise) spre a merge în 26 rue de Clichy la o anumită zi, (o) anumită oră, să binevoiești să alegi din rafturile cu note, toate piesele atât de bine cunoscute de D-ta, care se află în teancurile cu piese Solo”. Grație memoriei sale prodigioase George Enescu știa locul unde erau aceste note: ”2 teancuri, pe raftul din mijloc, cam la dreapta” – indica el – și scria pe verso-ul scrisorii titlurile lucrărilor solicitate. Nu le menționăm aici pentru a nu lungi prea mult cuprinsul paginii noastre. Dar, le-am numărat. Erau 27 de titluri. În plus, muzicianul cerea să i se trimită din compozițiile lui Kreisler ”mai tot” (subl. ns.), ”în special Andantino”, și adăoga: ”mai multe bisuri ca Aria Bach; Abeille Schubert, etc., etc.,” (vezi: George Enescu, Scrisori, ediție critică de Viorel Cosma, Vol.I, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1974, p. 328.) În continuare, bunul prieten ”Caravițki” era rugat să încredințeze D-nei Gaillard ”pachetul selecționat” pentru a-l da impresarului muzicianului român, Dl. Cohen, care avea să vină la Paris. Dar, dacă acesta n-ar fi sosit curând la Paris, doamna Josephine era rugată să-l trimită ”prin poștă”. (ibidem, George Enescu, Scrisori., p. 328). Desigur, ”Caravițki” va fi îndeplinit rugămintea muzicianului român și – prin grija Doamnei Josephine – notele solicitate vor fi ajuns la destinație.
ZECE ANI MAI TÂRZIU
Cu siguranță, dealungul anilor vor mai fi existat și alte momente în care muzicianul va fi recurs la priceperea și devotamentul menajerei sale. Dar, cum am spus, documentele ne lipsesc. Fie n-au fost păstrate, fie n-au fost publicate. Cu toate acestea, un eveniment care avea să aibă loc zece ani mai târziu de la data scrisorii trimisă lui ”Caravițki”, va pune din nou în evidență faptul că doamna Josephine Gaillard nu se afla în serviciul muzicianului român doar ca să șteargă geamuri, să spele vase și să scuture praful de pe mobile. Din nou, avem măsura încrederii de care Doamna Josephine se bucura în ochii marelui muzician român. Din nou, avem o dovadă, încă una din multele dovezi care vor fi fost în anii în care Doamna Josephine Gaillard s-a aflat în preajma și în serviciul lui George Enescu.
ÎN PLIN RĂZBOI – OEDIP LA BUCUREȘTI
În anii 1942-1943, în plin război, la București, intraseră în linie dreaptă pregătirile pentru punerea în scenă a Operei Oedip de George Enescu. După cum se știe, după succesul fulminant obținut la Paris, în martie 1936, muzicienii români care cunoscuseră părți din conținutul Operei – prezentate de compozitor acasă, în vila Luminiș de la Sinaia sau în recitaluri pe scenele bucureștene – visau la punerea în scenă, la București, a Operei enesciene. Când George Enescu venea în România, jurnaliștii nu pierdeau prilejul să-l întrebe pe marele muzician dacă și când publicul meloman va avea prilejul să vadă, la București, spectacolul integral cu Opera Oedip. Un timp, muzicianul – prizonier al spectacolului grandios de la Paris – și-a exprimat scepticismul privind valențele Operei Naționale Române pentru un spectacol de o asemenea anvergură. Nu era vorba de valențele artistice cât de cele logistice. Cu toate acestea, dornic să vadă opera vieții sale pe o scenă din România, George Enescu a căutat formule care să facă viabil un asemenea proiect. Cu imaginație și răbdare, fără a aduce prejudicii conținutului artistic și mesajului filozofic al Operei, muzicianul român a găsit soluțiile potrivite. El a găsit omul cel mai potrivit pentru traducerea, în limba română, a libretului – Dl. Emanoil Ciomac – unul dintre cei mai buni critici muzicali ai momentului, traducător al unor scriitori din literatura clasică universală, poet și scriitor și unul dintre cei mai buni prieteni ai săi din România. Traducerea realizată de acesta a plăcut mult autorului lui Oedip, astfel încât domnia sa va stabili că libretul tradus de Emanoil Ciomac va fi singura variantă care va sta la baza spectacolului de la București. În 31 august 1942, el scria directorului Operei Naționale Române, Dl. Tiberiu Brediceanu, cel care își asumase răspunderea montării operei Oedip pe scena Operei din București: ”Prin aceasta declar că singura traducțiune a lui Oedip, (subl. ns.) poemă de Edmond Fleg și muzică de George Enescu, pe care o autorizez (subl. ns.) este aceea a Domnului Emanoil Ciomac, traducțiune care corespunde întru totul cerințelor muzicale precum și celor dramatico-literare, urmând cât se poate de aproape textul original”. (ibid. George Enescu, Scrisori, Ediție critică de Viorel Cosma, Vol. III, Editura Muzicală, București, 2015., p. 219).
CUM SĂ TRAVERSEZI EUROPA?
Nu mai puține au fost grijile pentru asigurarea ”partițiunii” Operei Oedip, întrucât aceasta se afla la Paris. În 1936, în semn de prețuire și respect pentru Opera Garnier din Paris, George Enescu dăruise acesteia partitura Operei Oedip. Nu partitura curată, virgină, ci aceea cu adnotările și intervențiile sale din timpul repetițiilor: ”partitura de orchestră”. O copie după această partitură trebuia să ajungă și la București. Grea misie! Cine putea fi omul de încredere care să facă această copie? Una – și nu mai multe – care să fie dosite și, mai târziu, peste ani, speculate, etc., etc., Și cum să ajungi la Paris în plin război? Cum să traversezi o Europă aflată sub cizma nazistă? Inclusiv Parisul! În pofida acestor impedimente, George Enescu n-a renunțat la obiectivul său. El s-a bucurat și de sprijinul direct al unor personalități ale spațiului public românesc, precum Mihail Jora, Emanoil Ciomac, Liviu Rebreanu, Ion Petrovici care au susținut efortul său pentru aducerea în țară a partiturii Operei Oedip. Selectarea omului potrivit care să asigure securitatea lucrării, fotocopierea ei în condiții de înaltă tehnicitate și maximă discreție, acordarea vizelor de trecere a frontierelor, întrucât era război, obținerea bunăvoinței conducerii Operei Garnier din Paris, proprietarul partiturii, etc., etc., pentru fotocopierea partiturii, toate acestea au putut fi soluționate grație implicării personalităților muzicale și culturale menționate mai sus. Nu mai puțin important și prompt a fost ajutorul primit din partea Ministerului Afacerilor Externe al României în operațiunea extrem de dificilă de obținere a vizelor pentru ”trimisul” de la București. Era război. Întreaga Europă se afla sub cizma nazistă. Iar pentru a ajunge la Paris trebuia să traversezi câteva țări europene. Grea misie! Plină de riscuri și de înaltă răspundere. Căci era vorba de un drum dus-întors, și de un ”bagaj” cu un ”obiect” neprețuit: partitura Operei Oedip, una dintre cele mai importante lucrări ale creației muzicale contemporane!
SCRISORI CĂTRE DL. JACQUES ROUCHE
Numeroase scrisori au fost trimise la Paris, Domnului Jacques Rouche, Directorul Operei Garnier. În 20 decembrie 1942, George Enescu se adresa Directorului Operei din Paris cu rugămintea de a permite unui fotograf ”numit de guvernul român” ”să fotografieze integral partitura de orchestră” a Operei Oedip, care – sublinia domnia sa – ”este proprietatea Operei din Paris” și care ”nu trebuie să se miște de unde se află”. (ibidem. George Enescu, Scrisori, Vol III, p. 220-221) El revenea cu o solicitare similară, peste câteva luni, în 31 august 1943, numindu-l, de data acesta, pe omul care primise această misiune de mare risc, Domnul Dorin Constantin Iosof, Directorul administrativ al Operei Naționale din București. Pentru a înlătura orice suspiciune, George Enescu preciza că fotografierea ”partiturii” de orchestră avea să fie făcută ”pe loc” (subl. ns.), fără ca aceasta să iasă din incinta instituției și de sub rigorile de securitate impuse de staff-ul Operei Garnier. (ibid. George Enescu, loc. cit., p. 223-224). Dar, uneori, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Undeva, ”firul” stabilit de George Enescu prin scrisorile adresate Directorului Operei Garnier s-a rupt. Din sursele deschise la care am avut acces nu am aflat motivul. Dar am aflat cum a continuat povestea și cum a intrat în prim plan, devenind factor decisiv, Doamna Josephine Gaillard!
JOSEPHINE – DIN NOU ÎN PRIM PLAN
Ceea ce știm este că fotografierea partiturii aflată în proprietatea Operei Garnier nu s-a făcut după exemplarul de la Opera pariziană – cum era prevăzut inițial – ci, la indicația expresă a lui George Enescu, după manuscrisul original aflat la domiciliul său din Paris, vila din Bellevue. Aici, ne întâlnim – din nou – cu menajera sa, Doamna Josephine Gaillard. Cu devotamentul și discreția sa absolută. Căci domniei sale îi trimitea Maestrul o scrisoare prin care o autoriza să pună la dispoziția ”trimisului său”, Dl. Dorin Constantin Iosof, partitura originală a Operei Oedip, pentru a fi fotocopiată. Într-un articol publicat în anul 1984 în Revista Studii de muzicologie, ”trimisul” lui George Enescu, scria: …”am plecat la Paris înarmat cu o scrisoare a Maestrului către menajera sa (Mme Gaillard) prin care o autoriza să-mi pună la dispoziție partitura”. (subl. ns.) (Cf. Dorin Constantin Iosof, Fotocopierea și aducerea în țară a partiturii operei ”Oedip” de George Enescu, Studii de muzicologie, Vol. XVIII, Editura Muzicală, 1984, p. 128). Fiind purtătorul unui asemenea mesaj, trimisul Maestrului va fi fost poftit în casă și servit cu o cafea. Musafirul a profitat de ospitalitatea și încrederea gazdei și a urmat-o în locul unde se afla partitura. Astfel, el a văzut, unde se afla opera enesciană. Lucrarea – scrie Dorin Constantin Iosof – ”era păstrată într-un sertar de metal (subl. ns.) la vilișoara din Bellevue, o mică localitate în apropierea Parisului, unde Maestrul se retrăgea când lucra”. (ibidem, Dorin Constantin Iosof, op. cit.,) ”Trimisului” de la București îi plăcuse ”vilișoara” lui Enescu. Ela va evalua rapid valențele ei care prin așezarea sa, ”pe o colină ce domină împrejurimile”, are ”o perspectivă încântătoare” și asigură ”o liniște desăvârșită”, condiție prielnică actului de creație. Dorin Constantin Iosof găsea ca fiind foarte înțeleaptă decizia lui George Enescu de a-și păstra la Bellevue manuscrisele. ”…Este foarte probabil – scria el – că Maestrul a considerat acest loc mai potrivit, mai sigur pentru adăpostirea partiturii (a Operei Oedip – n.ns.) în timpul războiului (…..) decât apartamentul său din Rue de Clichy”. (ibid. Dorin Constantin Iosof, op. cit., p. 129) Astfel, într-o împrejurare extrem de importantă și – adăogăm noi – extrem de riscantă, George Enescu recurgea, din nou, la serviciile Doamnei Josephine Gaillard, care – înțelegem și din acest episod – se dovedea a fi mai mult decât menajera sa. Era omul său de încredere.
JOSEPHINE – A STAT DE VEGHE
Această apreciere se verifică prin tot ceea ce a făcut Doamna Josephine Gaillard pentru marele muzician român. Domnia sa fusese acea femeie devotată care îi purtase de grijă o perioadă îndelungată. Iar în anii celui de al doilea război mondial, într-un Paris asediat de trupele naziste, supus raziilor nocturne ale trupelor de ocupație naziste cât și atacurilor bandelor de hoți și borfași, Josephine, asigurase păstrarea, în siguranță, a locuințelor Maestrului din Paris. Astfel, aflat acasă, în România, încă de la începutul războiului, septembrie 1939, George Enescu nu purtase grija valorilor din casele sale de la Paris, știind că acolo veghează Josephine, menajera sa. Sosit în România, în toamna anului 1939, imediat după izbucnirea celui de al doilea război mondial prin atacarea Poloniei de către trupele Germaniei naziste, George Enescu va rămâne în aici pe toată durata războiului, și puțin după aceea, până în septembrie 1946, când va pleca în America, în primul său turneu muzical internațional de după război. Se va întoarce la Paris în primăvara anului 1947, după încheierea obligațiilor sale contractuale americane. În toți acești ani grei și plini de riscurile războiului, Doamna Josephine a stat de pază. A vegheat. Și astfel valorile din cele două locuințe enesciene au rămas neatinse, spre liniștea (și mândria?) devotatei doamne și bucuria Maestrului. Căci, cele mai mari valori nu erau mobilele, covoarele, tablourile, cărțile rare, ci manuscrisele, cele nefinite, cele ce nu intraseră în gura nesățioasă a Caselor de editură, Enoch și Salabert. De asemenea, instrumentele muzicale de înaltă valoare – pianele și, îndeosebi viorile. Și mai erau – într-o proporție uriașă – articolele de presă publicate sub semnături de prestigiu în gazete și reviste de largă circulație europeană și internațională, articole care constituiau izvoare documentare indubitabile pentru reconstituirea vieții și personalității artistice a marelui muzician român, pentru fixarea locului său în creația muzicală contemporană. Aici, în aceste documente, se afla, criptată, în fel și chip, viața marelui artist. Îndeosebi, în anii războiului, securitatea acestor valori s-a aflat sub ochiul treaz al Doamnei Josephine Gaillard.
PRAF ȘI PULBERE
Un Ocean de griji și de spaime va fi traversat Doamna Josephine Gaillard. Cu siguranță, George Enescu înțelesese valoarea sacrificiului devotatei sale menajere. Iar răspunsul său era pe măsura acestui devotament: acorda Doamnei Josephine Gaillard, dreptul de a primi ceva din moștenirea sa. Astfel, Testamentul încheiat în anul 1951, unde era dată o dispoziție testamentară, un legat, era nu numai o răsplată materială ci și expresia unui sentiment de prețuire pe care Maestrul îl avea față de Doamna Josephine. Și totuși, marele muzician român a șters cu buretele toate acestea! Toți anii numeroși cât s-a aflat în serviciul lui George Enescu – grijile, încrederea (poate și iubirea?) – s-au făcut praf și pulbere. În anul 1952, Maestrul lua o decizie neașteptată: anula Testamentul din anul 1951 făcut pe numele doamnei Josephine Gaillard. De ce? Ce evenimente se vor fi produs în Casa Maestrului, în relațiile cuplului enescian cu Doamna Josephine, astfel încât marele muzician român să-și schimbe atât de radical poziția față de decizia sa luată cu un an în urmă? Citiți următorul episod din mini serialul nostru intitulat: TESTAMENTELLE LUI GEORGE ENESCU (6) O lacrimă și un suspin pentru Josephine! Citiți!
