CE SE ÎNTÂMPLASE?
Unde se fisurase încrederea dintre cei doi – Maestrul și Menajera? Renunțase Doamna Josephine la comportamentul său de până atunci față de marele muzician român? Își pierduse devotamentul, cinstea, supușenia, admirația (sau poate și iubirea?) față de Maestrul său? N-avem știre! Căci Maestrul – tace! El nu explică, nu motivează, nu se plânge! Nu menționează nimic în noul act pe care îl încheie – un document surprinzător și dureros pentru Josephine. Nici prințesa Maria Cantacuzino-Enescu nu va face vreo referire la motivele care l-ar fi determinat pe marele muzician să anuleze un Testament încheiat pe numele Doamnei Josephine Gaillard în 1951. În Memoriile sale (vezi pe larg: Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini, Amintirile unei prințese moldave, traducere din limba franceză de Elena Bulai, Paul Editions, București, 2022), nu aflăm niciun fel de explicații privind cauzele care vor fi stat la baza noului document. Cât dinspre partea Doamnei Josephine – nicio speranță! Să fi uitat Maestrul devotamentul îndelungat al Doamnei Josephine Gaillard? Cu neputință! Să fi fost silit? Să fi fost supus unor presiuni din partea prințesei? Să fi fost cuprins de regrete că, în 1946, la Tescani, el întocmise acel Testament prin care dona Academiei Române și altor Instituții din România și din Franța, întreaga sa avere – pământul, viorile, manuscrisele, drepturile de autor, casele din România și din Franța – aproape tot, tot – lipsind astfel de venituri pe draga sa princesse aimee? N-avem știre întrucât, așa cum am spus, Maestrul tace. Și prințesa – soția sa – la fel! Să intrăm în atmosfera zilei în care s-a petrecut o asemenea răsturnare de situație care, cu siguranță, va fi adus Doamnei Josephine Gaillard tristețe și lacrimi: 10 martie 1952.
DISCREȚIE ABSOLUTĂ
În acea zi de primăvară timpurie, marele muzician român se afla în locuința sa din Paris: 26 Rue de Clichy (9 c). Erau de față, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu – soția sa – și funcționarii Biroului Notarial care întocmeau documentele. Nu știm dacă se va fi aflat acolo și Doamna Josephine Gaillard, menajera cuplului enescian, protagonista evenimentului din acea zi: anularea Testamentului, încheiat cu un an în urmă, care avea o clauză specială în favoarea sa și întocmirea altui Testament în favoarea prințesei Maria Cantacuzino-Enescu, soția Maestrului. Nu avem niciu fel de detalii asupra acestui moment care – nota bene – nu s-a desfășurat într-un Birou Notarial, ci acasă, în apartamentul modest al marelui muzician român din 26 Rue de Clichy. Totul s-a petrecut într-o discreție absolută, așa cum de altfel se petrecea – în acei ani – viața lui George Enescu. În relatările cu caracter memorialistic aparținând muzicianului și prințesei, asemenea detalii lipsesc cu desăvârșire. În Convorbirile sale cu Bernard Gavoty – care, în acel an 1952, erau în plin proces de adaptare pentru trecerea de la forma audio la cea scrisă – (vezi: Bernard Gavoty, Les Souvenirs de Georges Enesco/Amintirile lui George Enescu – ediție bilingvă – traducere din franceză și cronologie de Elena Bulai, Editura Curtea Veche, București, 2016), George Enescu nu se atinge – nici măcar în treacăt – de motivul sau motivele care l-ar fi determinat să renunțe la Testamentul încheiat cu un an în urmă în favoarea menajerei sale, Doamna Josephine Gaillard, și să încheie unul nou, în favoarea soției sale, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Subiectul i se va fi părut – poate – prea mărunt în comparație cu cele ce au stat la baza convorbirilor sale cu Bernard Gavoty!
UN TEXT LACONIC
Noul document este un text laconic, fără motivații menite să explice – cât de cât – această întorsătură neașteptată care – cu siguranță – va fi fost pentru Doamna Josephine Gaillard, ca un trăsnet. Să citim :
”26 Rue de Clichy, Paris (9 c), Paris 10 martie una mie nouă sute cinci zeci și doi, Subsemnatul ENESCU GEORGES, anulez testamentul pe care l-am încredințat Dlui PIERRE LEFEVRE, notar la Paris (6 Rue Biot), testament pe care l-am depus în studioul său în 1951 și anulez în special legatul (dispoziția testamentului) pe care am făcut-o pe numele Doamnei JOSEPHINE GAILLARD. Făcută la Paris, la 10 martie 1952. ss GEORGE ENESCO”. (Cf. Ladislau Csendes, George Enescu, un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011, p. 262).
Atât!
O LACRIMĂ ȘI UN SUSPIN
Cu siguranță, în fața acestei decizii doamna Josephine Gaillard va fi suspinat în pumni și își va fi strivit o lacrimă sub pleoape. Dezamăgire? Desigur! Iată, își va fi spus domnia sa, Maestrul, pe care-l știa bun și generos, uitase devotamentul său absolut și îndelungat. De ce? Dar oare – se va fi întrebat devotata doamnă – era aceasta doar voința Maestrului? Luase el această decizie, liber și nesilit de nimeni? Ahhhhhhh! Dacă n-ar fi fost prințesa! Și dacă ea, Josephine Gaillard, n-ar fi cunoscut-o îndeaproape – mai ales în acești ani grei, de exil! Ani marcați de lipsuri, încărcați de griji de tot felul: bani puțini, sănătatea în degringoladă a Maestrului, forța sa fizică în cădere liberă, etc., etc., Toate acestea avuseseră – și aveau – un impact nefericit asupra stilului de viață al prințesei, care, iată, nu mai putea să fie cum fusese odată! Și asta se vedea în comportamentul cotidian al distinsei doamne. În atitudinea sa – tot mai rece, tot mai distantă, nervoasă, cârcotașă, nemulțumită și cu fumuri de aristocrată, și – spun cei care i-au trecut pragul în acei ani – la fel de cheltuitoare! Însă, ceea ce era de neînțeles pentru Doamna Josephine Gaillard – și poate și pentru alți prieteni apropiați care-i vizitau pe cei ”doi Enești” – toate acestea nu modificaseră atitudinea, iubirea, prețuirea pe care Maestrul le nutrea pentru distinsa sa parteneră de viață. Pentru domnia sa, distinsa doamnă continua să fie princesse aimee, adică…..prințesa iubită. În scrisorile pe care le trimitea prietenilor săi (tot mai puțini) el continua s-o numească princesse aimee.
PRINCESSE AIMEE – FOR EVER!
Era limpede că distinsa prințesă avea în ochii (și viața) Maestrului un ascendent, un rol imperativ și că Maestrul nu avea forța să spună NU dorințelor și capriciilor iubitei sale soții! Să fi fost această decizie a Maestrului – anularea Testamentului făcut în anul 1951 – rezultatul acestei ipostaze în care domnia sa se afla în relațiile cu princesse aimee? În acea zi de 10 martie 1952, devotata Doamnă Josephine Gaillard nu găsea răspunsuri. Ea rămânea cu întrebarea în minte și cu lacrima ascunsă sub pleoape. Curând însă, peste câteva luni, în vară, Doamna Josephine Gaillard – deși acum nu mai era implicată – avea să să iasă din dilema sa. Avea să înțeleagă jocul subtil – dar nu mai puțin diabolic – al prințesei. Avea să înțeleagă că anularea Testamentului din 1951 prin care Maestrul îi acordase dreptul de a participa la împărțirea moștenirii sale – prin legatul acordat – nu era decât primul pas al scopului prințesei, acela ca domnia sa să devină moștenitoarea întregii averi – mobile și imobile – a marelui muzician român. Aroganță, lăcomie, cinism, iubirea de sine – acestea erau impulsurile care determinau comportamentul prințesei și conturau datele esențiale ale personalității sale. Sub asemenea impulsuri va fi acționat prințesa pentru a-l determina pe George Enescu să ia deciziile care au făcut obiectul evenimentelor din 10 martie 1952. Despre ce a obținut princesse aimee în această zi, citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: TESTAMENMTELE LUI GEORGE ENESCU. (7) Paris, 10 martie 1952. Doi iepuri dintr-un foc! Citiți!
V
