UN DOCUMENT FĂRĂ CUSUR
În textul încheiat în 10 martie 1952, care anula Testamentul făcut în anul 1951 pe numele Doamnei Josephine Gaillard se spunea: ”Subsemnatul ENESCU GEORGES, anulez testamentul pe care l-am încredințat Dlui PIERRE LEFEVRE, notar din Paris (6 Rue Biot), testament pe care l-am depus în studioul său în 1951 și anulez în special legatul (dispoziția Testamentului) (subl. ns.) pe care am făcut-o pe numele Doamnei Joesphine Gaillard. Făcută la Paris, la 10 martie 1952. ss GEORGES ENESCO”. (cf. Ladislau Csendes, George Enescu, un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011, p. 262) Atât. După cum se vede, George Enescu nu invoca nici un fel de motive care să fi dus la decizia sa de anulare a Testamentului încheiat pe numele Doamnei Josephine Gaillard în anul 1951. Acel Testament fusese un act întocmit după toate normele juridice. El fusese elaborat într-un Birou notarial condus de un notar din Paris, Dl. Pierre Lefevre (6 Rue Biot) și fusese încredințat acestuia după încheierea tuturor operațiunilor de redactare. Întrucât documentul a fost primit de Dl. Pierre Lefevre în custodia sa, credem că el era în ordine. Era, ca să spunem așa, un document fără cusur! Și totuși! Un an mai târziu, în 10 martie 1952, George Enescu anula acest Testament. Și anula – se sublinia în noul document – în special legatul. Această formulare ”în special” ridică imediat un semn de întrebare. Ce ascundea acel legat pe numele Doamnei Josephine? Acea dispoziție testamentară? Să fi existat o precizare anume, care acum nu mai convenea Maestrului? Sau, poate prințesei?
CUSURUL? NICĂERI
Desigur, o lectură a textului integral al Testamentului încheiat în 1951 pe numele Doamnei Josephine Gaillard, ar fi permis cunoașterea conținutului Testamentului și am fi avut astfel o explicație! Am fi găsit cusurul! Am fi găsit motivul care l-ar fi determinat pe marele muzician român să renunțe la o decizie a sa luată cu un an în urmă în favoarea Doamnei Josephine Gaillard. Dar, documentul din 1951 n-a fost publicat de niciunul dintre exegeții vieții și operei marelui muzician român ci numai cel de anulare a acestui Testament, întocmit în anul 1952, document pe care Dl. Ladislau Csendes, muzicolog dedicat și președintele Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității în anii 2007-2009, l-a lansat în spațiul public în 2011, în lucrarea sa: George Enescu, un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011, p. 262) Din lectura acestui document nu aflăm nimic despre un posibil motiv care l-ar fi determinat pe muzicianul român să recurgă la o decizie, dură, aproape ofensatoare, la adresa menajerei sale. O menajeră care – așa cum am arătat într-un episod anterior – a fost în viața Maestrului mai mult decât o menajeră! Nu o iubită, – așa cum și-ar putea închipui unii – ci un om de încredere. De încredere – am spune – absolută!
CI INTERESELE PRINȚESEI
Nu, nu! Nu era vorba de vreo chichiță avocățească! Nu era vorba de vreun cusur desoperit post-festum, nu era vorba de vreo prevedere care nu ar fi mai fi convenit Maestrului. Ci, cu siguranță, era vorba de interesele prințesei! De revolta ei – tăcută – împotriva acestei decizii. Căci prințesa Maria Cantacuzino Enescu nu dorea în ruptul capului ca la împărțirea moștenirii lui George Enescu să participe și altcineva. Acest altcineva fiind o…menajeră! Pentru domnia sa, Josephine Gaillard, nu era ceea ce era pentru George Enescu – omul de încredere, omul care veghease mulți, mulți ani la păstrarea neștirbită a locuințelor sale, și mai ales, a valorilor inestimabile care se aflau acolo: manuscrisele, articolele din ziare și reviste care documentau activitatea sa artistică, locul său în creația muzicală contemporană, în fond – viața sa! Pentru princesse aimee Josephine Gaillard nu era decât o…menajeră! O menajeră care, ce să vezi, datorită altruismului Maestrului, dobândise dreptul de a se așeza la masa succesorală, la masa împărțirii moștenirii sale! Primise un legat! O nu! O nu! Peste poate – își va fi spus cu năduf, princesse aimee! Și, cu siguranță, va fi dat curs gândurilor sale secrete menite să-l convingă pe Maestru să renunțe la Testamentul încheiat – cu un an în urmă – pe numele Doamnei Josephine Gaillard. Și – ca și altădată – urzeala i-a reușit de minune. În 10 martie 1952, în apartamentul cuplului enescian din Paris, 26 Rue de Clichy, și nu într-un Birou notarial, dorința prințesei de a o înlătura pe Doamna Josephine Gaillard de la masa succesorală a Maestrului, devenea realitate. Ba mai mult. Maestrul își punea semnătura pe un nou Testament care acorda prințesei titlul de legatar universal. Adică dreptul de a decide asupra întregii sale moșteniri. Momentul se va fi consumat simplu. Căci totul fusese stabilit înainte! Cum? Numai prințesa și Maestrul știau. Poate și cei care mișunau zilnic în preajma lor, precum Corneliu Bedițeanu – impresarul Maestrului – sau rubedeniile prințesei ori prietenele sale! Cine știe? Căci cei doi protagoniști, Maestrul și prințesa nu vor sufla un cuvânt despre această întâmplare cu conotații atât de diferite: pentru Maestru o concesie, pentru princesse aimee o afacere! Să ne întoarcem la ziua de 10 martie 1952.
MARTORII
În afară de George Enescu, și soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, se mai aflau acolo, ca martori ai evenimentului, încă două doamne: ODETTE DALTROFF ȘI NINETTE SCHAPIRA. Cine erau aceste doamne? Oameni ”de-ai casei” – firește! Să precizăm că Ninette Schapira era o prezență frecventă în casa cuplului enescian. Ea mima o prietenie ”sinceră” și dezinteresată! Dar, după cum aflăm dintr-un Raport secret al Generalului-maior, Vasile Vâlcu, Șeful Direcției I-a a Departamentului Securității Statului din Ministerul de Interne, prezența ei în casa ”Eneștilor” nu se datora unui impuls tandru, de compasiune sau respect, ci unui motiv: acela al îndeplinirii unei îndatoriri de serviciu. Căci distinsa doamnă se afla în subordinea Serviciilor secrete de la București. Numele său de cod era ”Lucia” iar sarcina ei expresă în casa cuplului enescian era aceea de a ”lucra” pentru a-l convinge pe muzicianul român să se întoarcă acasă, în România. (vezi pe larg: Ladislau Csendes, George Enescu, op. cit. pp. 232-235). Misie grea pentru NINETTE, întrucât marele muzician român era de neclintit în decizia sa de a-și trăi viața în Franța. În Franța – nu în România. Și aceasta dintr-un motiv fundamental: Franța – pe care o considera ca fiind a doua sa patrie – era o țară liberă, pe când România, patria sa, Țara sa natală, Țara sa de dor, își pierduse libertatea și independența. Intrase sub pulpana Moscovei. Să adăugăm că NINETTE (adică Lucia) nu era singurul informator care mișuna în preajma marelui muzician român. Serviciile secrete de la București mai aveau în casa muzicianului român și alte ”antene”, cea mai valoroasă fiind aceea întruchipată de Corneliu Bedițeanu, impresarul său. Despre ODETTE DALTROFF – celălalt martor la consumarea evenimentului din ziua aceea – sursele deschise la care am avut acces nu ne spun nimic.
DOI IEPURI DINTR-UN FOC!
În ziua aceea de 10 martie 1952, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu împușcase doi iepuri dintr-un foc! O izbândă cu urmări benefice. Pentru domnia sa – evident! Prin anularea Testamentului făcut de George Enescu, în anul 1951, pe numele Doamnei Josephine Gaillard – nu mai exista niciun document care ar fi putut știrbi drepturile depline ale prințesei asupra moștenirii enesciene. Cu siguranță, princesse aimee va fi fost foarte mulțumită pentru izbânda sa. Domnia sa va avea, așa cum avusese mereu, un cuvânt decisiv în tot ceea ce-l privea pe inegalabilul său partener de viață și după ce el va urca la Cer. Și acest lucru era consemnat într-un document oficial. Într-un Testament! Înlăturarea Doamnei Gaillard era prima sa izbândă. Dar princesse aimee, mai obținuse una. În aceiași zi. Maestrul acceptase să-i acorde un drept superior privind moștenirea sa. Iar acel drept avea un nume: legatar universal. Distinsa doamnă știa care sunt prevederile acestui titlu. Legatul universal este dispoziția testamentară prin care testatorul lasă, după moartea sa, către una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale. De aceea este legatar universal. Spre deosebire de cel care primește dreptul de legat – legatul universal conferă vocație pentru întreaga moștenire a celui care i-a acordat acest drept, adică testatorul. În cazul nostru, marele muzician român, George Enescu. Să citim cu atenție noul document și să analizăm consecințele lui. Citiți următorul episod din mini serialul nostru intitulat: TESTAMENTELE LUI GEORGE ENESCU (8) Paris, 1952. Ce primea prințesa? Citiți!
