NOUL TESTAMENT – UN DOCUMENT LACONIC
Noul Testament enescian încheiat în favoarea prințesei Maria Cantacuzino-Enescu, în 10 martie 1952, este un document laconic și tulburător prin consecințele sale. Să citim: ”Paris, zece martie nouă sute cinci zeci și doi, Subsemnatul ENESCU GEORGES, împuternicesc pe soția mea, născută ROSETTI-TESILINIO (??? – evident este o greșeală de transcriere săvârșită de funcționarul Cabinetului notarial – n. ns.), legatara mea universală. Făcută la Paris, la 10 martie, una mie nouă sute cinci zeci și doi.”
ss. GEORGES ENESCO.
ss. ODETTE DALTROFF, una mie nouă sute cinci zeci și doi,
ss. NINETTE SCHAPIRA, una mie nouă sute cinci zeci și doi.
(Cf. Ladislau Csendes, George Enescu, un exil supreavegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011, p. 262).
Atât!
EUFORIA UNEI PREVEDERI JURIDICE
După cum se vede, Testamentul încheiat la Paris, în ziua de 10 martie 1952, acorda prințesei Maria Cantacuzino-Enescu, dreptul ca, după decesul lui George Enescu, distinsa doamnă să fie ”legatara sa universală”. Era un termen ce va fi dat ”prințesei moldave” – cum îi plăcea să se autointituleze – sentimente de intensă bucurie. Poate chiar o stare de euforie, un sentiment măgulitor că, în fine, obținuse legiferarea unei situații la care visase mereu: aceea de a fi învingătoare, aceea de a avea ultimul cuvânt asupra Maestrului. Acest drept îl dorise mereu și muncise pentru el cu dârzenie diabolică, fără ostenire – în timpul vieții Maestrului. Acum, iată, îl va avea și după moartea sa! Căci domnia sa, obținuse toate drepturile privind moștenirea ilustrului său soț. În acest punct al triumfului său, distinsa doamnă se va fi simțit răzbunată. Avatarurile anilor de exil, diminuarea surselor de câștig ale Maestrului, degringolada stării sale de sănătate, reducerea programului de călătorii în străinătate, întrucât Maestrul nu mai avea forța și curajul unor concerte în afara Parisului – la Londra sau în Statele Unite ale Americii – acceptarea unui stil de viață auster, fără participarea la evenimente mondene, renunțarea la obiceiul de a fi ”un grande madame”, primind oaspeți aleși din înalta societate, de a oferi mese îmbelșugate, epatante prin rafinamentul bucatelor servite și de a purta dialoguri sofisticate cu invitații săi, persoane alese din lumea elitelor muzicale pariziene. Și nu numai! Căci Maruca – își avea – spun unii dintre cei care-i treceau pragul – ”curtea” sa! Toate aceste privațiuni care, în anii de exil, dăduseră distinsei doamne îngrijorări, insomnii și momente de iritație și nervozitate se topiseră, dispăruseră sub greutatea și farmecul acestei prevederi juridice: legatar universal.
CE PRIMEA PRINȚESA?
Ce drepturi avea să aibă prințesa în virtutea acestei prevederi? După cum se știe și se menționează în documentele juridice consacrate, legatarul universal este moștenitorul unic al unei averi disponibile. Punct. Ce avere disponibilă avea să fie după moartea lui George Enescu? Lucrările sale? Dar aici, existau prevederile draconice din Contractele sau Convențiile încheiate de George Enescu cu Casele de editură ”Enoch” și ”Salabert”! Cu casa de editură ”Salabert” ele aveau să fie și mai draconice după ce Maestrul, aflat la ananghie, avea să încheie, în anul următor, în 30 iunie 1953, o Convenție prin care domnia sa acorda Casei ”Salabert” dreptul de preemțiune asupra editării operelor sale inedite finalizate. Și cele care se aflau pe masa sa de lucru – la care Maestrul migălea într-una -”răzuia” cum spunea el, și ștergea cu guma – și care aveau să fie finalizate aveau să intre sub incidența acelorași clauze. Se părea că, astfel, Maestrul își asigurase viitorul creațiilor sale. A fost, însă, un viitor scurt, întrucât în noaptea de 4/5 mai 1955, Maestrul a trecut în lumea umbrelor! (vezi pe larg, textul integral al Convenției publicat de distinsul muzicolog Ladislau Csendes în lucrarea sa, George Enescu – un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011, pp. 261-262). Sumele obținute din drepturile de autor? Dar, și acestea erau sub incidența prevederilor contractuale cu Casele de editură, întrucât ELE – deveniseră proprietarii creației artistice a marelui compozitor român. În virtutea drepturilor contractuale ELE, Casele de editură, aveau dreptul să aleagă momentul publicării operelor enesciene, în forma grafică dorită și la costurile convenabile. Convenabile LOR – întrucât voința Maestrului nu mai intra în discuție. Ea nu mai conta! Ce alte averi mai avea marele compozitor român? Moșii? Case? Opere de artă? Colecții valoroase? Cărți rare, manuscrise, documente inedite și alte valori? Nimic, nimic din toate acestea căci Maestrul avusese grijă să limpezească lucrurile și să evite situațiile neplăcute, post-mortem, privind averea sa – mobilă și imobilă. În 27 iunie 1946, la Tescani, înainte de a părăsi România, el încheiase un Testament. Donase averea sa – mobilă și imobilă – Academiei Române și altor instituții muzicale din România și Franța. Ce mai rămăsese la dispoziția sa după încheierea acestui Testament? Ce avere mai avea Maestrul? Nu moșii, nu case, nu manuscrise, nu colecții de cărți rare! Câteva valize!
CÂTEVA VALIZE!
În 10 septembrie 1946 George Enescu pleca în America în primul său turneu muzical postbelic. Marele muzician român era însoțit de prințesa Maria Cantacuzino-Enescu și de Corneliu Bedițeanu, violonist amator și avocat care avea să fie – oficial – impresarul său, și – neoficial – omul Serviciilor secrete românești. Aveau să traverseze Oceanul instalați la bordul vasului ”Ardealul”, primul vas comercial românesc ce pleca în cursă după al doilea război mondial. Bagajele Maestrului și ale distinsei sale soții? Câteva valize și un cățel, drăgălașul patruped Mutzerli, atât de iubit de muzicianul român încât nu voise să-l abandoneze, să-l lase acasă, în România, pe la rude sau prieteni. Îl luase cu el. Și mai avea Maestrul în ”buzunarul de la vestă” – cum se spune – și bani. O sumă modică în valută – 2000 de dolari – scoși din Banca Națională a României după intervenții repetate care merseseă până la Cabinetul primului ministru de atunci, Dr. Petru Groza. După încheierea turneului american, muzicianul român va lua drumul Europei. Nu se va întoarce în România – așa cum declarase că își dorește – ci va face un popas la Paris. Avea acolo două locuințe: un apartament într-o zonă centrală a Capitalei franceze, 26 Rue de Clichy, și o vilă confortabilă în marginea Parisului, la Glaciere Bellevue. Astfel, marele muzician român, pășea în ultima parte a vieții sale, sărac și bătrân, cu probleme de sănătate aproape incurabile, cu o parteneră de viață care-și dorea – cu orice preț – să fie ceea ce fusese mereu: ființa adorată, capricioasă, prizonieră cutumelor artistocratice, neîndurătoare și plină de sine. Și asta se întâmpla după ce o viață întreagă alergase, ”cu vioara la subsuoară”, pe două continente, în Europa și în America, după ce, bănuțul câștigat fusese pus deoparte cu sârg și trimis tatălui său, arendașul Costache Enescu, să cumpere pământ! Pământ pe care să-l cultive și, din banii obținuți, să se întrețină! Căci visa să se retragă undeva, undeva departe, departe de sălile de concert, departe de turnee obositoare, în trenuri de noapte sau pe vapoare transoceanice, și să scrie. Să compună. Căci visul său – neostoit – acesta era: să compună, întrucât era încredințat că ceea ce avea să rămână în urma sa nu erau aplauzele obținute în sala de concert, nu era faima de virtuoz concertist ci aceea de compozitor. Adică muzica sa! Acea muzică pe care o avea în cap și o purta cu sine. NOAPTE ȘI ZI. Într-o clipă de sinceritate marele muzician român declarase unui prieten al său: ”ca să compun muzica pe care o am în cap – mi-ar trebui 400 de ani de viață”! Desigur, princesse aimee nu avea nevoie de ceea ce avea în cap, în vis, ilustrul său soț ci de ceea ce avea aici, pe pământ. Căci avea și ea un vis: acela de a fi stăpână peste tot ceea ce Maestrul avea aici – pe pământ. Era deviza ei – pe viață! Distinsa doamnă era pragmatică și egocentrică. Bolnavă de sine!
O CLIPĂ DE LUCIDITATE
Astfel, după euforia clipei că prin noul Testament obținuse titlul de legatar universal prințesa Maria Cantacuzino-Enescu va fi avut o clipă de luciditate. Distinsa doamnă își va fi dat seama că obținerea acestui titlu nu era tocmai ceea ce domnia sa își dorea. Daaaaaaaa! Obținuse anularea Testamentului încheiat în 1951 pe numele Doamnei Josephine Gaillard! Daaaaaaaa! Obținuse, prin Testamentul din 10 martie 1952, titlul de legatar universal, dreptul asupra întregii moșteniri a Maestrului! Așa! ȘI? Care moștenire se va fi întrebat prințesa, aducându-și aminte de Testamentul de la Tescani! Datorită acelui Testament, încheiat în 27 iunie 1946, averea Maestrului – moșia, casele, viorile, cărțile rare, precum acele 60 de volume din fabuloasa Colecție Bach dăruită de Regina Elisabeta I-a a României, drepturile de autor, manuscrisele care nu intraseră în proprietatea Caselor de editură Enoch și Salabert – nu-i era accesibilă întrucât fusese donată Academiei Române! Oare acel Testament nu putea fi – și el – anulat, așa cum fusese cel întocmit pe numele Doamnei Josephine Gaillard?
UN FIOR AMAR
Și mai era și acel Testament din 14 iulie 1946 prin care ilustrul său soț își exprima dorința ca după moarte să fie înmormântat în România, la Tescani. Nu numai el, ci și soția sa, princesse aimee, adică prințesa Maria Cantacuzino-Enescu! Erau acestea – cum se intitula documentul respectiv – ultimele sale dorințe! Aceste ultime dorințe, dacă ar fi fost să fie respectate, ar fi dat prințesei multe bătăi de cap, întrucât starea de sănătate a Maestrului, aflată pe tobogan, îi sugera distinsei doamne gândul (cinic, și aproape criminal) că dintre cei ”doi Enești”, cel care avea să urce la Cer, avea să fie Maestrul, și nici decum domnia sa! În consecință, domnia sa avea să fie acea persoană care trebuia să îndeplinească ultimele dorințe ale marelui muzician român: înmormântarea lui la Tescani, cu toate avatarurile ce decurgeau de aici. Căci transportarea unui sicriu dintr-o țară în alta impunea reguli draconice. Plus, drumul cheltuit pe drum, cu trenul sau într-un avion special! La care se adăogau ceremoniile organizate de liderii comuniști de la București, fericiți că strategia lor, diabolică, de a-l readuce pe George Enescu acasă – în România – reușise. Fusese o strategie dirijată din umbră, o strategie care ținuse în stare de alertă cohorte de informatori și agenți ai Serviciilor secrete românești ce funcționaseră fără încetare, fiind pe urma Maestrului oriunde acesta s-ar fi dus: în America, în Italia, la Londra, sau chiar în Franța, și mai ales la Paris, la reședințele sale din Rue de Clichy sau Bellevue. Iar Maruca, n-ar fi dorit în ruptul capului să dea câștig de cauză liderilor staliniști de la București. Să asculte acele discursuri găunoase, patriotarde susținute de culturnicii și politrucii comuniști români. Și ar mai fi fost acele slujbe ținute de elita preoțimii române, popasuri pe la răspântii, cu mulțimea avidă de colaci și bănuțul aruncat, etc., etc., cu tot, tot ce ținea de ritualul creștin ortodox! Brrrr, se va fi înfiorat prințesa la gândul că ar fi fost nevoită să treacă prin toate acestea!
ȘI UN IMPULS CINIC
Aceste gânduri ce-i scormoneau mintea și-i trezeau amărăciune și dispreț, aveau să fie impulsul care-i va da prințesei energia să urzească o pânză deasă de argumente cu care să-l determine pe George Enescu să întocmească un nou Testament. Și, ca întotdeauna, princesse aimee va izbândi din nou. În același an, 1952, în ziua de 1 iunie, George Enescu va încheia un nou Testament în favoarea soției sale, prințesa Marie Enesco, născută Rosetti-Tescano, formula el, anulând ferm (dintr-o lovitură) capriciul prințesei, încăpățânarea și orgoliul ei de a purta numele fostului ei soț, Mihail Cantacuzino, nume pe care distinsa doamnă îl cărase după ea, o viață întreagă, alăturându-l, fără jenă, numelui soțului său adevărat, George Enescu. Cum s-a petrecut acest eveniment și ce prevederi noi avea să conțină în comparație cu Testamentul din 10 martie 1952? Citiți episodul următor din mini serialul nostru intitulat: TESTAMENTELE LUI GEORGE ENESCU. (9) Paris, 1 iunie 1952. Punct ochit – punct lovit!
