FRISONUL
În 10 martie 1952, prințesa obținuse anularea Testamentului încheiat în 1951 pe numele Doamnei Josepine Gaillard, menajera lui George Enescu și omul său de încredere pe o perioadă îndelungată. În aceeiași zi, și în același loc, apartamentul din 26 Rue de Clichy, după anularea Testamentului întocmit pe numele Doamnei Josephine Gaillard, George Enescu încheia un Testament nou – pe numele soției sale – prin care acorda acesteia dreptul de a fi legatarul său universal. Maruca va fi fost fericită că obținuse acest drept. Potrivit acestei prevederi, legatarul universal este moștenitorul unic al întregii averi a celui care a întocmit Testamentul. A averii disponibile la decesul acestuia. Punct. Citind această parte a conținutului titlului de legatar universal, distinsa doamnă va fi avut un frison. O clipă de luciditate. Va fi făcut ochii mari și se va fi întrebat: avere disponibilă? Care avere disponibilă? Și prințesa își va fi reamintit momentul de la Tescani din vara anului 1946, când, înainte de a pleca în turneul american, George Enescu încheiase un Testament (27 iunie 1946) prin care dona Academiei Române și altor instituții din România și din Franța, averea sa – mobilă și imobilă – pământul (96 de ha.), casele din România (Liveni, Mihăileni, Dorohoi), instrumente muzicale (viori) materialul de note publicate, inclusiv imensa colecție Bach, de 60 de volume dăruită de Regina Elisabeta a României, veniturile obținute ca drept de autor, etc., etc.,(Cf. Biblioteca Academiei Române, Colecția manuscrise, Arhiva muzicienilor, George Enescu, II, ACTE, 14 – a – 15). Deci: care moștenire? Ce moștenea – cu adevărat – prințesa? Ahhhhhh, da! Moștenea ceva!
DOAR UZUFRUCTUL!
În vara anului 1946, când încheiase Testamentul de la Tescani (27 iunie, 1946) prin care dona Academiei Române, aproape toată averea sa, George Enescu se gândise și la distinsa sa soție. Trebuia să-i dăruiască și ei ceva, nu-i așa? Și a decis ca uzufructul pe care avea să-l obțină Ministerul Artelor Frumoase din Franța căruia muzicianul român îi dăruia vila sa din afara Parisului situată în Avenue la Glaciere Bellevue, să revină prințesei. Atât. Doar uzufructul! Și acesta doar atât cât distinsa doamnă avea să fie în viață. (ibidem, Biblioteca Academiei Române, Colecția manuscrise, loc, cit.,) Cu alte cuvinte, nu-l putea lăsa urmașilor săi ca moștenire! Această prevedere din Testamentul de la Tescani era pentru ”prințesa moldavă” – cum îi plăcea să se autointituleze – o ofensă! Iar situația averii muzicianului român, donată Academiei Române prin Testamentul de la Tescani din vara anului 1946, era sursa unei întrebări agasante: ce moștenire mai avea Maestrul? Cu siguranță, după rememorarea conținutului Testamentului de la Tescani, din 27 iunie 1946, prințesa Maria Cantacuzino Enescu va fi înțeles că Testamentul din 10 martie 1952, prin care obținuse dreptul de legatar universal, nu însemna cine știe ce, întrucât averea disponibilă după decesul Maestrului nu mai era nici pe departe ceea ce ar fi putut să fie dacă ilustrul său soț n-ar fi întocmit Testamentul de la Tescani din 27 iunie 1946. Era posibil, oare ca acest Testament să fie anulat?
TIRUL
Prin urmare…tunurile trebuiau îndreptate spre Testamentul de la Tescani din 27 iunie 1946. El trebuia înlăturat, ANULAT – așa cum fusese Testamentul încheiat pe numele Doamnei Josephine Gaillard – deși acela nu era nici pe departe comparabil în conținut cu Testamentul de la Tescani. Deeeeeeeci, era necesar un nou Testament. Un Testament care să ceară – negru pe alb – ceea ce Testamentul din 10 martie 1952, nu cerea: anularea TUTUROR Testamentelor enesciene. Sub incidența unei asemenea prevederi ar fi intrat Testamentele de la Tescani: cel din 27 iunie, prin care Maestrul donase Academiei Române și altor instituții din România și din Franța, toată averea sa, și, de asemenea, Testamentul din 14 iulie 1946, prin care Maestrul își exprimase, ca ultimă dorință, decizia sa de a fi înmormântat acasă, în România la Tescani! Așa dar – tunurile pe Testamentele anterioare și pe necesitatea încheierii unui nou Testament! Iar tirul prințesei – indiferent cât va fi fost de lung sau de frecvent – a reușit. În urma lui a fost elaborat un Testament nou care avea să fie pe măsura voinței și intereselor sale.
DISCREȚIE ABSOLUTĂ!
În ziua de 1 iunie 1952 George Enescu a încheiat un nou Testament pe numele soției sale. Evenimentul s-a petrecut în condiții – aproape – similare cu cel din 10 martie 1952. Spunem aproape – și veți vedea de ce. Protagoniștii – George Enescu și soția sa, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu se aflau – și de data aceasta – nu într-un Birou notarial ci acasă, în apartamentul lor din 26 Rue de Clichy din Paris. Acum, spre deosebire de momentul din 10 martie, lipseau martorii. Lipseau funcționarii unui Birou notarial! De ce? Nu știm. Daaaaaaar, dacă analizăm puțin felul cum s-a desfășurat evenimentul – putem să înțelegem! Documentul încheiat poartă doar semnătura lui George Enescu. Atât. Nu martori, nu funcționari ai Biroului notarial. Fiind fără martori și fără prezența unor funcționari ai Biroului notarial, noul document pare a fi fost încheiat doar cu știința celor doi protagoniști: George Enescu și soția sa, Maria Enescu. Adică în secret! Probabil dimineața, la cafea! Sau cine știe, în dormitor, ori, în sufragerie, după masa de prânz, la o țigară de foi. Va fi fost dorința Maestrului? Ori a prințesei? Mister! Să citim textul integral al Testamentului întocmit de George Enescu în ziua de 1 iunie 1952, document care-i va fi dat prințesei un sentiment plenar de izbândă. Iată textul – bob cu bob:
”Acesta este Testamentul meu
Subsemnatul George Enescu, membru ca cetățean străin al Academiei de Belle Arte din Franța, domiciliat la nr. 1, Avenue de la Glaciere Bellevue, Seine et Oise, declar a numi pe soția mea Marie Enesco, născută Rosetti-Tescano, Legatara mea universală și prin acest testament, anulez orice act anterior de acest gen făcut în Franța sau în orice alt loc.
Georges Enesco,
Făcut la 1 iunie 1952, 26 Rue de Clichy, Paris 9”. (Cf. Viorel Cosma, Eseuri, exegeze și documente enesciene, Editura Libra, București, 2001, p. 42)
Atât!
TREI ANI – LA SECRET
Să precizăm că acest document a rămas fără autentificarea unui notar timp de trei ani, până la decesul lui George Enescu, intervenit în noaptea de 4/5 mai 1955! Atunci, în dimineața zilei de 5 mai, după confirmarea decesului de către medicul curant al lui George Enescu, Dr. Mețianu, Maruca a alergat la Biroul notarial al Dlui Pierre Lefevre și a cerut autentificarea actului încheiat în ziua de 1 iunie 1952. Unele surse spun că distinsa doamnă nu s-ar fi obosit să facă acest drum și că și-ar fi trimis un reprezentant, un ”om de casă”! Tot ce se poate! ”În dimineața zilei de 5 mai, scrie muzicologul Viorel Cosma, când muzicianul zăcea mort în apartamentul din Hotelul Atala, Maria Enescu a depus în mâinile notarului Lefevre Testamentul din 1 iunie 1952, spre autentificare”. (Viorel Cosma, Concertul de adio. Studiu introductiv și antologie de texte, Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu Vâlcea, 2003, p. 18) Dl. Pierre Lefevre era, se pare,”notarul casei”. El păstrase în custodie Testamentul încheiat în 1951 de George Enescu pe numele Doamnei Josephine Gaillard. Un an mai târziu, în ziua de 10 martie 1952, la cererea lui George Enescu, tot el anulase Testamentul făcut pe numele Doamnei Josephine Gaillard. Și tot el întocmise un Testament nou, pe numele soției Maestrului, Maria Enescu prin care aceasta primise titlul de legatar universal. Trei ani mai târziu, în dimineața zilei de 5 mai 1955, Dl. Pierre Lefebre era solicitat să dea autentificarea unui document nou, Testamentul din 1 iunie 1952, pe care cuplul enescian îl ținuse secret. Întrucât Maestrul urcase la Cer, distinsa doamnă avea nevoie – în regim de urgență – de autentificarea lui. Este posibil ca Dl. Lefevre să fi fost surprins de existența acestui document la elaborarea căruia nu participase și care nu-i fusese dat în păstrare, așa cum se întâmplase cu Testamentul încheiat în 1951 pe numele Doamnei Josephine Gaillard. Dar, Dl. Lefevre nu dădea întâietate orgoliilor ci intereselor sale pecuniare. Domnia sa nu voia să-și piardă un client constant și niște onorarii grase, întrucât avea să urmeze o perioadă în care prințesa Marie Enesco – acum văduva marelui muzician român – avea să aibă nevoie de serviciile unui Birou notarial de prestigiu, precum era cel condus de Dl. Pierre Lefevre. ”Scrofulos la datorie”, Dl Lefevre se va conforma și va îndeplini rapid solicitarea prințesei punându-și semnătura pe documentul olograf prezentat de distinsa doamnă. ”În colțul din dreapta, jos – scrie Viorel Cosma – se afla parafa notarului francez prin care recunoștea titlul de unic moștenitor (subl. ns.) pentru soția compozitorului”. (ibidem, Viorel Cosma, op. cit. p. 18). Grație rapidității cu care notarul Pierre Lefevre s-a mișcat, Ordonanța Tribunalului civil – fără de care autentificarea dată de domnia sa nu ar fi fost valabilă – va ieși repede din labirintul formalităților și stilului rigid al funcționarilor din sistemul judecătoresc francez. În 29 iunie 1955, Doamna Marie Enesco avea în mână documentul care-i confirma toate drepturile. Astfel, putea să intre, în forță, în atribuțiile sale de ”legatar universal”.
PUNCT OCHIT – PUNCT LOVIT.
Prin Testamentul din 1 iunie 1952, Maruca obținuse mai mult decât ceea ce obținuse în primăvară, prin Testamentul din 10 martie 1952. Pentru distinsa doamnă izbânda – pe care și-o dorise – era un fapt real. Punct ochit – punct lovit – își va fi spus în barbă princesse aimee sorbind ceaiul din ceasca sa de porțelan fin. De data asta era singură, nu ca altă dată, împreună cu Maestrul. Căci Maestrul urcase la Cer! Cum va fi reușit prințesa Maria Cantacuzino-Enescu să obțină o asemenea izbândă – în doar câteva luni? Căci din martie – când obținuse titlul de legatar universal – și până în iunie când avea să obțină anularea tuturor Testamentelor încheiate de George Enescu în Franța, sau în orice alt loc – adică și cele de la Tescani din vara anului 1946 – nu trecuseră decât trei luni: martie, aprilie și mai! Trei luni! Iată o întrebare care ne împinge să căutăm un răspuns. Sau mai multe. Vom încerca în episodul următor intitulat: TESTAMENTELE LUI GEORGE ENESCU (10) Paris, iunie 1952. Pânza de păianjen! Citiți!
