SOCOR: NU AVEA CONCURENȚI!
Poate că nici Mihail Andricu, nu dorise să fie președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România după Conferința din 21-22 octombrie 1949. Era, credem, imposibil ca marele muzician să nu-și fi dat seama pe ce drum pornise breasla muzicienior români în noile condiții istorice determinate de preluarea puterii politice de către Partidul Comunist Român. El însuși făcuse concesii pentru a nu fi strivit de ”valul” de proletcultism și prosovietism ce se propaga asupra breslei, ca și asupra României, în întregul ei! Refuzând acest post – onorant, dealtfel, dar în alte condiții istorice – Mihail Andricu, probabil că nu voia să se implice mai mult! Poate că nu voia să fie unul dintre factorii de decizie pentru implementarea schimbărilor (citește răsturnărilor) pe care liderii comuniști aflați la putere le preconizau. Mihail Andricu, înțelesese probabil scopul precis al acestor schimbări. Evaluase probabil consecințele, nu numai pentru sine, ci pentru întreaga breaslă a muzicienilor români. Desigur, faptul că refuzase să fie președintele Uniunii, mulțumindu-se cu aceea de vice președinte, va fi fost (poate) un motiv de uimire pentru Harry Brauner, cel căruia îi trecuse prin minte un asemenea gând. Nu însă și pentru ceilalți care, în anii care vor urma aveau să demonstreze (unii o demonstraseră deja, în perioada de pregătire a Conferinței cât și în timpul acesteia prin discursurile pe care le rostiseră) că își înțeleseseră locul pe care-l primiseră în staff-ul Uniunii, fiind, uneori cu asupra de măsură, ”mâna dreaptă” a președintelui, de fapt, oamenii săi. Pentru Matei Socor, refuzul lui Mihail Andricu era exact punctul de care avea nevoie, care dădea legitimitate alegerii sale. Iată – nu avea contracandidați! Nu avea concurenți! Punct. Însă lista propunerilor pentru staff-ul Uniunii – se clătina. Printre cei care nu păreau interesați să se afle în conducerea Uniunii – se mai afla încă unul. Cine și pe ce temei refuza el un loc în staff-ul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România?
ÎNCĂ UN REFUZNIC
Procesul verbal întocmit urmărește cursul ședinței care a fost. Membrii Comitetului ales pe lista votată ”în bloc” de către plenul Conferinței, decid componența Biroului, structura cea mai apropiată președintelui. Nucleul său dur. Din Birou făceau parte: Hilda Jerea, Zeno Vancea și Diamandi Gheciu – secretari. Ceilalți, Ioan D. Chirescu, Leon Klepper, Alfred Mendelshonn, Sergiu Natra, Vasile Popovici, Emanoil Ionescu – erau membri. Secretarul tehnic și director administrativ al Uniunii, a fost ales Andrei Szekely. Dar și aici, se ivește cineva care refuză să se implice în treburile de conducere ale Uniunii. Este Ioan D. Chirescu. Procesul verbal notează explicația pe care o prezintă Ioan D. Chirescu. El refuză să facă parte din Birou pentru că – precizează Procesul verbal – ”are sarcini pe linie sindicală la Institutul de Artă” unde era profesor. Această motivație va fi părut lui Matei Socor și, desigur și celorlalți participanți, puerilă, de-a dreptul cusută ”cu ață albă”. Cum să refuzi un loc în conducerea breslei compozitorilor pentru că aveai sarcini la…sindicat? Hm., hm., Iată, unul care – se pare – e mai scump la tărâțe….Fie! Dacă Ioan D. Chirescu nu înțelegea onoarea ce i se făcuse – cu atât mai rău pentru el, vor fi gândit unii dintre participanții la ședința de alegere a viitorului președinte al Uniunii! Dar, cu siguranță, protagonistul acestui refuz își avea motivele sale care-l determinau să rămână rezervat, să se retragă într-o instituție care – credea el – putea să rămână în planul doi al răsturnărilor care se anunțau. Dar, în această privință, a tăcut chitic. Căci, uneori, tăcerea e de aur! Documentul de arhivă pe care-l avem la dispoziție notează că au mai luat cuvântul în ședință și alți membri ai noului Birou: Mauriciu Vescan, Hilda Jerea, Sergiu Natra. Atât. Ce vor fi spus ei nu aflăm întrucât, așa cum am menționat, aparatnikul care a întocmit Procesul verbal avea atenția focusată asupra evenimentului esențial al ședinței: alegerea președintelui.
SOCOR – VOTAT ÎN UNANIMITATE
Aflăm, astfel, ceea ce a urmat, aici aparatnikul fiind ”scrofulos la datorie”, cum ar fi spus ”nenea Iancu”. El notează că Hilda Jerea supune la vot propunerea lui Harry Brauner ca Matei Socor să fie ales președinte. Propunerea – notează aparatnikul conștiincios – ”este votată în unanimitate”. Cum altfel? Se va fi îndoit cineva? Nici măcar Mihail Andricu, cel care refuzase propunerea de a fi președinte, mulțumindu-se cu aceea de vice-președinte. Cât despre ceilalți participanți – această propunere și acceptarea ei de către Matei Socor – nu era decât confirmarea a ceea ce ei așteptau și, de la un punct încolo, era ceva care venea ca fiind foarte firesc. După exprimarea votului (nu știm cum va fi fost el, liber sau secret, căci autorul Procesului verbal nu notează nimic în această privință) Matei Socor, alesul, ia cuvântul. El mulțumește Comitetului pentru ”încredere” și dă glas pragmatismului său privind activitatea de viitor a Uniunii Compozitorilor. El consideră că munca în Uniune trebuie să fie ”o muncă vie, însuflețită” ”care să îndemne pe compozitori a lua parte la toate frământările muncitorimii noastre”, bla., bla., bla.,
VIITORUL UNIUNII – ÎN VIZIUNEA NOULUI ALES
În viziunea noului președinte al breslei compozitorilor români creația muzicală trebuia să aibă în vedere – spunea el – ”frământările muncitorimii noastre”! Cât despre desfășurarea activității muzicienilor români în cadrul Uniunii, aici lucrurile erau deja bine definite. Matei Socor, noul președinte declara ferm: ”trebuie să ne ocupăm de probleme ideologice, de cenacluri; să provocăm discuții, să întreținem presa cu articole, conferințe la concerte” etc., etc., (subl. ns.) În viziunea noului președinte toți membrii Uniunii trebuiau să fie bine îndrumați și pregătiți. Adică – îndoctrinați! Deși era și președinte la Radiodifuziune, având astfel ocupații multiple, Matei Socor își lua angajamentul să ducă la bun sfârșit ”toate sarcinile primite” și preciza că în această direcție conta pe ”ajutorul întregului Comitet”. Iar noul Comitet, primea deja, acolo, în chiar ziua constituirii sale și a alegerii noului președinte, prima sarcină, cea mai urgentă: aceea de a întocmi ”un plan” de muncă. Acest plan trebuia să fie gata până la întâi ianuarie 1950, iar în el trebuia inclusă și activitatea ce avea să fie desfășurată până la finele anului 1949. Cum se vede, nimic din activitatea Uniunii și a membrilor ei, nu trebuia să rămână în afara….. planului de muncă! Chiar și activitatea ce avea să fie desfășurată până la finele anului 1949, din care mai erau numai două luni, noiembrie și decembrie. Era limpede, că noul președinte, dorea să aibă ”sub ochi”, fixată pe hârtie, pentru a putea fi controlată oricând, la orice oră din zi și din noapte, întreaga suflare a breslei și, mai ales, a celor care de azi înainte se aflau în subordinea sa. Pentru că, nu-i așa, erau ”oamenii președintelui”. Ședința – notează minuțios aparatnikul – a fost începută la orele 18.00 și s-a încheiat la orele 19.45.
BILANȚUL
Bilanțul la finalul zilei? Analizând lucrurile, Matei Socor, noul președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România va fi fost mulțumit. Totul se desfășurase ”ca la carte”. Bucuria sa, sentimentul de împlinire pe care-l va fi încercat nu puteau fi umbrite de cele câteva excepții care au avut loc: absența nemotivată a ”greilor” din Țară: Sabin Drăgoi din Timișoara, Constantin Bugeanu și Max Eisikivici din Cluj și Achim Stoia din Iași; fițele lui Ion D. Chirescu ; refuzul lui Mihail Andricu de a fi președintele Uniunii ci doar vice-președinte. Hm., hm., hm., Acest refuz îi venise lui Matei Socor ca o mănușă! Nici n-ar fi putut fi altfel. Mihail Andricu intuise foarte bine și, el Matei Socor, îl felicita (în gând) pentru inteligența și clarviziunea sa. De fapt, era mulțumit că nimeni nu râvnise postul de președinte al Uniunii Compozitorilor, că toți înțeleseseră (sau acceptaseră) că el era ”trimisul”, că el, Matei Socor, era alesul, nu al celor câțiva membri ai Comitetului ce-i dăduseră astăzi votul lor în unanimitate, ci al tovarășilor ”de la partid”, căci acolo – ”la partid” – Matei Socor avea cea mai mare cotă de încredere! Acolo, ”la partid”, el era privit ca fiind omul care, la fel ca și la Radio, și în breasla compozitorilor români avea să implementeze fără greș ”linia” partidului. Acolo, la ”partid”, în culise, în dialoguri restrânse la nivel înalt, se luase decizia ca el – și numai el – să fie președintele Uniuinii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Cealaltă surpriză a zilei care îl va fi făcut să zâmbească, pe el și, probabil și pe ceilalți participanți, a fost motivul lui Ioan D. Chirescu de a refuza statutul de membru în Biroul Uniunii pentru că, vezi doamne, avea el niște …sarcini la sindicat! ”Bărbi”! Era un motiv cusut cu ”ață albă” și nu era acum momentul pentru descifrarea lui. Totuși, el părea oarecum bizar!
PIRAMIDA PUTERII
Dar, pentru Matei Socor, aceste surprize nu puteau umbri importanța zilei de 28 octombrie 1949. Fusese o ședință scurtă, la obiect, cu vot exprimat în unanimitate pentru alegerea președintelui, cu un orizont clar pentru viitor privind scopul creației muzicale românești, acela de a fi expresia ”frământărilor muncitorimii noastre”, cu un apel clar pentru înfăptuirea unui program care să fie susținut cu articole în presă cât și în conferințele ce aveau să fie ținute la concertele consacrate, îndeosebi, masselor muncitoare, cu un mod de lucru organizat, planificat, în cenacle, cu discuții colective, cu controverse, cu un stil activ, direct, participativ, ce refuza stilul boem de altă dată al creatorilor, predilecția lor de a se refugia în ”turnul de fildeș”, de a scrie muzică de dragul muzicii, de a face artă pentru artă, bla., bla., bla., Acum toată suflarea breslei muzicienilor români trebuia să-și suflece mânecile și să se alăture clasei muncitoare, să fie parte integrantă a luptei acesteia pentru construirea socialismului, etc., etc., Pentru Matei Socor, ziua de 28 octombrie 1949 fusese o zi fastă. Una din zilele sale faste – ca politruc. Nu ca muzician. În această zi, fusese aleasă conducerea Uniunii Compozitorilor. Fusese definită piramida Uniunii Compozitorilor. La bază – se afla breasla cu membrii ei plini și stagiari. Cei mulți. Cei tăcuți. Cei răbdători. Apoi cei aleși: supuși, ascultători, obedienți, puși pe treabă. Fără fițe. Nucleul dur. Adică, Biroul și Comitetul. Și în fine, deasupra tuturor, președintele, adică domnia sa, Matei Socor. Era o piramidă obținută pe baza unui lung efort – campania de pregătire și, apoi, desfășurarea Conferinței pe țară a Compozitorilor Români, prima după cel de al doilea război mondial. Era o priamidă ce reflecta succesul lui Matei Socor și al echipei sale, al nucleului dur coagulat în jurul său. În vârful ei fuseseră înfipte deja, așa cum se înfig deobicei steagurile în orice luptă câștigată, steagurile victoriei!
Erau steagurile emblematice pentru mandatul lui Matei Socor: proletcultismul și pro sovietismul. Pentru Matei Socor și echipa sa, ziua de 28 octombrie 1949, a fost o zi fastă. Nu putea fi altfel – decât o zi fastă!
Nota bene
Acestea au fost auspiciile sub care începea mandatul de președinte al Uniunii Compozitorilor al lui Matei Socor. Un mandat care a durat până în martie 1954 și s-a încheiat, într-un mod opus climatului triumfalist în care începuse: printr-o demisie. O demisie trimisă…. în plic! O demisie care a pus capăt carierei de politruc al lui Matei Socor. Plasat în vârful piramidei – cu sprijinul direct al ”tovarășilor de la partid” Matei Socor – va aluneca din această ipostază tot cu sprijinul ”tovarășilor de la partid”. Cât cinism – veți spune!
Așa era la comuniști. Azi erai pe val. Mâine erai sub el!
Anii care au urmat pentru distinsul ”politruc” aveau să fie ani de recluziune, ani în care a încercat să se întoarcă la vocația sa de tinerețe – la muzică. Dar, odată trădată, muza Euterpe își va întoarce cu greu privirea spre domnia sa. Matei Socor, distinsul și gloriosul politruc, nu va putea ajunge muzicianul care ar fi putut să fie! Când a fost înlăturat din vârful piramidei în care fusese împins – avea 62 de ani! Tinerețea trecuse!
Aici se încheie mini serialul nostru consacrat unui episod scurt – dar cu consecințe nefaste – din istoria postbelică a breslei muzicienilor români. Vom urmări în continuare – atât cât ne permit sursele deschise la care am avut acces – aspecte din mandatul de președinte al lui Matei Socor. Căci, ambițiosul politruc nu va renunța la obiectivele sale enunțate în discursurile sale – de la începutul și finalul Conferinței Compozitorilor, și reiterate chiar și în scurta ședință pentru alegerea sa ca președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
Pe curând.
