UN DRUM DE NOAPTE
Călătoria familiei prințului Mihail G. Cantacuzino spre Paris a fost sub semnul disperării, al grabei și al spaimei. Fusese un drum pe timp de noapte, căci plecaseră abia la asfințitul soarelui. Deși supra încărcată cu bagaje, plus pasagerii aflați pe banchetele din față și din spate, mașina Hotchkiss alergase în noapte, condusă – scria Maruca în Amintiri – cu îndemânare de șoferul francez Pierre. ”Lumina galbenă a farurilor, lumină ca-n visele urâte, deschidea calea în noapte, fără să risipească neliniștile care ne împresurau”. ”În întunericul des al nopții, fără lună și fără stele, prima noapte de război; ne apăsa, deja, doliul ce avea să vină” – scria Maruca în Amintiri. Iar doliul ce avea să vină plutea în aer, fiind chiar acolo în automobilul Hotchkiss. Căci, ca urmare a Ordinului de mobilizare generală dat de Guvernul francez, Pierre, șoferul francez, avea – deja – în buzunarul de la vestă, ordinul de chemare. Era tăcut și îngândurat, ”un mort, deja, la volan” – observa prințesa. Peste câteva zile, trimis pe front imediat după încorporare, Pierre Bouffo, șoferul vilegiaturiștilor români, avea să-și găsescă sfârșitul în luptele pentru Alsacia și Lorena. Astfel, semnele erei tragice care începea pentru Omenire – deveneau realități palpabile.
DIMINEAȚA ÎN ZORI
Dimineața în zori au ajuns la Paris. Curând aveau să poposească la hotelul din strada Chalgrin – unde locuia de obicei familia. ”Am debarcat pe la trei dimineața – scria Maruca în Amintirile sale – în hotelul particular în care locuiam”. Era un hotel, nu departe de poarta Dauphine, unde dimineața se auzeau mierlele și unde, vara, dacă te aflai pe terasă, simțeai aerul proaspăt ce venea dinspre Bois de Bolougne. Dar, acum, pe strada Chalgrin, era liniște. O liniște absolută. În dimineața aceea nu se mai auzea nimic. ”Nicio mierlă, nicio adiere proaspătă” – scria Maruca. (vezi: Maria Cantacuzino-Enescu. Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Paul Editions, București, 2022, p. 212) Parisul părea ”dominat de ceea ce se petrecea la frontieră”. Iar la frontieră ”se dădeau lupte crâncene”. Vilegiaturiștii români aflaseră aceste de grozăvii de la niște băiețandri aflați la barieră. Deși abia se mijea de ziuă, pe chipurile lor se puteau citi disperarea și spaima. Văzându-i acolo, la bariera orașului și auzindu-i ce spuneau, prințesa le-a intuit neliniștea și starea de spirit. ”Disperarea lor – scria distinsa doamnă în Amintirile sale – era ”un semn prevestitor al erei tragice care începea pentru Omenire”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 212.)
VIAȚA NU MAI BĂTEA DECÂT ÎNTR-O ARIPĂ
Curând – deși instalați într-un hotel de pe o stradă liniștită, unde, altădată, dimineața se auzeau mierlele iar ziua și, mai ales noaptea, venea dinspre Bois de Bolougne, un aer proaspăt de pădure și un miros ciudat, dulce-amărui, de frunze uscate – vilegiaturiștii români aveau să simtă ”mirosul” războiului. Ei urmăreau știrile ce veneau de pe front și le analizau bob cu bob. Astfel înaintarea triumfală a armatei franceze pe linia Alsacia-Lorena le trezea neliniști mai mult decât veștile rele. ”Bănuiam – scria prințesa în Amintirile sale – o capcană a inamicului”. O capcană pe care – credea distinsa doamnă – francezii, mânați de avânt patriotic, nu au observat-o decât după ce au fost încercuiți și a început, grăbită, retragerea”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 213). Mersul războiului – starea de neliniște, amărăciunea provocată de înfrângeri – avea un impact vizibil asupra capitalei franceze. ”La Paris, – scria Maruca în Amintiri – febra și entuziasmul zgomotos din primele ore ale războiului se terminaseră și viața nu mai bătea decât dintr-o aripă”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 213) Era o atmosferă dezolantă. Circulația fusese redusă. Pe străzi se vedeau ”trăsuri jerpelite” și când și când, câte un camion ”răgușit” ce mergea spre front. Magazinele și restaurantele erau – în majoritatea lor – închise, străzile erau uscate, nemaifiind stropite. ”Noaptea, pe clar de lună, mai ales, străzile erau pustii și casele întunecoase, goale cum păreau, luau o tentă cretoasă și un aspect lugubru, ca în povestirile fantastice ale lui Edgar Poe”. ”La Paris, orașul lumină (subl. autoarei) în care aerul te stimula altădată, ca șampania, unde simțeai că devii, inteligent, stăpân pe gândul tău, doar respirând aerul înconjurător, unde electricitatea elibera energiile și cheful de viață, totul încremenise parcă și vegetam, așteptând Moartea” (subl. ns.) (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. 213)
MUZICA – ANTIDOTUL SPAIMELOR
Dar, deși era vreme de război, deși în ”orașul lumină” totul ”încremenise parcă” ”familia” lui Mihail G. Cantacuzino și-a așezat viața în tiparele cutumelor știute. Dialoguri mondene, serate muzicale susținute cu contribuția aceluiași mare muzician, George Enescu. Toate pe fondul unei tensiuni voalate, al unor neliniști datorate războiului, al unei așteptări tăcute. Căci ”familia” se grăbea să plece acasă, în România, să iasă de sub ”raza” riscurilor și imprevizibilului pe care-l aducea războiul. Maruca notează că, în astfel de condiții, erau prudenți, nu se aventurau pe străzile pustii, căci ”hoții bântuiau de cum cădea întunericul, fără să fie deranjați de poliție”. În orașul lumină ”totul încremenise parcă”. Soluția era una singură: să se strângă în casă, în apartamentul lor din Hotelul de pe frumoasa stradă Chalgrin și să asculte muzică. ”Ca să nu ne mai gândim la spaima din jur – scria prințesa în Amintirile sale – ne adunam pe strada Chalgrin, pentru a asculta muzică”. Astfel, seratele muzicale de la Conacul normand din Bois-de-Cise s-au mutat în salonul de muzică al apartamentului din Hotelul de pe strada Chalgrin. Participanții nu se mai gândeau la ceea ce se petrecea în jur, se eliberau de spaime și se lăsau cuprinși de farmecul muzicii. Prin ferestrele deschise ”spre Parisul întunecos”, spre ”Parisul părăsit” – scria Maruca – se revărsa muzica marilor compozitori europeni: Beethoven, Brahms, Cesar Frank, Mozart. Armoniile ”oceanice ale lui Wagner”, ”valul bogat, tumultuos sau potolit, dureros sau eroic al sunetelor germane, ne copleșea”. Iar cel care le dăruia bucuria și uitarea era….. George Enescu. Așezat la pian, sau cântând la vioară, el îi subjuga cu măiestria sa, cu muzica sa ”nemaiauzită”, aducându-le uitarea ”a ceea ce se petrecea acolo unde sângele francez și cel german” curgea, udând câmpurile și unde – cum scria cu spaimă prințesa – ”secera Moartea”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 213)
ASCULTÂND MUZICĂ – VISAU DRUMUL SPRE CASĂ
Astfel, din cauza războiului, a aspectului dezolant al ”orașului lumină”, al știrilor grave ce veneau de pe front unde francezii pierdeau întruna, copleșiți de agresiunea trupelor germane, vilegiaturiștii români, așteptau cu nerăbdare să plece spre casă, în România. Împotriva stării de neliniște aveau un antidot: muzica. ”Ca să nu ne mai gândim la spaima din jur – scrie Maruca în Amintiri – ne adunam pe strada Chalgrin pentru a asculta muzică: după Beethoven, Brahms, Frank, Mozart, armoniile oceanice ale lui Wagner, valul bogat, tumultos sau potolit, dureros sau eroic, al sunetelor germane ne copleșea, se revărsa pe ferestrele deschise spre Parisul întunecos, Parisul părăsit”. George Enescu, era la pian ”revărsând asupra celor pe care-i subjuga muzica aceasta nemaiauzită, uitarea a ceea ce se petrecea acolo unde sângele francez și cel german uda câmpurile, secera Moartea”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 213). Ascultând muzică, ”familia” distinsei prințese căuta uitarea, se detașa de evenimentele dramatice aduse francezilor de intrarea Franței în război și visa la drumul spre casă, la liniștea de acasă, din România – atât cât avea să mai fie, căci intrarea ei în război era iminentă!
DAR CUM SĂ PLECI?
Dar cum să pleci când totul era blocat de grijile impuse de război? Căci Franța se afla sub mobilizare generală. Iar ei – familia lui Mihail G. Cantacuzino – nu erau decât niște vilegiaturiști, niște străini – cum nota prințesa în Amintirile sale – prinși într-o țară aflată în război! ”Nicio perspectivă nu se întrevedea de a putea părăsi Parisul și a ne întoarce acasă” – consemna Maruca în Amintirile sale starea de tensiune pe care o trăia ”familia” prințului Mihail G. Cantacuzino. În ciuda numeroaselor sale demersuri în Ministere și Administrație, Mihail Cantacuzino ”se întorcea cu mâinile goale, așa Prinț Cantacuzino, fost Ministru, Comandor al Legiunii de Onoare, cum era”. Cine mai avea timp să stea de vorbă cu un solicitant român – fie el prinț și important om politic – pentru a-i oferi o cale de întoarcere în Țara sa? Un bilet de călătorie pentru el și ai lui, într-un tren – fie el civil sau militar – sau pe un vapor – fie el de croazieră sau de transport – un ceva care să-i scoată din raza războiului, a riscurilor și a fricii părea un obiectiv de neatins! Dar Fortuna – Zeița norocului – și-a întors fața spre ei, le-a zâmbit și le-a trimis un mesager. El se numea Andre Benac.
Cine era Andre Benac și ce l-a determinat să vină în sprijinul vilegiaturiștilor români? Citiți pe larg episodul următor al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI GELOZIILE PRINȚESEI. (1914) (5) Surâsul FORTUNEI! Citiți!
