O ALTĂ OPȚIUNE!
Dar cei care manevraseră toate acestea – hotărârea staff-ului BPD din Țară, comunicarea ei telegrafică, întocmirea documentelor și solicitarea acceptului muzicianului român – nu vor lua în seamă precizările foarte clare din Telegramele semnate de marele muzician român. În consecință, ei au considerat că prin adresa întocmită de Victor Brabetzianu, acțiunea de atragere a muzicianului român de partea puterii comuniste intrase pe făgașul dorit. Muzicianul fusese inclus pe listele BPD din județul Dorohoi și nimeni nu avea să-l miște de acolo. Punct. De asemenea, nimeni nu avea să conteste calitatea de deputat în Parlamentul României a marelui muzician român. Dar, cum se spune, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Curând, liderii comuniști de la București aveau să se afle în fața unei noi situații. În 30 octombrie 1946, la mai puțin de o săptămână după ce acceptase propunerea BPD de a candida pe listele sale pentru Județul Dorohoi, George Enescu, lansa bomba. Venea cu o nouă opțiune. El se retrăgea cu totul din ipostaza de deputat al al județului Dorohoi în viitorul Parlament al României.
Decizia sa va fi produs consternare printre aparatnicii de la Oficiul diplomatic din New York al Legației României din America. Ce întorsătură! Când lucrurile se încheiaseră cu bine, fiind acceptate toate sublinierile sale suplimentare, când toți oficialii de la București fuseseră înștiințați cu maximă operativitate, acum, poftim, TOTUL se făcea praf și pulbere. Tot efortul, toată forța de persuasiune, totul, totul se ducea pe apa Sâmbetei. Maestrul își lua cuvântul înapoi! Își anula semnătura, și ceea ce era mai surprinzător, renunța la orice candidatură! Chiar și la aceea de pe lista candidaților intelectuali în afară de orice partid! De necrezut! Iar Maestrul – părea de neclintit. După cum avea să menționeze în Telegrama trimisă la București, prin care făcea cunoscută această situație surprinzătoare, aproape scandaloasă, aparatnicul de la Oficiul diplomatic din New York al Legației României din Statele Unite ale Americii, purtase ”o discuțiune” cu Maestrul ”de circa o oră”, doar, doar îl va convinge să renunțe la decizia sa! Dar, nimic! George Enescu a rămas ferm pe poziția sa. Nu mai voia să fie deputat – și basta! Motivele? De netrecut! Starea sănătății sale!
O NOUĂ TELEGRAMĂ – A TREIA!
Astfel, o nouă Telegramă era trimisă liderilor politici de la București. A treia. În 30 octombrie 1946, Nicolae Florescu, consul general în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Șeful adjunct al Diviziei Cabinetului și Cifrului, trimitea lui Emil Bodnăraș, Secretarul General al Președinției Consiliului de Miniștri, o adresă prin care îl înștiința că primise o Telegramă de la ”Legațiunea noastră din Washington”. El atașa ca anexă la adresa sa textul Telegramei primite din America. Să citim: ”În conversațiunea cu Maestrul G. ENESCU, D-sa a rămas (inițial) la punctul de vedere comunicat prin Telegrama mea 137, adăogând că nici sănătatea nu i-ar îngădui să ia parte la ședințe, (ședințele Parlamentului – n. ns.) rugându-mă, însă, să comunic, în mod special Domnului PETRU GROZA, Domnului TEOHARI GEORGESCU, și Domnului EMIL BODNĂRAȘ, să nu interpreteze aceasta ca un act puțin amical și că, păstrându-și independența completă, ar putea aduce mai multe servicii regimului. După o discuțiune de circa o oră Maestrul ENESCU a semnat declarațiunea pe care v-am transmis-o deja”. (Cf. Ladislau Csendes, George Enescu, Un exil supravegheat?, Editura Casa Radio, București, 2011, p. 205) Se pare că despre refuzul lui George Enescu de a mai candida mai fusese trimisă o Telegramă – cu Nr. 137 – și că acum, muzicianul, ferm pe poziția sa, revenise aducând un nou argument: sănătatea sa.
Prin urmare, prin această ultimă revenire a Maestrului, candidatura sa pe listele BPD pentru alegerile din 19 noiembrie 1946, era pecetluită. Muzicianul român considera că în calitate de independent complet, fără a avea o funcție politică, aceea de deputat în Parlament, ar fi putut – infinit mai bine – să aducă foloase Țării sale! Desigur, George Enescu va fi intuit nemulțumirea pe care hotărârea sa avea s-o stârnească la București. Pentru a îmblânzi spiritele el îl ruga pe aparatnicul implicat în transmiterea Telegramei respective să comunice liderilor comuniști de la București, în special premierului României, Dr. Petru Groza dar și altor lideri politici implicați – precum Teohari Georgescu, Ministrul de Interne în Guvernul Dr. Petru Groza, și Emil Bodnăraș, Secretarul general al Președinției Consiliului de Miniștri, ”să nu interpreteze aceasta (refuzul său de a candida – n. ns.) ca un act puțin amical”. Muzicianul român preciza că ”păstrându-și independența completă (….) ar putea aduce mai multe servicii regimului”. (subl. ns.) (ibidem, Ladislau Csendes, op. cit. p. 205) Autorul Telegramei trimisă la București nota că avusese loc ”o discuțiune de o oră” și că, abia după aceea, Maestrul semnase ”declarațiunea”. O ”declarațiune” fermă, o ”declarațiune” care nu era deloc pe gustul – de fapt pe gândul – liderilor politici de la București! Astfel, George Enescu se deroba de servituțile la care-l împingeau liderii comuniști de la București, oferindu-i un post de deputat în Parlamentul României.
STATUTUL SĂU DE DEPUTAT SE ”JUCASE” LA NIVEL ÎNALT
Cu siguranță, marele muzician român va fi avut față de această propunere o reacție de respingere încă de la început. Dar formulase refuzul său de a se implica în politică, de a se înhăma la carul strategiilor comuniste – cu eleganță și calm. Și avansa rugămintea ca decizia sa să nu fie interpretată ca un ”act puțin amical”, adică neprietenos, ostil (Doamne feri!) față de cei care se implicaseră în acest joc: premierul României, Dr. Petru Groza, Teohari Georgescu, Ministrul de Interne, Emil Bodnăraș, Secretarul General al Președinției Consiliului de Mininiștri. Toți aceștia erau atunci în primul eșalon al puterii comuniste de la București. Înțelegem deci, că statutul de deputat al muzicianului român în Parlamentul României se ”jucase” la nivelul cel mai înalt. Cu toate acestea, George Enescu nu s-a lăsat măgulit, momit. El a rămas ferm pe poziția sa exprimată în atâtea rânduri: domnia sa făcea artă și nu politică. Într-un interviu acordat lui Ion Biberi în martie 1945, marele muzician român dădea glas devizei sale: ”Eu ca artist sunt un apolitic. Sunt omul artei mele. Cred în creația mea, dar cred și în om” (Ion Biberi, Lumea de mâine. De vorbă cu Maestrul George Enescu, Democrația, București, Nr. 2, Nr. 21, 25 martie 1945, republicat în volumul: George Enescu, Interviuri din presa românească (1898-1946) Ediția a II-a, prefațată, îngrijită și adnotată de Laura Manolache, Editura Muzicală, București, 2005, p. 366).
REFUZUL MAESTRULUI – MUȘAMALIZAT
Cum au reacționat autorii acestui demers politic avansat marelui muzician român, în mod perfid, când se afla în afara țării, în America, deși, propunerea ar fi putut fi avansată, discutată, etc., etc., atunci când muzicianul se afla în România? În stilul practicat frecvent de liderii comuniști de la București, de culturnicii și politrucii obedienți lor, decizia lui George Enescu de a se retrage din cursa electorală pentru postul de deputat de Dorohoi pe listele BPD a fost ascunsă. Ea n-a fost luată în seamă. Nu i s-a dat curs. Punct. Telegrama sa ultimă, aceea din 30 octombrie 1946, care limpezea definitiv lucrurile, va fi fost uitată, ignorată, rătăcită (???) în birourile vreunuia dintre înalții demnitari români cărora le fuseseră trimise Telegramele anterioare. Deși muzicianul român și-a făcut cunoscută decizia sa din timp, cu aproape trei săptămâni înainte de ziua alegerilor parlamentare (19 noiembrie 1946), ea n-a fost pusă în aplicare. N-a fost dată mai departe. Nu și-a urmat cursul. A fost, cum se spune, mușamalizată. Se temeau liderii politici de la București de impactul pe care l-ar fi avut în spațiul public decizia marelui muzician român de a nu candida, în fond, de a nu se înscrie la carul intereselor politice ale liderilor staliniști de la București? Cu siguranță! Se temeau ei de impactul acestei situații în rândurile localnicilor din județul Dorohoi? Cu certitudine! Ce aveau să spună românii, îndeosebi locuitorii din Județul Dorohoi, care-l iubeau și respectau sincer pe marele muzician român, dacă ar fi aflat că el refuza să-i reprezinte acolo, ”sus”, în Parlamentul României? Ei îl știau ca pe un om al locului, bun, generos și atent la supărările lor. Pentru ei, George Enescu în postul de deputat în Parlamentul Țării ar fi constituit o mândrie și o nădejde, că iată, acolo, aveau un om al lor, o voce a lor care să dea glas nevoilor și necazurilor lor. Cine putea să le zdruncine această credință, această speranță fără a tulbura apele, fără a isca întrebări și nedumeriri? Nimeni! În consecință, nimeni n-a îndrăznit să spună adevărul. Căci minciuna era mai confortabilă! Și au lăsat minciuna, falsul, să troneze. Și aceasta, în pofida faptului că marele muzician român, fusese onest, spusese adevărul – anume că el nu voia să fie ales pe listele de deputați ale BPD. Că voia să rămână independent complet, încredințat că din această ipostază ar fi putut să aducă mai multe foloase Țării sale!
TOTUL A RĂMAS….. CUM FUSESE STABILIT
Da așa a fost!
Totul a rămas așa cum fusese stabilit la București, de către liderii politici comuniști. Dornici să nu tulbure apele, să nu provoace nemulțumiri și proteste, liderii politici – nici cei de la ”centru” nici cei locali – n-au operat niciun fel de modificări pe listele electorale ale județului Dorohoi. Au lăsat TOTUL să curgă așa cum fusese stabilit. Ei nu puteau renunța la un candidat care le aducea zeci de mii de voturi. Înlăturarea lui George Enescu de pe listele de alegători ar fi tulburat adânc apele, ar fi zdruncinat interesul alegătorilor chemați la vot. Cine și-ar fi dorit așa ceva? Erau primele alegeri de după război și ele trebuiau să se desfășoare în liniște și siguranță. Căci miza era una imensă: legitimarea Partidului Comunist Român ca partid conducător. Astfel, George Enescu a rămas mai departe înscris pe listele Blocului Partidelor Democrate, poziția 19, Dorohoi. (Cf. ANIC, Fond Organizatorice, Nr. 74/1946, poziția 19, Dorohoi, f. 317). George Enescu avea să fie ales fără să fie îndeplinite regulile unei campanii electorale: depunerea candidaturii, validarea ei, întâlniri cu alegătorii, promisiuni, discursuri patetice, găunoase, muzică și dans, etc., etc., Adică, avea să fie ales ca deputat la capătul unui șir de nereguli, de falsuri și minciuni! Dar, pentru liderii politici de la București acest lucru n-a contat, așa cum n-au contat celelalte falsuri și minciuni care au dus la modificarea rezultatului alegerilor din 19 noiembrie 1946. Și – nota bene – George Enescu a fost ales. Daaaaaaa! A fost aleeeees! În Circumscripția electorală Dorohoi el a primit 62.427 de voturi – din totalul raportat al numărului de alegători înscriși pe liste – de 95.146. (ibidem, ANIC, loc. cit., f. 312) Aceste rezultate au rămas ca un memento semnificativ în istoria postbelică a Județului Dorohoi. George Enescu ales – în lipsă! Ales – fără să vrea! Dar, marele muzician român nu a comentat niciodată această situație. Din punctul său de vedere și în conformitatre cu Telegramele trimise la București, domnia sa se exprimase clar: considera că în ipostaza de independent – fără a fi înregimentat politic, sau situat pe o funcție parlamentară – putea să aducă mai multe foloase Țării sale. În consecință, indiferent ce preconizau, din umbră, liderii politici de la București, el a rămas până la sfârșitul vieții sale – un apolitic. Un om al artei sale. Alegerea lui George Enescu în lipsă, – din oficiu – a fost posibilă întrucât în Județul Dorohoi muzicianul român era arhicunoscut, el fiind mândria tuturor locuitorilor din județ. Dar ce paradox! Deși nu avea nicio îndoială că va fi ales, întrucât cunoștea coeficientul de iubire și respect de care se bucura în locurile sale natale, marele muzician român refuzase această ipostază măgulitoare: deputat de Dorohoi. El formulase – cu precizie – acest refuz al său în Telegramele trimise din New York – la București. Au fost – trei Telegrame. Prompte, precise și ferme! Dar – din considerente politice – ele n-au fost luate în seamă de către liderii politici de la București. Însă, cine privea cu luciditate tot ceea ce se întâmplase înțelegea că stratagema urzită la București, în spatele ușilor închise, fără știrea muzicianului român, eșuase!
Concluzia? Citiți episodul următor al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU – DEPUTAT DE DOROHOI! O minciună comunistă demolată de însuși marele muzician român! 1946. Trei Telegrame: București – New York, 1946! (3) Eșecul unei stratageme!
