Știrea că George Enescu a fost ”călcat” de ruși a făcut repede înconjurul saloanelor mondene bucureștene și al cercurilor elitelor muzicale. Chiar prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, Maruka, așa cum era alintată și cunoscută în ”lumea bună” din București ori Sinaia, a lansat-o, dând astfel evenimentului credibilitatea de care avea nevoie.
DOUĂ ”SURSE” (CONTRADICTORII)
Irina Procopiu, fostă doamnă de onoare a Reginei Maria și bună prietenă a Marukăi, una dintre participantele frecvente la seratele care aveau loc în Salonul de muzică al prințesei, a notat în Jurnalul său: ”2 martie 1945. Azi Maruka îmi telefonează că rușii au intrat la ei; vreo douăzeci; și l-au amenințat pe Pynx cu baionetele. Ea a sărit să-l apere și să-i dea afară. De altfel, au venit să le ceară scuze, foarte politicoși”. (Irina Procopiu, Pagini de jurnal (1891-1950), Editura Polirom, București, 2016, p. 496.) Despre această întâmplare avea să povestească mai târziu în ”Filele” sale de calendar și compozitorul Ion Dumitrescu semn că știrea făcuse senzație printre colegii de breaslă ai muzicianului român. În relatarea sa Ion Dumitrescu era mai explicit, el oprindu-se mai pe larg asupra evenimentului. El consemna faptul că după 23 august 1944 George Enescu împreună cu soția sa, Maruka, părăsiseră apartamentul din strada Lahovary și se mutaseră la Palatul Cantacuzino, proprietatea prințesei, vestita ”Casă cu lei” de pe Calea Victoriei, în ”căsuța”, cum o numește Ion Dumitrescu, ”din fundul curții Palatului Cantacuzino”. În această ”căsuță” intrarea se putea face – notează muzicianul – și din strada General Marin – azi Lemnea”. O stradă, adăogăm noi, mai liniștită! Nu atât de circulată precum este Calea Victoriei! Cunoscând probabil clădirea, Ion Dumitrescu punea în evidență atributele care făcuseră din ea un punct de atracție pentru soldații ruși ce umblau bezmetici prin oraș, mai ales, noaptea. ”Solitară – scrie muzicianul – între castanii bătrâni care o înecau în umbră, căsuța era modestă, întunecoasă, umedă, neconfortabilă, dar liniștită”. (Ion Dumitrescu, Filele mele de calendar, Revista Muzica, Nr. 4, 1999, p. 122.) Deci, numai bună să te ascunzi, să nu fii în văzul polițiștilor români sau și mai rău, al Comandanților ruși, al ”patrulelor rusești” (Doamne feri!), al curioșilor. Nici măcar al celor întârziați prin târg.
KOMPOZITOR? OI, OI, KOMPOZITOOOOR!
Dacă Irina Procopiu știa – evident, din relatarea telefonică a Marukăi – că fuseseră ”vreo douăzeci”, Ion Dumitrescu scria că era ”o ceată de cheflii, dintre cei care umpluseră Bucureștiul cu ”davai ceas, davai palton” și că această ”căsuță” li se păruse nimerită musafirilor nepoftiți ”tocmai pentru un chef nocturn cu vodkă și hazaici” (ibidem. Ion Dumitrescu, op. cit.) Muzicianul relatează că ”musafirii nepoftiți” ”au năvălit peste locatari, i-au trezit din somn, i-au speriat”. El lansează varianta că la apelurile disperate ale locatarilor, adică George Enescu și soția sa, Maruka, ar fi sosit la fața locului Massini (Egizio Massini – muzician – n. ns) ”reintrat – notează cu ironie Ion Dumitrescu – în grații noi” (ale comuniștilor, evident – n. ns.) ”Dar pe cieloveci (sic!) nu i-au impresionat nici uniforma (a lui Egizio Massini care era atunci dirijor al Fanfarei Militare a Armatei cu grad de colonel – n. ns.) nici rugămințile (lui Massini – n. ns.) până când au înțeles (musafirii nocturni – n. ns.) că se află în casa unui compozitor” (ibid. Ion Dumitrescu, loc. cit.) Ion Dumitrescu imaginează dialogul care ar fi avut loc între ”oaspeții nocturni” și ”gazde”. El descrie, de asemenea și uimirea ”musafirilor nepoftiți” când li s-a spus că se aflau în casa unui muzician, a unui compozitor. Drept care la auzul acestui cuvânt, ”compozitor”, ei ar fi exclamat: ”Kompozitor? Oi, oi, oi! Kompozitoooor”!!! ”Au cerut scuze – scrie Ion Dumitrescu – și au plecat” (ibid. Ion Dumitrescu, loc. cit. p. 122).
AROGANȚI ȘI PUȘI PE JAF
Așadar, din aceste două ”surse”, Irina Procopiu și Ion Dumitrescu, aflăm că vizita soldaților ruși în casa lui George Enescu din Calea Victoriei a avut loc în 2 martie 1945, că au fost mulți, vreo douăzeci (cf. Irina Procopiu) și că erau niște cheflii (cf. Ion Dumitrescu) gata să încingă un chef, cu vodkă și hazaici (adică….femei – n. ns.) Aflăm de asemenea, că prezența la fața locului a unui militar român, chiar dacă acela era un ofițer, dirijor și șef al unei orchestre muzicale a armatei, precum era atunci Egizio Massini, nu i-a impresionat pe ”vizitatori” (cf. Ion Dumitrescu). Amănuntul – dacă va fi fiind adevărat – e plin de semnificații întrucât ne arată că în fața soldaților Armatei Roșii un militar român, fie el un ofițer superior, un colonel, nu avea nicio relevanță. De altfel, aceasta era atitudinea pe care elitele militare ale Armatei Roșii aflate pe teritoriul României, generali și ofițeri superiori, o aveau față de autoritățile militare române. Unii istorici care au cercetat relațiile Comandamentului General al Armatei Române cu Comandamentul Central al Armatei Roșii intrată pe teritoriul României, arată că între cele două foruri de conducere militare existau controverse, neînțelegeri, fiind în contradicție cu situația nouă pe care România o avea după Proclamația Regelui Mihai I din 23 august 1944 care denunța alianța cu Germania hitleristă și proclama trecerea României de partea statelor Coaliției Națiunilor Unite: URSS, SUA și Marea Britanie. Proclamația Regelui scotea România din ipostaza de inamic punând-o în ipostaza de aliat. Cu toate astea, elitele militare ale Armatei Roșii, aflată acum pe teritoriul României, nu-și schimbaseră atitudinea pe care o avuseseră la începutul ofensivei lor în România, în martie 1944. Cum se vede, acest fapt era cunoscut ”de la vlădică până la opincă”. Până și soldații care se lansau în jafuri, beții și agresiuni de tot felul – situație mai mult decât jenantă – afișau o atitudine de aroganță, de sfidare față de militarii români. E de înțeles, deci, atitudinea militarilor ruși pe care o afișau față de oamenii simpli, cetățenii români, pe care îi agresau și jefuiau fără scrupule. În schimb, după opinia lui Ion Dumitrescu, pe acești soldați aroganți și indiferenți în fața unui ofițer superior român, i-ar fi impresionat explicațiile că acolo nu se afla un ”burjui” ci un compozitor și că auzind acest cuvânt, ”compozitor”, ”vizitatorii” – puși pe jaf – s-ar fi retras politicoși (ha., ha., ha.,) cu scuzele de rigoare! Erau culți – dragii de ei! Aveau respect pentru… compozitori! Hm., hm., hm.,
CE SCRIE MARUKA
Mai savuroase sunt relatările prințesei. Însemnările ei sunt pline de dinamism și culoare, cu comentarii ce întregesc ”o poveste” unde imaginația se pare că lucrează la greu. Oricum, consemnarea Marukăi privind această întâmplare merită să fie urmărită cu atenție, ea fiind aceea a unui martor ocular, a unui participant implicat direct în eveniment. Este ciudat că autoarea nu respectă criteriul cronologic. Ea plasează această poveste nu în cuprinsul Amintirilor sale ci la final, în paginile rezervate pentru Epilog, acolo unde plasează și impresiile sale despre turneul lui George Enescu în Rusia din primăvara anului 1946. Este un amănunt redacțional interesant ce naște unele întrebări privind data scrierii ”epilogului” de către autoarea lui și impulsul, gândul care a determinat-o să le scrie și să le amplaseze la sfârșitul voluminoasei sale lucrări memorialistice, ce numără peste cinci sute de pagini. În fine! Să trecem! În Amintirile sale Maruka reconstituie cu lux de amănunte întâlnirea cu ”vizitatorii” ruși. Din consemnarea ei nu aflăm dacă ea s-a petrecut la miezul nopții, așa cum scrie Ion Dumitrescu. Mai curând credem că ea va fi avut loc în timpul zilei întrucât tot personalul casei – de la menajeră, la șofer – era la datorie. Maruka nu precizează data când a avut loc această ”întâlnire”, notând că ea ar fi avut loc într-o dimineață din anul 1944. Se pare că nici Ion Dumitrescu nu știa deoarece nici el nu face o precizare în acest sens. Este posibil ca distinsul compozitor să fi luat această știre ”după ureche”, cum se spune, după zvonuri, bârfe, culese de prin saloanele mondene, cafenele sau cluburi selecte! Doar Irina Procopiu pare mai aproape de adevăr. Ea consemnează data când rușii au intrat în ”Casa cu lei” imediat după ce Maruka i-a telefonat, anunțându-i astfel nefericitul eveniment. Iar această zi, a fost – așa cum o aflăm din Jurnalul Irinei Procopiu – ziua de 2 martie 1945. Prin urmare, credem că, în această privință, confuzia (eroarea) este a prințesei. Ceea ce ne convinge este relatarea prințesei potrivit căreia, după plecarea ”musafirilor nepoftiți”, ea ar fi fost vizitată de un grup de diplomați ruși, trimiși să ceară scuze în numele Ambasadorului Rusiei Sovietice la București. Ori, potrivit unor ”surse” deschise la care am avut acces, Serghei Kavtaradze a venit în România în anul 1945, nu în anul 1944! El și-a prezentat scrisorile de acreditare în cadrul unei ceremonii protocolare care a avut loc la Palatul Regal, în fața Regelui Mihai I, în ziua de 25 august 1945. (Cf. ”Ultima oră”, anul II, No. 280, Duminică, 26 august 1945). Prin urmare, data menționată în Jurnalul Irinei Procopiu, 2 martie 1945, pare mai aproape de adevăr. Cu atât mai mult, cu cât Irina Procopiu a consemnat-o nu ”după ureche” ci din relatarea directă, telefonică, a prințesei!
LIBERI – CA ÎN ȚARA NIMĂNUI
Dar, indiferent când se va fi petrecut acest eveniment, în 1944 sau 1945, semnificația lui rămâne aceiași: soldații ruși aflați pe teritoriul României se purtau precum soldații unei armate de ocupație, ca niște învingători, aroganți și beți de aburul victoriei – și nu numai! Și aceasta chiar și după decizia Regelui Mihai I din 23 august 1944 privind ruperea alianței militare cu Germania hitleristă și încheierea unui armistițiu cu statele Coaliției Națiunilor Unite: URSS, SUA și Marea Britanie, decizie adusă la cunoștința opiniei publice interne și internaționale prin Proclamația către țară, rostită de tânărul rege în noaptea de 23 august 1944. Cum era firesc, această decizie trebuia să însemne, de fapt să determine, un alt comportament, o altă atitudine a militarilor Armatei Roșii aflați pe teritoriul României: aceea de aliat – și nu de ocupant! Dar, acest lucru nu s-a întâmplat. Soldații ruși nu au dat ”samă” pentru faptele lor – atunci și nici mai târziu – întrucât ei nu se aflau sub jurisdicția statului român. Un Acord privind statutul lor juridic pe teritoriul României a fost încheiat în 1957 – după treisprezece ani de prezență în România! Tardiv, cu totul tardiv și aproape inoperant întrucât, se știe, trupele sovietice se vor retrage de pe teritoriul României un an mai târziu, în 1958!
PĂȚANIA PRINȚESEI – NU ERA SINGURA
Întâmplarea de la Palatul Cantacuzino era una dintre sutele, miile de astfel de întâmplări care s-au petrecut pe teritoriul României după ce Armata Roșie a intrat în România: 27 martie 1944. Întrucât decizia României pentru ruperea alianței militare cu Germania a fost luată la finele lunii august 1944, România s-a aflat – luni bune – în ipostaza de stat inamic, iar Armata Roșie în ipostaza de ocupant. În consecință, orice act, orice incident comis pe teritoriul statului inamic nu era pedepsit, ocupanții fiind, cum se spune, ”în dreptul lor”. Din nefericire, soldații ruși se vor comporta tot ca soldații unei armate de ocupație nu numai după lansarea Proclamației Regelui Mihai I privind decizia României de a ieși din alianța militară cu Germania nazistă. Ei se vor comporta tot așa și după semnarea unor documente oficiale, precum a fost Convenția de armistițiu (12 septembrie 1944) unde nu au fost menționate niciun fel de precizări privind statutul trupelor sovietice pe teritoriul României. Dimpotrivă! În document existau clauze precise privind obligațiile statului român față de întreținerea și asigurarea tuturor solicitărilor logistice făcute de Comandanții Armatei Roșii din garnizoanele militare ruse plasate pe teritoriul României. Rețineți: obligațiile statului român și nu și ale militarilor sovietici care se aflau pe un teritoriu străin, teritoriul României!
Cum s-a desfășurat ”întâlnirea” prințesei Maria Cantacuzino-Enescu, cu soldații ruși ce au năvălit în stilul lor – intempestiv – în frumoasa ”Casă cu lei” de pe Calea Victoriei? Care a fost reacția locatarilor ei pașnici? Se vor fi pierdut ei – locatarii – cu firea? Sau dimpotrivă? Cum a reacționat prințesa și ce va scrie ea în Amintirile sale despre acest moment insolit în viața sa și a Maestrului? Citiți episodul următor: MARUKA ȘI RUSIA (2) Niet burjui, niet burjui!
