Să urmărim ”povestea” prințesei Maria Cantacuzino-Enescu, Maruka, cum o alintase cândva Regina Maria și cum o alintau prietenele sale, inclusiv doamnele din înalta societate bucureșteană care erau nelipsite din Salonul său de muzică. Cu un talent deosebit, distinsa doamnă reconstituie întâmplarea, neuitând să se pună în evidență pe EA, curajul cu care a înfruntat ”duzina de mongoli” – cum îi va numi în Amintirile sale. Să citim.
PANICA PERSONALULUI DE SERVICIU
Ceea ce ni se pare foarte interesant este că înainte de a intra în miezul întâmplării Maruka face elogiul primejdiei, dezavuând ”siguranța nezdruncinată plată, în real dar și în viața sentimentală și morală” ”care – scrie ea – emană prin toți porii – plictisul” și care atrage după sine ”stagnarea energiilor”. ”Orice luptă, orice obstacol, orice nenorocire chiar, sunt profitabile după ce le-am depășit” – scrie distinsa prințesă. În consecință, domnia sa nu vede nimic ”deprimant, nici penibil în evocarea episoadelor care urmează”, cele privind confruntarea sa cu soldații ruși ce năvăliseră intempestiv în locuința sa. (Maria Cantacuzino-Enescu. Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 550) Din descrierea prințesei Maria Cantacuzino-Enescu, se pare că întâlnirea ar fi avut loc dimineața când cei ai casei erau angajați în diverse treburi. Distinsa doamnă se afla la ”ora de masaj” pe care îl făcea ”Friți” – o nemțoaică blondă și veselă; camerista sa se afla și ea în casă; șoferul și servitorul erau la datorie. Dar acest curs liniștit, banal, al zilei a fost tulburat de o întâmplare neașteptată pe care distinsa doamnă o descrie cu lux de amănunte dându-i la final o tentă hazlie!
NE VOR ÎMPUȘCA PE TOȚI, PE TOȚI
Ea notează cum în acea dimineață camerista sa – care avea oroare de ruși – a intrat ”ca o furtună” în dormitorul său, unde nimeni nu îndrăznește ”nici măcar să-mi bată la ușă, dacă nu sun eu”. Camerista, care în mod obișnuit avea la serviciu o ”supușenie de mielușea”, era acum ”cu părul vâlvoi, cu ochii ieșiți din cap” și striga: ”Rușii au intrat în casă și îl amenință cu pușca pe Maestru; ne vor împușca pe toți, pe toți!” Distinsa prințesă a sărit repede de pe patul unde se afla la ședința de masaj pe care i-l făcea Friți, nemțoaica blondă și veselă de felul ei care acum, la auzul țipetelor cameristei, era ”încremenită de frică”. ”Mi-am tras pe mine halatul cel mai elegant…..ah, femeile! – scrie distinsa prințesă – și țuști în hol ca să-i vin în ajutor Maestrului. Cu ce?” Distinsa doamnă și-a dat seama că nu avea la îndemână nimic, vreun instrument contondent, ceva. Nimic! ”Nici măcar un cuțit sau o pereche de foarfeci în mână” – notează ea. În hol erau…..musafirii! Distinsa doamnă nu se pierde cu firea și-i privește cu atenție astfel încât mai târziu avea să-i descrie cu lux de amănunte. Acolo ea a dat ”nas în nas cu o duzină de mongoli înarmați până în dinți; măști de ”asiatici sălbatici” – scrie ea – cu ochii înguști ca o lamă de cuțit, umplând camera familiară și întunecând-o cu o respirație mirosind a sălbăticiune care mă izbește în față, în vreme ce o baionetă mi se proptește în piept și un cot mi se înfige dureros în coaste”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit., p. 550-551)
BURJUI, BURJUI – STRIGĂ ”MUSAFIRII”
”Musafirii” se strâng în jurul doamnei atrași, poate, mai puțin de halatul său elegant și mai mult împinși de scopul lor – care nu era o vizită de curtoazie – ci…jaful! Maruka descrie cu lux de amănunte împrejurarea. Ea relatează ce făceau ”musafirii” și reiterează strigătele lor: ”Burjui…..burjui” – strigă, vociferează energumenii, îngrămădindu-se în jurul meu, tăindu-i calea spre ușa larg deschisă Maestrului”. Acest epitet, ”burjui, burjui”, a fost pentru distinsa prințesă ca o imensă ofensă și a declanșat în sufletul său un val de mânie. Domnia sa precizează că ”prin acest cuvânt de burghez” (subl. autoarei) în sufletul său a fost declanșată ”o mânie (val adânc de aristocrat față de parvenit) cum cred că nu am mai simțit vreodată” – scrie ea! Reacția a fost pe măsura valului de mânie stârnit de ”musafirii nepoftiți”. Distinsa doamnă nu s-a intimidat și a țipat și ea – pe cât a putut. Cu un curaj – am spune – nesăbuit. ”Eu, de felul meu atât de liberală, atât de binevoitoare cu cei simpli – scrie ea – am țipat la rândul meu cu furie și îndrăzneală în cele câteva cuvinte rusești pe care le știam, arătându-le ușa cu un gest poruncitor: ”Niet burjui….Prințesă și mare artist! Duceți-vă la naiba!” Mai potrivit va fi fost ”la dracu”, dar distinsa doamnă nu folosește în scrierea sa acest cuvânt, părându-i-se, poate, prea vulgar.
DAR MAESTRUL? CE FĂCEA?
Deși furioasă și poruncitoare, în fond foarte curajoasă sau poate tocmai de aceea, distinsa prințesă observă ceea ce fac ceilalți din casă. ”Femeile din casă – scrie ea – îngrozite, în genunchi, se roagă, imploră. Pe cine? Pe mine? Sau pe cei care dintr-un moment în altul aveau să înece totul în valuri de sânge? Nimeni nu se mai îndoia de asta”. Distinsa doamnă observă că la acest moment atât de tensionat nu participă șoferul și servitorul. Adică…bărbații! Unde erau bărbații ? ”Se ascunseseră în pivniță – scrie ea – neputând să suporte, după cum m-au asigurat mai târziu, vederea masacrării noastre” (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 551). După cum se vede, situația era extrem de tensionată și nesigură! ”Femeile” din casă – camerista și maseuza – erau îngrozite, stăteau în genunchi și se rugau! ”Bărbații” din casă – șoferul și servitorul – se ascunseseră în pivniță! Doar dânsa, prințesa Maria Cantacuzino, cea cu vână de aristocrat, avusese curajul să înfrunte duzina de mongoli înarmați până în dinți și să nu se teamă de urmările imprevizibile ale acelei baionete proptite în pieptul său și nici să nu țipe atunci când un cot ascuțit i s-a înfipt ”dureros în coaste”. Ba, dimpotrivă! A țipat ”cu furie și îndrăzneală” și le-a arătat ușa – cu gest poruncitor, de adevărată prințesă! Dar Maestrul? Maestrul, adică George Enescu, unde era? Ce făcea distinsul soț în timp ce curajoasa lui soție înfrunta astfel duzina de mongoli, acei inși cu ”măști de asiatici”, cu ochii înguști ”ca o lamă”, ce miroseau groaznic ”a sălbăticiune”? Unde era Maestrul? Nu știm – întrucât distinsa prințesă are grijă să scrie numai despre domnia sa, ceilalți din casă – femeile, șoferul, servitorul – fiind prezentați în ipostaze deloc măgulitoare! Fie în genunchi, implorând, fie ascunși în…pivniță! Iar despre Maestru, adică despre George Enescu – nimic! Niciun cuvânt! Hm., hm., hm., Pagini de literatură – veți spune. Și pe bună dreptate!
SOLDAȚII S-AU RETRAS…..SPĂȘIȚI (??)
Ce a urmat? Ce a făcut ”duzina de mongoli” înarmată ”până în dinți”? Tot Maruka ne spune. Să citim: ”Dar ce minune – scrie ea – o liniște de moarte s-a așternut deodată peste toate strigătele – fiara sălbatică îmblânzită de curajul cuiva, de autoritate”. ”Autoritatea” fiind, desigur, domnia sa! Duzina de mongoli se dezmeticește. ”Ochii înguști ca niște lame de cuțit – scrie mai departe distinsa prințesă – încep să clipească, se feresc de privirea mea ca sub efectul unui acid. Și cu armele lăsate în jos, cu capetele plecate acum, trupa atât de înfricoșătoare bate în retragere, se strecoară ușor prin ușa de la intrare, dispare ca și când nici n-ar fi existat”. (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit., p. 551) Ca să vezi! ”Vizitatorii”, înarmați și furioși care țipau înrăiți: ”burjui, burjui”, acum plecau ”cu capetele plecate” strecurându-se ușor prin ușa de la intrare! Se furișau – cum ar veni! Și asta, pentru că o femeie curajoasă – deși se afla într-o ținută lejeră, cu un halat elegant – a avut curajul să-i contrazică, să le spună că aici, în această casă pe care o invadaseră, nu se aflau ”burjui” ci o prințesă și un mare artist! Distinsa autoare nu menționează dacă în această împrejurare, în timp ce arăta ușa duzinei de ”mongoli”, va fi rostit, ea însăși, numele lui George Enescu, nume ce ar fi putut fi cunoscut (cu o șansă de unu la zece mii) de către ”musafirii nepoftiți” și îi va fi făcut să înțeleagă că nu nimeriseră unde doreau!
AU LĂSAT – TOTUȘI O…URMĂ!
Dar, dacă ar fi să dăm crezare acestei ”povești” vom afla că finalul ei n-a fost atât de pașnic. La plecare, ”duzina de mongoli” a dat foc unui automobil parcat în curte. Acest fapt este considerat de distinsa autoare ca fiind ”singura mărturie” a vizitei soldaților ruși la ”Casa cu lei” din Calea Victoriei. ”Singura mărturie – notează distinsa autoare – a trecerii lor (a soldaților – n. ns.) este mașina unor prieteni ai noștri, staționată în curte, ajunsă doar în câteva clipe la stadiul de schelet”. Despre apeluri telefonice la Poliție, la prieteni, la oameni care aveau legături cu armata, chiar dacă aveau atribuții muzicale, precum era Egizio Massini (dirijorul unei Fanfare militare) despre prezența lui Massini acolo la fața locului, în ipostaza de mediator, de salvator, așa cum scria Ion Dumitrescu, nici vorbă! Așa cum am arătat deja, nici Maestrul, George Enescu, nu va fi fost pe aproape. Pentru această lacună, vom acorda distinsei prințese circumstanțe atenuante. Se știe că în acest astfel de scrieri, Memorii, Amintiri, Jurnale, este loc pentru orice. Ele nu sunt socotite ca izvoare ”de mâna întâi”, cum se spune. De aceea acest gen de scriere este luat de către cercetătorii istoriei cu rezervele de rigoare. Ele rămân însă prețioase pentru ”culoare”, pentru ”viața” pe care o dau unui eveniment. O vom face și noi!
CONCLUZIA PRINȚESEI
Concluzia distinsei prințese este una extrem de critică la adresa Armatei Roșii, a Comandanților acestor soldați ruși ce bântuie prin oraș, intrând în case, amenințând cu pistolul la tâmple sau cu vârful baionetei înfipt în piept ori un ”cot ascuțit în coaste”, dând foc la automobile, scotocind prin magazine și gospodării sărace după mâncare sau după obiectul devenit obsesie: un ceas! Autoarea găsește un calificativ extrem de aspru, umilitor aproape, pentru soldații unei armate…eliberatoare, cum avea să fie ea considerată în documentele de partid, în discursurile liderilor politici staliniști aflați la guvernarea României. ”Lumea pe dos – scrie autoarea -. Teroriștii puși pe fugă de mânia unei prințese. Sărmanii, sărmanii indivizi, bande dezordonate (subl. ns.) pe care Comandamentul rusesc le re-neagă, împușcați de îndată ce vor pune mâna pe ei, după cum ne spun, imediat, spre marea mea consternare, autoritățile necruțătoare” . E salutar faptul că distinsa autoare a preluat cu rezervă explicațiile autorităților, ea fiind, cum notează, de-a-dreptul consternată! Pe bună dreptate! Pentru infracțiunile lor, comise pe teritoriul României – furturi, violuri, amenințări, incendii, altercații, finalizate cu victime – militarii ruși nu primeau pedepse, întrucât, așa cum am spus, ei nu se aflau sub incidența legilor juridice românești. Însă aventura acestei întâlniri cu militari ruși nu se va încheia după ieșirea ”duzinei de mongoli” din ”Casa cu lei” de pe Calea Victoriei. După plecarea ”musafirilor nepoftiți”, o jumătate de oră mai târziu, au sosit la ”Casa cu lei” alți oaspeți. Erau trimișii reprezentantului diplomatic al statului sovietic la București, ”doi consilieri, Președintele Comisiei pentru Armistițiu (Comisia Aliată de Control – n. ns.) și alți funcționari”. Toți – notează cu satisfacție și mirare distinsa prințesă Maria Cantacuzino-Enescu – au fost ”depuși în fața peronului casei noastre (…) de trei mașini cu drapelul roșu, fluturând în vânt” (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 551-552).
Cum a decurs această întâlnire? Ce va fi spus ”gazda”, adică prințesa Maria Cantacuzino-Enescu? Ce vor fi spus ”oaspeții” adică trimișii reprezentanței diplomatice a Uniunii Sovietice la București? Despre această întâlnire și, mai ales, despre urmările ei – în episodul următor: MARUKA ȘI RUSIA (3) Alți vizitatori ruși. Diplomați. Citiți!
