”Duzina de mongoli” ce năvălise la Palatul Cantacuzino, la vestita ”Casă cu lei” din Calea Victoriei plecase spășită, după cum ne lasă să înțelegem în Amintirile sale prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Ei se vor fi strecurat timid (??) pe ușa pe care intraseră în forță, împingând-o cu umărul, cu piciorul sau cu …patul puștii, indiferent dacă astfel – în graba lor – ar fi fost sparte geamuri. Nu le păsa lor de geamurile sparte! Cu atât mai bine! Era un zgomot ce ajuta la inducerea acelui sentiment de spaimă, de groază, de teroare, care le era atât de necesar. Aici însă, n-au spart geamuri. N-au putut! Erau blindate cu feronerie elegantă, veche! Erau frumoase și neprețuite vitralii! Și pe urmă….Au dat cu ochii de ”stăpâna” casei – care, ce să vezi, nu s-a speriat de loc! Dimpotrivă! Le-a arătat ușa cu un gest poruncitor!
NIET BURJUI! AICI PRINȚESĂ ȘI MARE ARTIST!
Intrați în casă, ”mongolii” cu ochi înguști ca o lamă de oțel, umpluseră încăperea cu un miros greu, înțepător de sălbăticiune, provocând instantaneu o reacție de silă și dezgust. Dezgustul va fi fost pe măsura spaimei pe care o provocaseră! Dar aici, ”duzina” de mongoli s-a văzut blocată. Așa cum am arătat în episodul anterior, ”musafirii nepoftiți” nu putuseră face nimic din ceea ce făceau prin alte locuri, pe la alte…case! Ei fuseseră opriți de intervenția promptă a ”stăpânei”, această doamnă trecută de prima tinerețe, dar încă frumoasă, seducătoare și impunătoare care-i primise, fără jenă, într-un superb halat de casă. Surprinzător, ea nu-și pierduse cumpătul în fața lor și acele amenințări grave concentrate în două cuvinte: ”burjui, burjui” îi stârniseră mânia. Nu, nu! Aici nu erau…burjui. Ea nu era o burgheză ci o aristocrată. O prințesă! Confundată cu o ”burgheză” ea nu putea fi altfel decât mânioasă și neîndurătoare! Țipase la ei cu un glas mai puternic decât o făcuseră ei înșiși când strigaseră ”burjui, burjui”, ceea ce-i descumpănise de-a-binelea. ”Niet burjui! Prințesă, prințesă – țipase ea! Aici artist! Mare artist” – și le arătase, poruncitor, ușa! Dacă n-ar fi fost înarmați și atât de mulți, ”o duzină” – cum avea să noteze distinsa doamnă în Amintiri – cine știe, i-ar fi luat și de guler și i-ar fi împins afară cu un șut în turul pantalonilor cu riscul de a-și pierde papucul grațios. Și ”duzina” de mongoli ce mirosea a sălbăticiune (căci la război spălatul e un lucru rar) fusese nevoită să plece spășită și cu ”cu mâna goală”. Ghinion!
PRINȚESA ÎI CAINĂ – CU MILĂ!
Dar în curte era ceva, ceva ce nu putea să țipe! O mașină! Un automobil elegant. De lux. Și i-au dat foc. N-a fost greu! Căci – cu toate lipsurile provocate de război – rezervorul era plin! Și astfel, s-au răzbunat. Au lăsat o urmă! ”Singura”, așa cum avea să noteze distinsa prințesă, victorioasă, fericită de succesul obținut, că ”duzina” de mongoli plecase așa cum venise. Cât despre mirosul greu pe care-l lăsaseră, acel miros de sălbăticiune, a dat poruncă să se deschidă larg ferestrele. Erau ferestre mari, anume făcute ca să pătrundă aerul curat, lumina zilei și a soarelui! Acum, eliberate de spaimă, ”femeile din casă”, camerista și poate și Friți, maseuza, dereticau de zor ca să intre aer curat și să dispară orice miros, orice semn că pe acolo trecuseră niște ”musafiri nepoftiți”, niște soldați ruși. Soldați pe care – acum, că scăpase de ei – distinsa prințesă, Maria Cantacuzino-Enescu, îi căina cu milă, abandonând disprețul său aristocratic, numindu-i niște ”sărmani indivizi” ce umblau pe străzile orașului în ”bande dezordonate”, bande ce scăpau (voit, sau nu) atenției și ordinelor comandanților lor.
ALȚI OASPEȚI LA PALAT
Dar nici nu apucaseră să aerisească bine casa, să șteargă urmele ”duzinei” de mongoli, că la Palatul Cantacuzino, la ”Casa cu lei” din Calea Victoriei, au sosit alți oaspeți. Nici ei nu fuseseră poftiți. Dar, orișicât – ar spune ”nenea Iancu! Erau trimișii Reprezentantului diplomatic al Uniunii Sovietice la București: doi consilieri și alți funcționari ai Ambasadei. Ei nu erau în…frac și joben – deși ar fi putut să fie! Ci în uniforme militare! Că așa era ”ukaz-ul”. Mai târziu, după ce își va fi prezentat scrisorile de acreditare în fața Regelui Mihai I (eveniment care a avut loc la 25 august 1945) însuși Ambasadorul Rusiei la București, Dl. Serghei Kavtaradze, va purta adesea, uniforma militară. Era mai potrivită cu ”spiritul epocii” și, mai ales, cu…. misiunea lui! ”Trei mașini – scrie distinsa doamnă în Amintirile sale – cu drapelul roșu fluturând în vânt” au tras la peronul ”Casei cu lei” și au depus pe noii sosiți. Distinsa prințesă precizează că trecuse doar ”o jumătate de oră” de la plecarea duzinei de mongoli. Ea notează că acești înalți oficiali veniseră să ceară scuze pentru neplăcerea pe care i-o provocaseră acei soldați ruși prin vizita lor intempestivă și comportamentul agresiv, amenințător, însoțit de acea baionetă înfiptă în pieptul său (???!!!) și acel ”cot ascuțit” dat în coaste. Distinsa prințesă nu se sfiește să noteze – cu ironie – că a primit aceste scuze cu ”hohote de râs” (????) care desigur, erau – scrie ea – ”puțin plăcute pentru Armata Roșie”. Noii musafiri – nu este limpede cine îi va fi chemat căci autoarea nu face niciun fel de precizări în această direcție – erau ”cu toții descumpăniți” ipostază ce, distinsei doamne i se părea oarecum bizară întrucât ei erau ”reprezentanții lui Stalin” și deci nu prea aveau voie să fie….descumpăniți! Dimpotrivă! Ei trebuiau să fie aroganți și siguri pe ei întrucât erau reprezentanții URSS, ai unei țări învingătoare, bla., bla., bla.,
PRINȚESA IARTĂ ȘI….RÂDE!
Această descumpănire a oaspeților era provocată – consideră distinsa doamnă – nu de jena că semeni de-ai lor, militari, comiseseră un act dezonorant pentru o armată învingătoare, purtându-se ca niște borfași, năvălind într-o casă și proferând amenințări la adresa locatarilor, cu atât mai condamnabile cu cât, acolo erau numai femei! Nu! Distinsa doamnă precizează că această descumpănire a oaspeților era provocată de atitudinea sa. O atitudine de….prințesă! Îngăduitoare, iertătoare, față de evenimentul neplăcut provocat de soldații ruși ce fuseseră ”musafirii” săi nepoftiți. Erau – explică ea – ”cu toții descumpăniți – ei reprezentanții lui Stalin – de puțina importanță pe care o acordam unei întâmplări care, în mod logic, ar fi putut să ne coste viața” (Maria Cantacuzino-Enescu. Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a, revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 552) Trimișii Reprezentantului diplomatic se așteptau să găsească la ”Casa cu lei” lacrimi și proteste, poate și vorbe grele, invective – căci, ce nu spune omul la supărare! Când colo, ce să vezi, aveau în fața ochilor o doamnă, o prințesă calmă, politicoasă, primitoare, care era gata să râdă auzind scuzele lor.
EA SCRIE DOAR DESPRE…. SINE!
Dacă Maestrul, adică George Enescu, va fi asistat la această vizită surprinzătoare ce nu intra în cutumele diplomatice, autoarea nu ne spune. Oricum, în desfășurarea acestui nou episod al zilei care începuse cu vizita unor soldați ruși la Palatul Cantacuzino, George Enescu nu pare să fi fost prin preajmă. Fie se retrăsese repede – după stilul lui – în mica sa cămăruță din ”căsuța” din spatele Palatului Cantacuzino, fie ambițioasa prințesă nu scrisese nimic despre participarea Maestrului la acest eveniment întrucât domnia sa, prințesa, dorise – dintr-un orgoliu nemăsurat – să se pună în evidență doar pe EA! ”Ea” și curajul pe care-l avusese să înfrunte soldații ruși, ”duzina de mongoli” cu ”măști asiatice”, să ridice glasul și să le arate ușa fără să se teamă de nimic. Probabil că, din același orgoliu, Maruka se menționează doar pe sine ca fiind de față la întâlnirea cu trimișii reprezentantului diplomatic sovietic la București. În mod surprinzător, distinsa prințesă nu scrie nimic despre cum a decurs această întâlnire. Ce va fi spus domnia sa, prințesa, ce vor fi spus oaspeții….Nimic, nimic. Așa încât, ne întrebăm dacă această întâlnire va fi avut loc și dacă rândurile scrise în Amintiri nu vor fi fiind decât rodul imaginației distinsei autoare. Dar, cum am spus, acest gen de izvoare, Amintiri, Memorii, Jurnale, sunt izvoare de mâna a doua unde autorul scrie ce își aduce aminte, sau doar ce vrea să arate din existența sa – bune sau rele – preocupat nu atât de adevărul celor trăite cât de imaginea sa – de imaginea pe care dorește să o lase moștenire urmașilor!
CE A URMAT?
După cum notează distinsa prințesă, vizita trimișilor diplomatici sovietici a fost – ce bizar – începutul unor ”relații foarte cordiale” cu Ambasada sovietică de la București. Autoarea consideră vizita soldaților ruși ca un posibil subiect de film sau de operetă, întru–atât i se pare de năstrușnic, de amuzant. ”După acest incident – subiect de film sau de operetă – precizează domnia sa, între Ambasada sovietică și noi s-au stabilit niște relații foarte cordiale”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 552) Dându-și probabil seama că această formulare, ”relații foarte cordiale” ar putea stârni oarece semne de întrebare, distinsa prințesă precizează foarte apăsat: ”Fără ca noi să facem vreo concesie față de politica și metodele comuniste”. (subl. ns.) Dimpotrivă! După cum precizează adesea, domnia sa nu avea nicio reticență să le spună partenerilor săi de dialog înrolați în serviciul (citește: ”serviciile”) Ambasadei sovietice la București, ”adevăruri la care alții nici nu îndrăzneau să gândească”. Cu siguranță ”diplomații” vor fi stat cu ochii cât cepele și urechile cât pâlniile la întâlnirile cu distinsa prințesă. Căci prințesa Maria Cantacuzino-Enescu nu era un fitecine. Ea făcea parte din high-life-ul societății românești – care în acei ani, încă mai exista! Un high-life derutat, bulversat de schimbările profunde care se petreceau în societatea românească. Un high-life confruntat cu lipsuri, care în anii 1944, 1945, abia de își arătau colții: lipsa alimentelor de bază, frigul din case, inflația galopantă (deoarece rușii aflați pe teritoriul României aveau, cu știrea guvernului român, mașina lor de tipărit bani), nesiguranța zilei de mâine. Un high-life îngrijorat, panicat de activitatea Comisiilor de epurare, ce lucrau la foc continuu, înlăturând fără cruțare din viața administrativă, universitară, culturală și muzicală pe toți cei care susținuseră, prin energia, inteligența și efortul lor, fizic și intelectual, funcționarea unui stat în timp de război. Căci, se știa deja că, finalmente, deciziile acestor Comisii erau necruțătoare. Ele duceau la marginalizare – în cazul cel mai bun – sau la excluderea din viața publică, aceasta însemnând, cel mai adesea, privarea de libertate, detenția!
TERIBILISMELE PRINȚESEI
Cu toate acestea distinsa doamnă își conserva valorile în care credea, tabieturile, capriciile sale existențiale. Ea vizita cercurile mondene, susținea – încă – un Salon de muzică unde se întâlneau personalități ale societății românești, elitele – nu numai muzicale ci și politice. ”Foste” – sau în devenire! Avea opinii interesante, curajoase, uneori teribiliste, un ”stil” de abordare a realității nutrit de viața pe care o avusese, de locul său în societatea românească și, desigur, și de datele sale personale: frumusețea sa (foarte specială) cultura sa, originea sa aristocratică, etc., etc., Pentru ”prietenii” săi de la Ambasada sovietică, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu va fi fost un personaj interesant, o ”sursă” pentru cunoașterea pulsului societății românești aflată într-o profundă transformare, determinată de schimbările politice ce avuseseră loc sau de cele care se prefigurau. Căci drumul României, viitorul ei erau deja jalonate, întrucât România intrase – în urma înțelegerilor liderilor politici ai Coaliției Națiunilor Unite – URSS, SUA și Marea Britanie – în sfera de influență a Moscovei. Sub pulpana sa. Pulsul elitelor românești, confruntate, zguduite de aceste schimbări, putea fi luat ascultând cu ”plăcere” (???!!) opiniile, aprecierile, teribilismele acestei distinse reprezentante a aristocrației românești. ”Îmi făceam o plăcere de copil răsfățat să le trântesc în față adevăruri la care alții nici nu îndrăzneau să se gândească” – scria cu dezinvoltură (ca să nu spunem cu lăudăroșenie infantilă) distinsa prințesă Maria Cantacuzino-Enescu. Erau adevăruri – preciza domnia sa – izvorâte din realitatea românească ”de când Sovietele erau stăpâne aici”. (subl. ns.) He, he, he, he.,! Curajoasă….prințesa, am putea spune noi azi, citind aceste pagini cu o întârziere de aproape trei sferturi de secol!
Despre relația care s-a dezvoltat ulterior, între distinsa doamnă și acei ”vizitatori” trimiși să ceară scuze în numele Reprezentantului diplomatic al Rusiei Sovietice la București, despre teribilismele distinsei doamne care – cum spunea în Amintiri – își făcea o plăcere ”de copil răsfățat” să le ”trântească în față” adevăruri incomode, ”la care alții nici nu îndrăzneau să se gândească”, citiți în episodul următor, episodul 4 al acestui serial intitulat: MARUKA ȘI RUSIA (4) Între Stalin și Gingis Han!
