Cu siguranță interesul distinsei prințese ”moldave” pentru Rusia, Rusia Sovietică, nu se va fi oprit la descifrarea fanatismului pe care-l manifesta doamna Kavtaradze, soția Ambasadorului moscovit trimis la București. Sau la înțelegerea comportamentului unui personaj atât de insolit, ce făcea parte din personalul de rang înalt al Ambasadei Rusiei Sovietice la București, precum era acel Dl. ”L”, cu păr negru de abanos. Cu siguranță, distinsa prințesă va fi găsit că nu erau suficiente dialogurile sale cu ”diplomații” Ambasadei Sovietice de la București unde sinceritatea, uneori teribilismul, cu care-și formula opiniile, stârneau curiozitate și comentarii. Unele, poate, ignorate, iar altele menționate în rapoartele cifrate sau ”în clar”, trimise în Cancelariile de la Kremlin. Oare studiul ”de caz” pe care-l aplicase acestor doi oaspeți ai săi putea fi extins – se va fi întrebat distinsa doamnă! Cum? Formulând o asemenea întrebare, distinsa doamnă va fi găsit răspunsul: o cunoaștere directă, la fața locului, a rușilor de azi – ”rușii lui Stalin”.
SĂ VADĂ EA – CU OCHII EI!
Aceasta – credea prințesa – era o modalitate, infinit mai eficace pentru a satisface curiozitatea sa, nevoia sa de adevăr, posibilitatea sa de a nu se lăsa contaminată de morbul propagandei comuniste și pro sovietice. Desigur prin ”datele” lor, distinsa doamnă Kavtaradze sau insolitul consilier cu păr negru de abanos, acel Dl. ”L”, constituiau un interesant ”studiu de caz”. Căci fanatismul comunist însușit și promovat de o doamnă atât de deosebită, cu maniere aristocratice, precum doamna Ambasador Kavtaradze, era o temă ce putea fi studiată! Dar, interesul distinsei prințese pentru ”Țara Țarilor”, așa cum îi plăcea să spună adesea, mergea dincolo de aceste personaje. Ar fi putut să extindă acest ”studiu de caz” la cei ce locuiau în ”Țara Țarilor”? La semenii doamnei Ambasador sau ai acelui personaj insolit, precum era Dl. ”L”? Cât de interesant – se va fi gândit distinsa prințesă – ar fi fost să-i vadă în țara lor pe semenii celor ce, aici, la București, călcau sfios pragul Salonului său de muzică, se așezau cuminți pe scaune și ascultau – transfigurați – muzică! Cât de interesant ar fi fost să vadă, la propriu, Palatul Kremlinului, Biserica Vasili Blajenîi și celelalte biserici cu cupole aurite din incinta Palatului Kremlinului, să asculte clopotele Moscovei, să-l vadă pe Lenin în Mausoleul lui, în acea criptă deschisă tuturor celor ce voiau să-i vadă chipul, acum împuținat, dar…. frumos! Sau, poate, să-l vadă chiar pe Stalin? Ahhhhhh! Dumnezeule! O audiență la Stalin? De ce nu? Cât de interesant ar fi fost să vadă pe ”rușii – ruși”, ”rușii lui Stalin”, care, cu siguranță nu mai erau acei ruși pe care îi știa din paginile marilor clasici ruși: Tolstoi, Turgheniev, Gogol, și alții! Și în mintea sa, vie, scormonitoare, îndrăzneață, unde imaginația ocupa spații largi iar setea de cunoaștere era infinită, se croia dorința unui drum spre Moscova! Pentru distinsa doamnă un drum la Moscova ar fi constituit prilejul fericit să vadă EA, cu ochii EI, Rusia de azi, Rusia Sovietică, să vadă cât era adevăr și cât era minciună, să vadă până unde mergea propaganda pro sovietică ce inundase actualitatea românească, pătrunzând în mințile românilor, modificând, percepția acestora față de ”marea” Țară de la Răsărit! Să vadă EA!
DILEMA PRINȚESEI
Căutând argumente pentru justificarea interesului său pentru ”cunoașterea pe viu” a Rusiei Sovietice, distinsa doamnă nu ezita să facă analize. Ea se amăgea cu iluzia că acest comunism nu va fi fiind ”o doctrină atât de blestemată” și că Stalin nu va fi fiind ”Anticristul anunțat de Scripturi”. (subl. ns.) (Maria Cantacuzino-Enescu. Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a, revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 554) ”Și mai era – nota distinsa prințesă în Amintiri, încercând să justifice interesul său pentru o vizită la Moscova – și atracția exercitată de abis pentru curioasa, însetata de senzații noi – ce eram”. ”Era totodată – scria ea – și pasiunea mea să văd scânteia divină primită de suflet, de cele mai întunecate dintre ele, cele mai ascunse, cele mai închise în fața divinității”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 554). Pentru cei din ”Țara Țarilor”, care – credea în mod naiv prințesa – erau blestemați de ”nouăzeci la sută din omenire” (ceea ce, așa cum am precizat deja în episodul anterior, era o mare exagerare, întrucât ne aflam în plină efervescență a cultului personalității lui Stalin și a preamăririi Armatei Roșii eliberatoare, bla., bla., bla.,) domnia sa nutrea o paradoxală simpatie. O simpatie pe care – ce să vezi – distinsa doamnă – o recunoștea cu grație. Încercând să explice acest sentiment, ea se întreba – aruncând o privire spre viitor – ”dacă nu cumva, până la urmă, din sânul întunericului și al groazei, pe care o seamănă astăzi de la un capăt la altul al Universului, nu va țâșni o lumină nouă?” Domnia sa considera că aceasta era reacția ”inevitabilă a spiritului, revoltat deja, împotriva a ceea ce pretinde să-l suprime”. ”După noaptea cea mai opacă – visa ea cu un optimism nemărginit – urmează sigur răsăritul soarelui!” (subl. ns.) (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 555) Iată, acestea erau gândurile ce nutreau în mintea sa visul unei călătorii la Moscova. ”Ardeam de nerăbdare să văd Moscova” (subl. ns.) avea să noteze mai târziu în Amintirile sale prințesa Maria Cantacuzino-Enescu.
REZERVA MAESTRULUI
Dar Maestrul? Ce avea să spună Maestrul? Ce avea să spună Pynx? Era George Enescu dispus să ia drumul Moscovei? Mai era el interesat de o întâlnire cu Rusia? Experiențele sale anterioare – turneul său din 1909, când fusese primit rece, aproape ostil de criticii muzicali, inclusiv de public, și apoi cel din 1917 când la Petrograd asistase la revolte de stradă, văzuse cum se prăbușea un regim politic secular, regimul țarist, văzuse pe viu o revoluție – nu au fost prea fericite pentru un muzician de calibrul său! E drept, de atunci trecuseră mulți ani! Aproape patruzeci, de la turneul din 1909 și douăzeci de la turneul din 1917. Situația din ”Țara Țarilor” cum o numea Maruka, se schimbase mult. Căzuse un regim politic secular, regimul țarist și se instaurase, cu o repeziciune uluitoare și cu mijloace năucitoare – unde suspiciunea, conflictul, fratricidul, crima, erau la ordinea zilei – un nou regim politic și o nouă ideologie: comunismul. Alți lideri, alte strategii! ”Țara Țarilor”, Rusia Țaristă pe care George Enescu o cunoscuse cândva – atât cât îi permisese timpul dintre repetiții și concerte – se afla la distanțe imense de Rusia care, acum era – Rusia Sovietică, Rusia comunistă. Și pe scara valorilor istoriei, cele două Rusii – Rusia Țaristă și Rusia Sovietică – erau complet opuse. Tot la fel părea să fie și interesul Maestrului. După acele turnee, din 1909 și 1917, marele muzician român aproape că uitase de Rusia. Aproape că-i întorsese spatele. Acel neobișnuit turneu, cel din 1917, fusese ultimul său turneu în Rusia. Timp de aproape două decenii Rusia, Rusia muzicală, nu a mai figurat în agenda turneelor sale artistice. Pentru George Enescu, muzicianul care cutreiera Europa și America, trecând Oceanul la intervale scurte (în vapoare de croazieră – nu în avioane), Rusia părea un spațiu inexistent. Aproape închis. El păstrase o discreție absolută asupra modului cum fusese primit în Rusia în cele două turnee ale sale, în 1909 și 1917, evitând orice declarații publice. Tăcerea sa asupra lor a fost de aproape patru decenii! Dar nu uitase nimic din ceea ce trăise atunci. Așadar, era George Enescu interesat de un turneu în Rusia? În Rusia Sovietică? În Rusia comunistă. În Rusia lui Stalin?
O ȘTIRE PE …SURSE
Dar iată că la sfârșitul anului, în ziua de 30 decembrie 1945, o știre vine, cum se spune, pe surse. Ea lansa informația că în anul următor,1946, marele muzician român, George Enescu avea să aibă două turnee în afara țării: unul în primăvară, în Rusia Sovietică, un altul în toamnă, în America. Era, ca să spunem așa, bomba zilei! Cine a decis? Unde s-a decis? La Guvern? Sau…la Partid? În Cabinetul primului ministru, Dr. Petru Groza? În spațiul public nu răzbate nimic! Știrea va fi consemnată – cu promptitudine – de Irina Procopiu în Jurnalul său fără ca autoarea să facă vreo precizare, să spună de unde știa ea acest lucru? De la ”Enești” – așa cum le spunea ea – uneori – celor doi prieteni ai săi, Maruka și George Enescu? Îi va fi spus Maestrul ceva despre acest proiect? Îi va fi șoptit Maruka? Tot ce se poate, întrucât Irina Procopiu nu era o persoană oarecare, nu era un ”fitecine”. Ea era prietenă bună cu Maruka și îl admira, îl adora chiar, pe George Enescu! Era, cum se spune ”de-ai-casei”! Ea va menționa degrabă această știre – succint, fără comentarii, fără mirări – în Jurnalul său. Citiți: ”30 decembrie 1945. București. (……) ”Enescu se duce la primăvară la Moscova – și toamna viitoare în America”. (subl. ns.) (Irina Procopiu, Pagini de Jurnal (1891-1950) Editura Polirom, București, 2016, p. 548) De acolo, din Jurnalul Irinei Procopiu am aflat-o și noi! E drept, după aproape trei sferturi de secol. Ciudat este că Maruka nu va indica niciodată – dar niciodată – în Amintirile sale cine, sau unde se hotărâse ca Maestrul să facă aceste două turnee în anul următor,1946 – la Moscova, în aprilie, și apoi, în America, în septembrie 1946 – februarie 1947. De asemenea, dacă domnia sa și Maestrul au știut de acest turneu, încă de la finele anului 1945. Deci, cu o anticipație de câteva luni! Secretomanie comunistă? Hm., hm., hm., Pe larg, despre toate acestea în episodul următor (7) din serialul intitulat: MARUKA ȘI RUSIA (7) O știre pe surse face…valuri! Citiți!
