În 30 decembrie 1945, Irina Procopiu nota în Jurnalul său: ”Enescu se duce la primăvară la Moscova și toamna viitoare în America” (Irina Procopiu, Pagini de jurnal (1891-1950, Editura Polirom, București, 2016, p. 548). Atât. Această știre va fi făcut imediat înconjurul saloanelor mondene și al elitelor bucureștene, inclusiv al celor muzicale. În climatul politic de atunci al României, în care se simțeau, deja, primele semne ale ”războiului rece”, ale crivățului ce venea dinspre stepele ruse, știrea Irinei Procopiu era o știre surprinzătoare. Căci granițele erau aproape închise! Mai ales pentru artiști. În plus, era prima ”ieșire” a lui George Enescu peste graniță după o ”pauză” de aproape șapte ani! Era un …semn! De aceea, această știre a stârnit comentarii și i-a pus pe jar pe cârcotași. Unii se vor fi întrebat, de unde știa Irina Procopiu? Vor fi știut și George Enescu și soția sa, Maruka? Dar Guvernul?
CINE ERA IRINA PROCOPIU?
Indiferent de răspunsul pe care amatorii de senzațional sau cârcotașii îl vor fi obținut la întrebările pe care și le puneau, știrea lansată de Irina Procopiu privind turneele lui George Enescu din anul 1946, era pe cât de surprinzătoare pe atât de credibilă. Cine era Irina Procopiu? Irina Procopiu era o bună prietenă – cum le spunea ea – a ”Eneștilor”. Ea era una dintre cele mai constante participante la seratele organizate de Maruka în Salonul său de muzică, indiferent dacă acestea aveau loc la București sau la Sinaia, în frumoasa vilă Luminiș. Era, cum se spune ”de-ai-casei”. Era admiratoarea nedezmințită a lui George Enescu și prietenă a prințesei. Mergeau împreună la concerte simfonice, la recitaluri, fiind nelipsite de la evenimentele muzicale susținute de George Enescu – fie ca solist, compozitor sau dirijor. Irina era bună prietenă cu prințesa, chiar confidenta acesteia (în anumite cazuri) și – uneori – persoana de încredere căreia Maruka îi citea pagini din viitoarele sale volume de Amintiri. Prințesa nu se sfiise să împărtășească Irinei angoasele sale privind o presupusă infidelitate matrimonială a Maestrului. Irina, care avea cultul discreției, datorat activității sale îndelungate în slujba Reginei Maria, căreia îi fusese Doamnă de onoare, asculta cu înțelegere și răbdare destăinuirile Marukăi. Ea evita comentariile, silindu-se să rămână într-o poziție neutră. Dar nu uita să le consemneze – telegrafic, sobru – în Jurnalul său. Tot așa a procedat și acum.
ERA – ȘI EA – MUZICIANĂ
Această atitudine – neutră – era explicabilă întrucât ea îl aprecia, aproape îl adora, pe George Enescu, pe Pynx, cum îi spunea ea, preluând acest nume de alint care-i fusese dat muzicianului român de către Carmen Sylva, Regina Elisabeta a României. Irina Procopiu era ea însăși muziciană, fiind o bună pianistă și era implicată în actualitatea muzicală românească prin activitatea ei în cadrul Asociației Muzicale Române. Susținea un Salon de muzică propriu unde cânta adesea în fața invitaților săi, și unde erau primiți mulți tineri compozitori și interpreți. În Salonul său de muzică aveau loc prime audiții cu lucrări ale unor muzicieni de succes, precum Constantin Silvestri, erau ascultați tineri studenți ai Conservatorului de Muzică din București sau ai unor profesori de renume din învățământul muzical românesc. Pentru acești tineri, ce băteau la porțile afirmării artistice, un calificativ, o audiție, o verificare în Salonul de muzică al Irinei Procopiu putea fi un semn de bun augur. Astfel, prin preocupările sale diurne în domeniul muzicii și al promovării creației muzicale românești, Irina Procopiu avea multe puncte de comunicare cu George Enescu. Uneori, Irina dezvolta lungi dialoguri cu Maestrul, cu Pynx, despre muzică, despre creația sa, sau despre sine. Cuprins de farmecul doamnei, intrat în vraja capacității ei de a asculta, încrezător – poate – în discreția ei, Maestrul (altfel foarte laconic și discret când era vorba de viața sa) intra în câmpul vast al amintirilor, dezvăluind întâmplări ce altfel ar fi rămas neștiute. Căci, spre norocul său, al Maestrului, și al nostru (care le citim azi) Irina Procopiu le nota cu acribie în Jurnalul său, pe care-l susținea aproape cotidian. Și astfel, datorită acestor însemnări, ele au rămas în pagina scrisă oferindu-ne nouă, peste timp, privilegiul de a afla aspecte inedite, semnificative, din viața marelui muzician român. Citiți Jurnalul Irinei Procopiu (Irina Procopiu, Pagini de jurnal (1891- 1950), Editura Polirom, București, 2016) și veți afla multe aspecte inedite din viața și activitatea lui George Enescu.
DE UNDE ȘTIA IRINA? – MISTER!
Dar să închidem această paranteză privind relația/relațiile Irinei Procopiu cu George Enescu și soția sa, Maruka, și să ne întoarcem la întrebarea inițială: de unde știa Irina Procopiu că George Enescu va face în anul următor,1946, două turnee: unul la Moscova, în primăvară, iar altul în America, în toamnă? Din paginile ulterioare ale Jurnalului său nu aflăm nimic. Autoarea nu va mai reveni niciodată asupra ”sursei” care i-a dezvăluit această știre/eveniment. Și aici constatăm cultul pentru discreție al fostei Doamne de onoare a Reginei Maria. În ciuda amatorilor de can-can, de bârfe, Irina Procopiu a păstrat ”sursa” – doar pentru sine. Dacă Irina Procopiu nu ne spune, să încercăm, noi, o analiză. În acei ani de profunde răsturnări politice, când comuniștii se instalaseră deja la guvernarea României, granițele erau – în special pentru artiști – aproape închise. Asemenea evenimente – precum două turnee în două țări atât de diferite: URSS și SUA ale unui mare muzician român precum era George Enescu – nu puteau fi decise decât la nivel înalt. În această logică, ele nu puteau avea loc decât cu știrea Guvernului și, evident, dacă ar fi fost în interesul acestuia. De asemenea, nu aflăm nimic nici din paginile consacrate de Maruka vizitei sale la Moscova cu prilejul turneului lui George Enescu din aprilie 1946, prințesa concentrându-și atenția asupra organizatorilor ruși (VOKS), cei care făceau oficiile de protocol, și nu asupra inițiatorilor sau decidenților români. În dosarele de arhivă cercetate de noi la ANIC (Arhiva Națională Istorică Centrală) și Arhiva diplomatică a MAE (Ministerul Afacerilor Externe) nu am găsit documente care să indice numele unui inițiator sau argumentele pentru necesitatea unor manifestări artistice susținute de un mare muzician român în capitalele a două din cele mai mari țări ale lumii: URSS și SUA. Și nu oricând, ci, imediat după război, în primul an de pace când în cancelariile diplomatice europene și americane se purtau discuții aprinse privind agenda Conferinței de Pace de la Paris, Conferință care, prin documentele sale, Tratatele de pace încheiate între participanți – avea să consfințească noua configurație geopolitică a Europei. Și nu numai. Oricum, trebuie reținut faptul că turneele lui George Enescu din anul 1946 (aprilie, Moscova) (Septembrie 1946 – februarie 1947, SUA) au fost primele ieșiri peste hotare ale unui mare artist român. Plasate în climatul acelor ani – aceste turnee capătă semnificații deosebite, dincolo de cele artistice. Să înțelegem că oficialii români de la București – chiar dacă majoritatea lor, erau în serviciul Moscovei – își întorseseră fața spre marele muzician român, considerându-l ca fiind un neprețuit mesager? Al muzicii – dar și al României? Este o ipoteză! Căci, cum am spus, în Arhivele cercetate de noi, nu am găsit documentele necesare formulării unui răspuns. Fie asemenea documente nu au fost încheiate – fie ele vor fi fiind în alte arhive, puse – deocamdată – sub obroc! Așa dar, de unde știa Irina Procopiu, în 30 decembrie 1945 că George Enescu va face în anul următor,1946, două turnee: unul în Rusia Sovietică și celălalt în America? Deocamdată – nu știm. Mister!
DAR GUVERNUL COMUNIST – ȘTIA?
Această ”știre” era surprinzătoare pentru că venea la sfârșitul unui an greu, dramatic pentru România și viitorul ei: anul 1945. Un an dens în evenimente politice profunde. Căzuse un guvern – guvernul Regelui Mihai I și fusese instalat (la 6 martie 1945) un alt guvern – guvernul Moscovei! Căci, cum altfel ar fi putut să fie un guvern instalat la presiunile unui trimis al Moscovei, Comisarul Andrei I. Vîșinski? Acest guvern avea în fruntea sa un vechi și versatil politician, Dr. Petru Groza și în componența lui se aflau miniștri cu un lung palmares politic, precum era liberalul Gheorghe Tătărăscu. Se mai aflau acolo și alți politicieni versați, e drept, reprezentanții unor partide și partidulețe aflate pe cale de dispariție de pe scena politică a României postbelice. Ei fuseseră puși acolo de fațadă pentru a susține titlul său de tranziție: ”guvern de largă concentrare democratică”. Era numele ascuns al unui guvern care prin măsurile sale, prin politicile sale și prin portofoliile cheie acordate comuniștilor, era un guvern, sută la sută, comunist. Dar, pentru liniștea opiniei publice, trebuia găsită o formulă care să indice românilor că se aflau, chipurile, într-o perioadă de tranziție și că guvernul României era un guvern de…largă concentrare democratică! Cu toate acestea guvernul Dr. Petru Groza era, nu un guvern al comuniștilor români, ci un guvern al Moscovei. Căci, deciziile lui erau luate sub impactul indicațiilor (și intereselor) Moscovei. Iar aceste decizii erau primii pași ai instaurării în România a unui nou regim politic: regimul comunist. Era posibil ca acest guvern să fi decis că era oportun ca marele muzician român, George Enescu să facă un turneu în Rusia Sovietică? Și dacă DA, ce ar fi dorit guvernul – acest guvern – să arate sau…să obțină? Să obțină bunăvoința Moscovei? Exclus! Căci Moscova – aproape că nu mai avea nevoie de nimic din partea României, întrucât România se afla – deja – încă din octombrie 1944, în urma înțelegerilor dintre Stalin și Churchill, în ograda sa! Ea obținuse TOT. În 6 martie 1945 ea, Moscova, instalase la cârma acestei țări și un guvern, guvernul Dr. Petru Groza, adică guvernul său! Atunci? Ce dorea guvernul trimițând la Moscova un muzician de talie internațională precum era George Enescu? Să arate că, iată, și România are mari artiști? Voia guvernul comunist al lui Petru Groza să arate, astfel, că România nu era o țară oarecare și că avea ȘI EA valorile sale? Dorea – prin acest lucru – să câștige, din partea Moscovei, o fărâmă de respect? Pentru cine? Pentru sine, sau pentru români? Pentru guvernul pro moscovit de la București avea acest turneu conotații politice? Astfel de întrebări vor fi fost întoarse pe toate fețele în saloanele mondene, în cercurile elitelor românești. Scepticii, cârcotașii – vor fi avut de lucru! Citiți, deci episodul următor din serialul: MARUKA ȘI RUSIA (8) Ce spuneau cârcotașii? Dar Maestrul? Citiți!
