În Amintirile sale, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu, scria – negru pe alb – că ardea de nerăbdare să vadă Moscova! În acei ani – primii ani de după cel de al doilea război mondial – când la București aveau loc răsturnări politice profunde ce indicau primii pași ai instaurării unui nou regim politic, regimul comunist, pierderea independenței României și intrarea ei sub pulpana Moscovei, în sfera de influență a acesteia, – o asemenea dorință ”arzătoare” părea de neînțeles, o extravaganță, o sfidare a realităților dureroase, neașteptate, pe care le trăiau românii. Majoritatea lor – cu excepția celor care, simțind dincotro bate vântul (și vântul bătea amarnic dinspre Răsărit), făcuseră o piruetă spectaculoasă, făcuseră ”pactul cu diavolul” și deveniseră obedienți Moscovei. Dar distinsa doamnă nu se alinia acestora! Domnia sa și – mai cu seamă – Maestrul, marele muzician român, George Enescu! Atunci? De unde izvora această dorință ”arzătoare”?
RUSIA – O TERRA INCOGNITA?
În tinerețea sa și, apoi și în anii maturității, după ce devenise, prin căsătorie, soția marelui muzician român, George Enescu, distinsa doamnă avusese toate condițiile – inclusiv materiale – să cunoască lumea. Se născuse într-una dintre cele mai vechi (și mai înstărite) familii boierești din România, familia Tescanu-Rosetti. Apoi, prin căsătoria (timpurie, la numai 18 ani) cu prințul Mihail G. Cantacuzino intrase în lumea aristocrației românești, dobândind, prin statutul său marital, titlul de prințesă și desigur și accesul la surse financiare care-i asigurau o viață îndestulată, ca să nu spunem de…huzur. Titlul de prințesă îi venea ca o mănușă. Se potrivea de minune cu orgoliile și aroganțele sale native, cu gustul pentru extravaganțe și atitudini inedite, unele scandaloase. Poate de aceea îi plăcea foarte mult și avea să-l păstreze cu o mândrie nedisimulată, chiar și după căsătoria cu marele muzician român George Enescu. Ba, îl va menține sub formula de ”prințesă moldavă” chiar și în titlul amplei sale lucrări memorialistice intitulată: Umbre și lumini. Amintirile unei…. prințese moldave., Vă place cum sună? Prințesă….moldavă!!!! Hm., hm., hm., Astfel, cele trei ipostaze ale sale – ca descendentă a familiei Tescanu-Rosetti, ca soție a prințului Mihail G. Cantacuzino, și apoi ca soție a marelui muzician român, George Enescu, Maria (Maruka sau Măruca – cum o alintau prietenii apropiați) a avut resursele financiare necesare pentru a colinda lumea. Pentru distinsa doamnă Europa nu avea granițe și mai apoi, după căsătoria cu George Enescu, nici America. Doar Rusia rămăsese pentru ea un teritoriu necunoscut. O terra incognita!
EA ȘTIA RUSIA DIN ….CĂRȚI!
Distinsa doamnă nu călcase niciodată în Rusia. Nici în Rusia țaristă, nici în Rusia Sovietică, Rusia comunistă, ”Țara Țarilor” cum o numea ea, sfidând astfel, cu bună știință – credem – transformările fundamentale politice și sociale care avuseseră loc în acest spațiu în urma luptei (sângeroase, nemiloase, fratricide) dusă de revoluționarii bolșevici, conduși de Lenin, Stalin și acoliții lor. Din Amintirile sale nu aflăm de ce nu a vizitat niciodată Rusia. Ce i-a stat în cale! De ce nu a dorit niciodată să cunoască – la propriu – marile ei centre administrative, istorice și culturale precum Sankt Petersburg și Moscova. Dar – tot din Amintiri – aflăm că ea nu a rămas străină de acest spațiu, că a cunoscut Rusia. Dar Rusia sa – era Rusia…din cărți. Rusia eroilor literari. Rusia ivită, conturată, aflată din paginile marilor scriitori clasici ruși: Tolstoi, Turgheniev, Gogol, Lermontov, Pușkin, etc. etc. În Amintirile sale, distinsa doamnă se oprește cu atenție asupra eroilor ei favoriți din paginile marilor scriitori clasici ruși, îndeosebi Tolstoi. Ba, notează, cu încântare, că în tinerețea sa, în cercurile elitelor pe care le frecventa, era asemuită cu una dintre eroinele ei preferate, cu Natașa Rostova! Cu siguranță, acesta va fi fost încă unul dintre motivele care vor fi întreținut flacăra admirației și pasiunii ei pentru eroii lui Tolstoi, eroi pe care avea să-i evoce cu nostalgie în aprilie 1946 când avea să pună piciorul – pentru prima dată – în Rusia. Desigur, acum, era o altă Rusie decât aceea din vremea în care își plasase Tolstoi eroii săi.
O ALTĂ RUSIE
Și poate că distinsa prințesă… moldavă s-ar fi mulțumit cu atât. Ar fi rămas la acest nivel de cunoaștere a Rusiei. Cel al Rusiei din cărți. Dar, iată că acum, în acești primi ani de după război, îndeosebi după 23 august 1944, Rusia pe care Maruka o știa din cărți se estompa, se îndepărta tot mai mult iar în spațiul public românesc pătrundea o ALTĂ RUSIE! Era Rusia lui Lenin și Stalin, era Rusia Armatei Roșii, era Rusia culturnicilor și politrucilor! Era Rusia trimișilor Moscovei la București, în România, și era Rusia acoliților Moscovei – de la liderii comuniști înfipți la putere prin instaurarea la 6 martie 1945 a Guvernului Dr. Petru Groza, până la culturnicii și politrucii autohtoni. Rusia pe care Maruka o cunoștea acum, ”pe viu” cum se spune, era Rusia soldaților! A acelor soldați care – după intrarea lor pe teritoriul României, în martie 1944 – se purtau ca niște învingători, puși pe jaf, violuri și alte ”blăstămății”! A acelor soldați care năvăliseră în Palatul Cantacuzino, în frumoasa sa ”Casă cu lei” de pe Calea Victoriei strigând furioși ”burjui, burjui”, etc. etc., A acelor soldați care într-o seară de toamnă pe Bulevard, în plin centrul Bucureștiului, atacaseră automobilul (de lux) în care se afla împreună cu Maestrul, stârnindu-le spaima și oroarea, inclusiv a șoferului care se afla la volan. Rusia primilor ani de după război, pe care o afla Maruka și care intra – în fel și chip – în viața sa, era Rusia acelor oficiali ai Ambasadei Rusiei Sovietice la București ce frecventau Salonul său de muzică, atrași – spuneau ei – de performanța interpretărilor lui George Enescu și – credem noi – și de posibilitatea de a cunoaște și în acest loc, elitele intelectuale bucureștene, de a lega dialoguri ”cordiale”, de a deschide ”căi de comunicare”, de a le cunoaște, mai ales, opiniile. Cu ei, cu acești oficiali, distinsa doamnă purta dialoguri sincere și – după cum precizează în Amintirile sale – închegase relații de caldă (???) prietenie. Și mai era Rusia culturnicilor și politrucilor comuniști, care susțineau propaganda pro-sovietică în România. Zi de zi, pas cu pas, ei construiau o Rusie măreață, un popor superior, cu o înaltă experiență pentru construirea unei noi orânduiri sociale, o orânduire mai bună și mai dreaptă, bla., bla., bla., Da! Era o ALTĂ RUSIE decât aceea pe care domnia sa o știa din…cărți! Era – aceasta – Rusia adevărată – se va fi întrebat distinsa doamnă. De aci, desigur, gândul, dorința de a cunoaște Rusia, de aci formularea aceea – ce unora li se va fi părut oarecum stridentă, exaltată – că ”ardea de nerăbdare” să vadă Moscova! Ce voia prințesa? Ea voia să vadă Rusia – Rusia Sovietică, Rusia comunistă! Ea voia să vadă acea Rusie care era dincolo de ceea ce ziarele, comunicatele de presă, discursurile liderilor politici, cărțile din librării și jurnalele de știri de la cinematograf, într-un cuvânt, propaganda – propaganda pro sovietică – încercau să-i inducă sau – și mai rău – să-i impună!
SFIDAREA PRINȚESEI
Prin această dorință a ei – pe care o afirma cum că ”ardea de nerăbdare să vadă Moscova”, distinsa doamnă părea să nu țină seama de ceea ce culturnicii și politrucii de la București se străduiau să-i impună. Nu numai domniei sale, ci tuturor românilor! Astfel, ea sfida nu numai propaganda susținută cu dârzenie de culturnicii și politrucii de la București, obedienți puterii comuniste, ci și pe acei ”analiști de ocazie”, pe cârcotașii care ”tocaseră” mărunt știrea – ”pe surse” cum că ”Eneștii” – adică George Enescu și soția sa, Maruka – vor face un turneu la Moscova, în primăvara anului 1946. Desigur, obiecțiile, opiniile, mirările acestora din urmă – erau justificate! Când dinspre Moscova începuse să sufle ”crivățul stepelor ruse” ce prevestea ”înghețul” care avea să urmeze, când dinspre Moscova veneau spre România, ca o maree, curentele proletcultismului și ale pro-sovietismului, când dinspre Moscova începuseră să se arate semnele dramatice ale pierderii independenței României, datorită noului său statut postbelic, acela de satelit al Moscovei, iată, la București, exista cineva – o doamnă din ”lumea bună”, o aristocrată, o celebritate a saloanelor mondene, a cercurilor elitiste ale orașului, inclusiv a celor muzicale, partenerul de viață al lui George Enescu, marele muzician român – care ardea de nerăbdare să vadă Moscova! Să vadă ”Țara Țarilor”! Să vadă Rusia Sovietică! Astfel, în acest context, dorința prințesei Maria Cantacuzino-Enescu părea a fi o extravaganță, o ”toană” de aristocrată căreia nu i se refuzase – aproape niciodată – nimic. În ochii analiștilor ”de ocazie” și, mai ales ai cârcotașilor, prințesa părea a fi excepția. Dar această definire a interesului său pentru Moscova nu stingea rumorile din saloanele mondene și din cercurile elitelor, inclusiv ale celor muzicale. Dimpotrivă! Ele ajungeau și la urechea prințesei. Luând cunoștință de ele – căci distinsa doamnă își avea și ea ”sursele” sale – Maruka înțelegea că se afla sub ”lupa” cârcotașilor. Inteligentă și flexibilă – avea să le pună și ea, sub ”lupa” sa. Dar nu era în firea ei să le dea curs! Nu era în firea ei să pună în aplicare ce zicea ”gura satului”. Să dea înapoi! N-o făcuse niciodată, în tinerețe! Cu atât mai puțin acum! Deci, să vedem și noi ce spunea ”gura satului”. Ce spuneau ”cârcotașii”? Dar Maruka? Citiți episodul care urmează al acestui serial intitulat: MARUKA ȘI RUSIA (13) Prințesa sub lupa….cârcotașilor! Citiți!
