DIMINEAȚA DEVREME
În ziua de 6 mai 1955, dimineața devreme, – a doua zi după decesul marelui muzician român, George Enescu – într-unul din birourile Palatului Marii Adunări Naționale (azi Palatul Patriarhiei Române) avea loc o ședință secretă convocată de președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale, Dr. Petru Groza. Fuseseră invitați Doamna Constanța Crăciun, Ministrul Culturii, Academicianul Mihail Ralea, Pavel Țugui, un aparatnik din cadrul Secției Culturale a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Vasile Dumitrescu, un alt aparatnik al Partidului, Director AGERPRES, singura Agenție de presă din România, și un grup de muzicieni români, unii dintre ei, prieteni și colaboratori ai marelui dispărut: dirijorii George Georgescu și Tiberiu Brediceanu, compozitorul Ion Dumitrescu, secretarul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, compozitorii Paul Constantinescu, Ion D. Chirescu, Gheorghe Dumitrescu, Sabin Drăgoi, Alfred Mendelshon, etnomuzicologul George Breazul și muzicianul Iosif Prunner. (Cf. Stenograma Consfătuirii publicată de Academicianul Octavian Lazăr Cosma, în revista MUZICA, nr. 4/1999, p. 130) În mod surprinzător, lipseau de la acea întâlnire prietenii cei mai buni ai marelui muzician român: Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Mihail Andricu. Iar absența lor avea un tâlc. Cei prezenți știau că aceștia – Mihail Jora, Alfred Alessandrescu și Mihail Andricu – nu făcuseră temenele ”partidului”. Ei nu agreeau politica ”partidului” și de aceea, nici ”partidul” nu-i agreea pe ei! Nu lipsea însă, Romeo Drăghici mandatarul lui George Enescu în România, delegat de acesta, în toamna anului 1946, cu ”gestionarea” unora dintre problemele rămase după plecarea sa în exil. Pentru Dr. Petru Groza – și nu numai – Romeo Drăghici era ”omul” din România care știa totul, sau aproape totul, despre problemele cu care se confruntase în ultimii ani de viață marele muzician român. Și așa era. El susținuse o corespondență vie cu marele artist (care, evident n-a scăpat atenției și cenzurii comuniste, inclusiv Serviciilor secrete de la București) și cultivase – spunea el cu emfază – relații de comunicare cu oficialii comuniști de rang înalt de la București, în special cu Dr. Petru Groza și Doamna Constanța Crăciun, Ministrul Culturii. Potrivit spuselor sale, s-ar fi putut crede că domnia sa, Romeo Drăghici, era ”puntea” dintre marele muzician român și liderii comuniști de la București. În consecință, nu putea lipsi de la această întâlnire de taină. (Vezi pe larg Stenograma întâlnirii, întitulată: CONSFĂTUIREA de sub președinția tov. Dr. Petru Groza, Președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale, din ziua de 6 mai 1955, la sediul Prezidiului Marii Adunări Naționale, în legătură cu comemorarea Maestrului GEORGE ENESCU, Revista MUZICA, Nr. 4, 1999, pp. 130 -143).
ENESCU A FOST MÂNDRIA NOASTRĂ
Pe un ton grav, Dr. Petru Groza anunța celor prezenți evenimentul: decesul marelui muzician român George Enescu la Paris, în noaptea de 4/5 mai 1955. Arătând că marele muzician român ”a fost o mândrie a poporului nostru”, (ibidem, CONSFĂTUIREA., loc. cit. p. 130) că el a purtat – ”cu geniul lui creator, faima țării noastre, dincolo de granițe, pe tot întinsul pământului”, Dr. Petru Groza a aruncat în ochii participanților o țesătură deasă de aprecieri și argumente ce purtau amprenta climatului politic existent în epocă. Luate la bani mărunți și comparate cu faptele, ”argumentele” sale erau inadvertențe grosiere, mai pe șleau spus, minciuni. ”Maestrul și-a iubit întotdeuna țara” – spunea Dr. Petru Groza – ceea ce era adevărat. Dar, ceea ce avea să spună în continuare distinsul politician ieșea din sfera adevărului și intra în sfera inadvertențelor, a minciunii, a propagandei și intereselor politice. Astfel, cu sentimentul că liderii comuniști de la Bucureși ar fi fost culpabili, politicianul român declara cu emfază că nimic nu s-ar putea pune în sarcina Guvernului, ”pentru că regimul (comunist – n. ns) s-a purtat întotdeuna cu toată atenția față de Maestru”. (subl. ns.) ”Sunt probe materiale pentru aceasta” – avertiza el pe cei ce ar fi putut avea oarece îndoieli. George Enescu – preciza Dr. Petru Groza – era o personalitate cu o faimă internațională, ”spiritul lui cerea spații mari, iar nouă ne-a convenit (…..) ca el să poarte cu glorie faima țării noastre și a geniului creator al poporului nostru dincolo de hotarele patriei noastre”. (subl. ns.) Mdaaaaa! Cum se spune ”gura păcătosului adevăr grăiește”. Fără să vrea, sau poate inundat de emfază, politicianul român dădea la iveală un obiectiv, – altfel foarte bine ascuns – al liderilor comuniști de la București privind interesul lor special față de George Enescu. Da! Lor le convenea ca marele artist să fie purtătorul faimei și al gloriei României, desigur, al României comuniste! Să precizăm că în anul 1955, pentru un artist, ca de altfel pentru orice cetățean al României, acest ”dincolo de hotarele noastre” era un deziderat aproape imposibil, întrucât după instaurarea la putere a Partidului Comunist Român (6 martie 1945) granițele fuseseră închise iar circulația liberă interzisă. Îndeplinirea unui asemenea deziderat – din proprie inițiativă, pe cont propriu – era egal cu trecerea frauduloasă a frontierelor, cu exilul, cu epitetul de transfug, de trădător de țară, etc., etc., Dar, în acel ceas, politicianul român nu părea interesat de adevăruri triste ci de fapte înălțătoare! Astfel din punctul său de vedere, înălțător era faptul că domnia sa a sprijint plecarea lui George Enescu în primul său turneu american postbelic. Și se mândrea cu acest lucru. De asemenea, el sublinia că faima internațională a marelui muzician român convenea liderilor comuniști. În consecință, preciza Dr. Petru Groza, ei, liderii comuniști, i-au ”ușurat munca”(??????) Adică, l-au sprijinit pe George Enescu să plece în acele turnee muzicale potrivite cu spiritul său care….. ”cerea spații mari”, etc., etc.,
EU AM FOST PERSOANA CARE….
Un asemenea turneu, desfășurat ”pe spații mari”, a fost turneul lui George Enescu în Statele Unite ale Americii, în perioada octombrie 1946 – aprilie 1947. Iar, Dr. Petru Groza, nu fusese străin de efectuarea lui. Acum, în 1955, după aproape zece ani, cu ocazia decesului marelui muzician român, ex premierul României comunica sus și tare că domnia sa fusese cel care facilitase plecarea lui George Enescu în primul său turneu muzical american de după al doilea război mondial. Ceea ce până atunci se știuse pe surse ori pe baza coroborării unor evenimente, acum se afla dintr-o sursă autorizată. ”Eu am fost întâmplător persoana care a prezidat Guvernul care i-a organizat plecarea” – preciza Dr. Petru Groza. (ibid. CONSFĂTUIREA, loc. cit. p. 131) Desigur – spunem noi – acest lucru nu fusese… ”întâmplător” întrucât domnia sa era atunci primul ministru al Guvernului României. Iar prezența acestui punct pe agenda Guvernului nu fusese o întâmplare ci un obiectiv cu substrat politic. Căci, pentru Guvernul României, George Enescu nu era muzicianul ci mesagerul. O asemenea ipoteză este credibilă întrucât turneul muzicianului român coincidea cu pregătirile intense ale diplomației române pentru Conferința de Pace de la Paris. Iar o prezență de o asemenea anvergură, precum era aceea a muzicianului român, dădea bine întrucât aducea în spațiul public american, dar și al cancelariilor politice și diplomatice din America – și nu numai – un nume. Nu numai numele unui artist ci și al unei Țări căreia acel artist îi aparținea: România! Iar acea Țară, România, se afla atunci în fața unei bătălii decisive: aceea de a obține statutul de cobeligeranță pentru contribuția sa la ultima parte a războiului Coaliției Națiunilor Unite împotriva Germaniei hitleriste. În plus, George Enescu pășea pe pământ american într-un moment când relațiile diplomatice dintre cele două țări (întrerupte în septembrie 1941 prin decizia guvernului militar al lui Ion Antonescu) trebuiau reluate. Nu întâmplător, pe vasul transoceanic ”Ardealul”, pe care se îmbarcase George Enescu și însoțitorii săi se afla și primul lot de diplomați români (consilieri, secretari de Legație, atașați culturali și alți membrii ai personalului de serviciu) care aveau să trudească la reluarea relațiilor româno-americane postbelice.
INTERES POLITIC?
Acestea – și desigur și altele – vor fi fost motivele care vor fi determinat susținerea turneului american enescian de către guvernanții României. Din fotoliul său de premier, Dr. Petru Groza a fost cel care a dat OK-ul final. Interes politic? Cu siguranță! Simpatie față de marele muzician român? Desigur! Gândul că prezența lui George Enescu în spațiul american, într-un moment istoric decisiv pentru România, va trezi interes, simpatie și va deschide uși? Aproape o certitudine! Cu siguranță acesta va fi fost gândul care-l va fi determinat pe fostul premier al României să devoaleze un moment în care se implicase profund, în concordanță cu atribuțiile sale – și poate – în concordanță cu sentimentele sale de prețuire și respect pe care le va fi avut față de marele muzician român. Iată de ce, în această clipă de doliu, încărcată de pioșenie și respect, domnia sa se mândrea cu relația amiabilă pe care o avusese cu marele dispărut. Și se împăuna cu ea! Era în firea sa! ”Aveam și atunci (în anul 1946 – n. ns.) contact permanent, personal, cu el” – plusa politicianul român în acea dimineață de mai a anului 1955. Pe bune? – ne întrebăm noi! Dacă n-ar fi fost pe catafalc – într-un modest apartament al unui Hotel din Paris – George Enescu s-ar fi ridicat, l-ar fi privit adânc în ochi și l-ar fi întrebat scurt: ”Chiar așa ”moncher”? Un contact personal? Și încă…permanent (??????)”. Era desigur, o inadvertență – ca să nu-i spunem pe de-a dreptul, minciună – pe care muzicianul român ar fi amendat-o în secunda doi.
TREI TELEGRAME
Dar șirul inadvertențelor pe care avea să le debiteze politicianul român era abia la început. ”Mai târziu – a continuat domnia sa – când ne-am constituit în Marea Adunare Națională, i-am rezervat (lui George Enescu – n. ns.) un loc de cinste, poporul l-a candidat (???) ca deputat și el a primit această candidatură, fiind în turneu în America, foarte mișcat că nu a fost uitat în depărtare”. Pe bune? Oare nu va fi știut Dr. Petru Groza cum a reacționat George Enescu când a aflat că trebuie să accepte hotărârea liderilor politici de la București de a candida pentru un post de deputat pe lista BPD (Blocul Partidelor Democrate) pentru alegerile parlamentare din noiembrie 1946? Că pentru convingerea sa politrucii, ca să nu spunem agenții sub acoperire ai Serviciilor secrete românești de la Legația României din New York, au purtat un dialog lung și răbdător cu marele muzician român (două ore!) și că după prima Telegramă (27 octombrie 1946) în care era comunicat autorităților de la București acordul său de a candida, a urmat în aceeași zi – rețineți, în aceeași zi – o alta, cu precizările Maestrului care dădeau acordului său de a candida alte conotații? În această nouă Telegramă prin care muzicianul român își exprima omagiul față de Majestatea sa, Regele, Mihai I al României și dragostea ”pentru țărănimea noastră”, George Enescu reitera faptul că accepta să figureze pe ”lista deputaților intelectuali din afară de orice partid”. Deci, rețineți precizarea: ”din afară de orice partid”! (subl. ns.) ”Insist – sublinia muzicianul român – asupra faptului că nu fac politică și că nu iau nicio obligație pe terenul politic”. (subl. ns.) (vezi pe larg Telegramele publicate de Ladislau Csendes în lucrarea sa: George Enescu – un exil supravegheat? Editura Casa Radio, București, 2011, p. 204) Oare nu știa Dr. Petru Groza că trei zile mai târziu, în ziua de 30 octombrie 1946, cu aproape trei săptămâni înainte de a avea loc alegerile (19 noiembrie 1946 – primele alegeri parlamentare în România comunistă) muzicianul român revenea asupra acestei propuneri insolite și nedorite de domnia sa, aceea de a fi deputat într-un organ legislativ al României comuniste? El își motiva acest refuz invocând starea sa de sănătate care – se preciza în noua Telegramă trimisă la București – nu i-ar ”îngădui să ia parte la ședințe” (ședințele viitorului Parlament al României care după abdicarea Regelui Mihai I și instaurarea Republicii avea să se numească Marea Adunare Națională – n. ns.). Cu politețea sa înnăscută marele muzician român ruga pe diplomatul român de la București căruia îi trimitea acest mesaj, să comunice ”în mod special Domnului Petru Groza” ”să nu interpreteze aceasta ca un act mai puțin amical”. Astfel, în noua Telegramă, trimisă la București în 30 octombrie,1946, George Enescu sublinia că păstrându-și astfel ”independența completă” ”ar putea aduce mai multe servicii regimului”. (ibidem, Ladislau Csendes, op. cit. p. 205.) Este cu neputință să credem că Dr. Petru Groza, aflat atunci în fotoliul de prim ministru al României – nu va fi cunoscut Telegramele trimise de diplomații români din New York despre felul cum reacționase muzicianul român la propunerea de a fi inclus pe lista de candidați a B.N.D. Nu va fi înțeles distinsul politician român că acesta era un mod deschis al marelui muzician de a-și afirma decizia sa de a nu se ancora la politica/politicile promovate de Partidul Comunist Român? Și totuși, după aproape zece ani de la data când avusese loc acel eveniment (octombrie 1946), Dr. Petru Groza lansa un cortegiu de inadvertențe cu scopul mărunt – ca să nu spunem meschin – de a arăta cum îl cinstise el pe muzicianul român, rezervându-i un loc pe listele BND, și că Maestrul aflându-se acolo, ”în depărtare”, (adică în America) fusese fericit că…nu fusese uitat! Mai, mai să ne facă să credem că marele muzician român va fi ”sărit în sus de bucurie” – cum se spune – și că va fi primit cu aplauze intenția liderilor de la București de a-l atrage pe orbita lor politică. Dar, cum am văzut, Maestrul n-a mușcat momeala! A evitat capcana și și-a exprimat repede și ferm – în cinci zile – poziția sa a-politică, hotărârea sa de a nu-și lua ”nicio obligație pe terenul politic”.
Dar traista cu minciuni cu care venise Dr. Petru Groza la acea întâlnire – urgentă, matinală și care avea să rămână secretă 54 de ani – nu se golise. Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI REGIMUL COMUNIST DIN ROMÂNIA. LA PARIS – DOLIU. LA BUCUREȘTI – ȘEDINȚĂ SECRETĂ. 6 mai, 1955. (3) Dr. Petru Groza: Muiați condeiele în cerneală! Citiți!
