O ÎNTÂLNIRE DE TAINĂ
În anul 1999, Academicianul Octavian Lazăr Cosma, publica în Revista MUZICA Nr. 4, pp. 129 – 143, Stenograma Consfătuirii care avusese loc la Palatul Marii Adunări Naționale în ziua de 6 mai 1955 – a doua zi după decesul marelui muzician român, George Enescu. Consfătuirea fusese convocată și prezidată de către Dr. Petru Groza, Președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale și avea ca temă ”comemorarea Maestrului GEORGE ENESCU”. Să reținem că la întâlnirea matinală de la Palatul Marii Adunări Naționale din ziua de 6 mai 1955, au fost invitați miniștri, culturnici și politruci implicați puternic în aplicarea strategiei politice a liderilor comuniști privind diaspora română și care – prin atribuțiile lor – avuseseră tangență cu marele muzician român. Se aflau acolo, dis de dimineață, Doamna Constanța Crăciun, Ministrul Culturii, Academicianul Mihai Ralea, fost ministru al Artelor în primul guvern condus de Dr. Petru Groza, Pavel Țugui, activist la Secția Culturală a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Vasile Dumitrescu, Directorul Agenției Române de presă, ”Agerpres”. De asemenea, au fost invitați și câțiva muzicieni români, unii dintre ei, prieteni și colaboratori ai marelui dispărut: dirijorii George Georgescu și Tiberiu Brediceanu, compozitorul Ion Dumitrescu, secretar general al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, compozitorii Paul Constantinescu, Ion D. Chirescu, Gheorghe Dumitrescu, Sabin Drăgoi, Alfred Mendelshon, etnomuzicologul George Breazul și muzicianul Iosif Prunner. În mod surprinzător, lipseau prietenii cei mai buni ai marelui muzician român, Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Mihail Andricu. Iar această absență avea un tâlc, o explicație, pe care cei prezenți, nu numai muzicienii ci și culturnicii și politrucii prezenți, o știau. Cei trei se numărau printre muzicienii care nu făcuseră temenele puterii comuniste de la București. Mihail Jora și Mihail Andricu purtaseră o oarecare corespondență cu marele muzician român, îndeosebi în primii ani ai exilului său. Desigur, o corespondență cu scrisori scurte, convenționale, întrucât autorii erau conștienți că scrisorile lor erau interceptate de Serviciile secrete de la București. Nu lipsea însă, Romeo Drăghici, mandatarul lui George Enescu în România, delegat de acesta cu ”gestionarea” unora dintre problemele rămase după plecarea sa în exil, în toamna anului 1946. Dintre toți participanții la întâlnire, Romeo Drăghici era – cum se spune – omul care avea în buzunarul de la vestă ultimele știri sosite de la Paris, prin intermediul lui Corneliu Bedițeanu care, oficial, era secretarul marelui muzician român și, neoficial, informatorul Serviciilor secrete românești. Scopul aparent al ședinței, era acela al unui dialog despre marele dispărut și al modalităților de promovare post-mortem a personalității și creației sale artistice. În realitate – toți participanții – erau preocupați de un singur gând: aducerea lui George Enescu acasă, în România. A fost o întâlnire urgentă, o întâlnire de taină, o întâlnire care a rămas….secretă. Despre ea presa comunistă nu a suflat un cuvânt. Dar Stenograma întocmită a rămas. În arhive.
Și a rămas secretă peste o jumătate de secol! Ea a devenit cunoscută abia în anul 1999, deci, după căderea comunismului din România și, nici atunci imediat, ci la aproape un deceniu distanță!
De ce?
STENOGRAMA – A STAT SUB OBROC 54 DE ANI
Cine o ținuse ascunsă atâta amar de vreme? Unde se aflase ea de nu fusese găsită de către cei care răscolesc arhivele, de către exegeții vieții și creației marelui muzician român? Și cum de fusese găsită după 54 de ani de către Excelența sa, Dl. Academician Octavian Lazăr Cosma?
Într-o scurtă notă explicativă, care însoțește textul integral al Stenogramei, domnia sa ne spune că a ajuns la acest text într-un mod neașteptat, întâmplător… ”Întâmplarea a făcut să ne cadă în mână”(…) – precizează domnia sa. (Vezi: Revista MUZICA, Nr. 4/199, p. 129.) Fericită întâmplare – spunem noi! Acest document – ne spune distinsul academician – s-a păstrat ”și în arhiva familiei Dr. Petru Groza”. Acest ȘI ne face să credem că Stenograma cu pricina va fi fiind și în altă parte. Unde? Domnia sa nu ne spune. Sau poate nu știe? Oricum, ea nu se află în Dosarul Enescu din cadrul ANIC (Arhiva Națională Istorică Centrală) pe care am avut ocazia să-l cercetăm, și nici în Arhiva muzicienilor, Enescu II, din Colecția Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române), cercetate de noi. Dar, ce să vezi! Ce surpriză, Ce întâmplare! Dl. Academician Octavian Lazăr Cosma a primit acest document grație bunăvoinței Dlui Liviu Groza, unul dintre copii fostului politician român, Dr. Petru Groza. Prin urmare, scoaterea la lumină a acestui document a fost posibilă datorită unui act de bunăvoință! Un act de bunăvoință care s-a manifestat…întâmplător (????) și la o distanță de 54 de ani de la data când el a fost întocmit! Cinci zeci și patru de ani! Peste o jumătate de secol! Hm., hm., hm.,
CE VA FI DORIT FIUL LUI PETRU GROZA?
Care vor fi fost motivele acestui act de bunăvoință? Care va fi fost cheia care a deschis cufărul cu documente secrete păstrate într-o arhivă particulară– arhiva unei familii – aflată sub incidența sentimentelor și, adesea, a propriilor interese și orgolii? Ce-l va fi determinat pe Dl. Liviu Groza, fiul acestui versatil și controversat politician, Dr. Petru Groza, să deschidă cufărul cu secretele familiei și să le arunce în spațiul public românesc cu o întârziere de peste o jumătate de secol? Nevoia de a readuce în spațiul public din România post decembristă figura tatălui său? Nevoia de a oferi date care să șteargă praful de pe obrazul – și așa destul de șifonat – al tatălui său? Nevoia de a repune pe soclu statuia tatălui său demolată, la propriu, după evenimentele din decembrie 1989 care au dus la înlăturarea comunismului – ce paradox – acel comunism pentru implantarea căruia tatăl său pusese umărul din greu! Ori, dimpotrivă! Nevoia de a participa, el însuși, la efortul de reașezare a adevărului despre oameni și evenimente care au aparținut unui anumit timp istoric? Va fi cunoscut Dl. Liviu Groza conținutul documentului? Îl va fi citit? Va fi înțeles ce impact avea să aibă cunoașterea de către marele public a acestui document care punea pe tavă – fără reticențe, fără cosmetizări – chiar pe tatăl său, mai exact, atitudinea SA față de George Enescu, într-un moment special, dureros pentru toți românii – decesul marelui muzician român? Va fi înțeles Dl. Liviu Groza că descifrarea acestei atitudini într-un context istoric nou – cel creat în urma evenimentelor din 1989 – nu va fi favorabilă imaginii tatălui său? Că prin acest document publicul din România va avea noi dovezi privind profilul politicianului Dr. Petru Groza? Un profil controversat, tratat în mod subiectiv, funcție de simpatiile, antipatiile sau orientările politice ale celor ce au încercat să-l creioneze. Un profil-oglindă în care putea fi văzută imaginea acelor ani, anii proletcultismului, anii începutului de sovietizare a României, ani care au schimonosit chipul Țării și au deturnat viața românilor și direcția de dezvoltare a României pentru aproape o jumătate de secol! Ce va fi dorit Dl. Liviu Groza în clipa când scotea din uitare acest document? Care vor fi fost motivele sale? Le va fi împărtășit Academicianului Octavian Lazăr Cosma? Nu știm!
CE VA FI DORIT ACADEMICIANUL OCTAVIAN LAZĂR COSMA?
Știm, însă, care au fost motivele care l-au determinat pe Academicianul Octavian Lazăr Cosma să scoată din uitare un document care a stat sub obroc, într-un cufăr cu documente de familie, peste 54 de ani!
Credem că publicând acest document, domnia sa nu va fi avut în vedere, în primul rând, interesul fiului politicianului român, Dr. Petru Groza, ci interesul publicului din România, și îndeosebi al celor ce-l iubeau și îl admirau pe marele muzician român. Căci orice fărâmă de informație, orice știre nouă era menită să contribuie la înțelegerea și cunoașterea vieții marelui muzician român, așa cum a fost și nu așa cum au încercat s-o prezinte liderii politici de la București, culturnicii și politrucii subordonați lor.
Acesta va fi fost gândul.
Astfel, citind textul, ff succint, inserat în pagina de gardă a documentului publicat în 1999 în Revista MUZICA Nr. 4/1999, p. 129, aflăm motivele care l-au determinat pe distinsul Academician Octavian Lazăr Cosma să dea publicității acest document.
SĂ CITIM
Anticipând – poate – întrebările pe care un cititor onest și le-ar pune aflând că acest document a stat sub obroc peste o jumătate de secol și că el a ajuns să fie cunoscut în urma unui act de bunăvoință, distinsul Academician Octavian Lazăr Cosma explică de ce l-a dat publicității. ”Care sunt argumentele care justifică publicarea acestui material de arhivă?” – se întreabă domnia sa. Și tot domnia sa răspunde: ”Mai multe”. ”În principal valoarea documentară” căci documentul respectiv relevă atitudinea liderilor comuniști de la București față de George Enescu într-un moment tragic: decesul marelui muzician. Pentru liderii politici de la București – subliniază Excelența sa, Dl. Academician Octavian Lazăr Cosma – George Enescu era muzicianul care ”emigrase în Occident, gest pe care regimul comunist nu-l putea ierta cu ușurință!” (subl. ns.) (ibidem, Revista MUZICA, loc. cit.) Era cunoscut faptul că pentru liderii staliniști aflați la guvernarea României, toți cetățenii români care – din varii motive – părăsiseră România erau transfugi, trădători de țară și trebuiau tratați ca atare. În consecință, nici atitudinea față de George Enescu nu putea fi alta decât aceea cu care erau tratați cei care părăsiseră România. E drept că atitudinea oficialilor de la București față de George Enescu a fost mai nuanțată, că ea nu era atât de tranșantă, atât de agresivă și denigratoare, în comparație cu cea adoptată față de alți români care părăsiseră România. ”Din când în când, opera sa era programată în concerte” – precizează Excelența sa, Dl. Academician Octavian Lazăr Cosma. Dar aceasta – observăm noi – se întâmpla deoarece oficialii de la București nu pierduseră speranța că marele muzician român se va întoarce în România. Personalitatea sa, renumele său internațional nu puteau fi ignorate. Iar prezența lui George Enescu în România ar fi constituit o pârghie importantă pentru aplicarea strategiei politice a liderilor politici de la București privind diaspora română. Un George Enescu – acasă, în România, ar fi dat bine, ar fi putut fi un exemplu și, deci, un instrument în desfășurarea propagandei comuniste. Ar fi fost – cum se spune azi –”o lovitură de imagine”! De aceea ei au încercat atragerea marelui muzician român de partea României – a României comuniste. În acest scop, prin intermediul unor diplomați români aflați la post în afara României, la Paris ori la Londra, dar și al unor lideri politici de rang înalt din interior, inclusiv buni prieteni ai marelui muzician român, a fost întreținută o relație de comunicare cu muzicianul român cu scopul de a-l convinge să fie de partea României sau să se întoarcă acasă, în Țara sa natală. Iar Dr. Petru Groza a fost unul dintre ei. El i-a trimis muzicianului român scrisori lungi, politicoase, înțesate de promisiuni și îndemnuri…prietenești. ”Stenograma – precizează distinsul Academician Octavian Lazăr Cosma – prezintă aspectele determinante în această privință, lăsând să se întrevadă dorința expresă (subl. ns.) a Dr. Petru Groza de a-l câștiga pe marele muzician”. (ibidem, Revista MUZICA, Nr. 4/199, p. 129). Să precizăm că această dorință nu va dispărea odată cu trecerea marelui muzician român în lumea umbrelor. Dimpotrivă! Iar Stenograma întâlnirii de taină din ziua de 6 mai 1955 o demonstrează cu prisosință. Citind documentul vom constata că Dr. Petru Groza era în continuare preocupat de personalitatea marelui muzician român, de promovarea post-mortem a creației sale artistice. Și, în principal, de readucerea lui acasă. Chiar și după ce marele muzician se urcase la Cer. Nu reușiseră să-l aducă viu? Ei îl voiau, acasă, fie și mort! Desigur, acest interes pentru atragerea lui George Enescu de partea României comuniste, pentru convingerea lui de a se întoarce acasă, în România nu constituia o excepție. Regimul totalitar din România – subliniază Dl. Octavian Lazăr Cosma – ”practica atragerea personalităților” aflate în afara granițelor Țării ”oferindu-le anumite facilități”. (subl. ns.) Puțini, însă, s-au lăsat ademeniți. Iar George Enescu – nici atât. El a răspuns cu politețe scrisorilor trimise de Dr. Petru Groza și de alți buni prieteni ai săi, precum Mihail Jora și Mihail Andricu, aflați în România – pentru că aceasta îi era firea – dar a rămas neclintit în decizia sa de a nu se întoarce în România. În România – comunistă!
CUM SĂ CITIM?
În continuare, Excelența sa, Dl. Academician Octavian Lazăr Cosma, precizează că domnia sa nu intră mai adânc în conținutul documentului pe care-l publică. ”Nu comentăm în niciun fel cele discutate (în cadrul întâlnirii din 6 mai 1955 convocată și prezidată de Dr. Petru Groza – n. ns.), nici pozițiile participanților, nici arsenalul propagandistic ce acționa, blamându-i pe cei din jurul lui George Enescu, etichetați drept cercuri reacționare”. Punct. Desigur, un asemenea demers ar fi deschis o lungă pagină de analiză, ceea ce ar fi dat inițiativei sale o altă direcție. Dar, pentru început, domnia sa ne invită la lectura documentului publicat. Totodată ne dă un indiciu prețios privind felul cum trebuie să ne apropiem de ceea s-a scris în perioada comunistă despre George Enescu și opera sa. Adică să nu ne lăsăm înglodați de limbajul de lemn, de interpretările dominate de interese și obiective politice, într-un cuvânt, de tendințele de cosmetizare a personalității marelui muzician român. ”Îndepărtând acea zgură ideologică, – precizează Excelența sa, Dl. Academician Octavian Lazăr Cosma – proprie mediilor oficiale din anii proletcultismului instaurat (în România – n. ns.) în anii staliniști, cititorul va avea posibilitatea să sesizeze eforturile pozitive pentru ca muzica lui George Enescu să poată fi cântată fără restricții, iar personaliatea sa să fie cunoscută”. (subl. ns.) Astfel, distinsul Academician ne îndeamnă să decelăm eforturile care au fost făcute – așa cum au fost – pentru menținerea vie a imaginii marelui muzician român în spațiul public românesc. ”Era nefiresc – subliniază domnia sa – ca cel mai impunător urmaș în domeniul artei sunetelor să fie înlăturat din cultura română”. Să menționăm că textul de prezentare a documentului pe care distinsul Academician Octavian Lazăr Cosma îl publică în exclusivitate în Revista MUZICA, Nr. 4/1999, pp. 129-143, este semnat simplu: O.L.C.
Modestie? Sobrietate?
ȘI – ȘI – răspundem noi, cu o adâncă reverență!
AM URMAT ÎNDEMNUL
Am urmat îndemnul Excelenței sale, Dl. Academician Octavian Lazăr Cosma, și am citit documentul inedit publicat de domnia sa în Revista MUZICA Nr. 4/1999, pp. 129-143, încercând să îndepărtăm ”acea zgură ideologică, proprie mediilor oficiale din anii proletcultismului instaurat (în România – n. ns) în anii staliniști”. În consecință, am privit îndeaproape cele discutate: pozițiile participanților, arsenalul propagandistic folosit, propunerile formulate, întrebările lansate – într-un cuvânt, felul cum s-a desfășurat acea întâlnire matinală, urgentă și secretă, convocată de Dr. Petru Groza în dimineața zilei de 6 mai 1955, a doua zi după decesul marelui muzician român.
Stenograma ne-a permis să aflăm cum au perceput oficialii de la București momentul trecerii în lumea umbrelor a marelui muzician român.
Ce au gândit, ce au spus, ce au dorit ei într-un moment dureros pentru toți românii, când marele muzician George Enescu se afla pe catafalc, într-un apartament modest al unui Hotel din Paris.
CITIND – AM GĂSIT ZGURA PROLETCULTISTĂ
Luând ”la bani mărunți” documentul, citindu-l bob cu bob, am găsit în mintea participanților la dialog, ”zgura proletcultistă” semnalată de distinsul Academician Octavian Lazăr Cosma. Pentru noi a fost un demers dureros, întrucât am constatat cum participanții la întâlnirea de taină de la Palatul Marii Adunări Naționale din ziua de 6 mai 1955, au transformat o întâlnire, care ar fi trebuit să fie un moment de pioșenie, de evocare a marelui dispărut, într-un prilej de a pune ”în pagină” meritele LOR, ale liderilor politici, grija partidului și guvernului, bla., bla, bla., În această întâlnire participanții nu au vorbit despre George Enescu, ci despre EI, despre ”partid”, despre ”guvern”. Despre cum au stat EI, mereu, de veghe, despre cum au sărit EI în ajutorul marelui muzician român, pentru a-l apăra de ”dușmani”, de transfugi, de slugile imperialismului, bla., bla., bla.
Împăunarea, cinismul, inadvertențele, ca să nu le spunem, de-a- dreptul, minciuni, clișeele politice – au fost la cote maxime! Nimic nu i-a oprit. Niciun grăunte de pioșenie, de tristețe, de respect, pentru marele dispărut.
În timp ce la Paris, George Enescu se afla pe catafalc, la București, într-o ședință secretă, erau croșetate cu emfază – fără jenă – merite și atitudini, griji și gânduri tandre, aproape paterne, etc., etc., O țesătură de inadvertențe a fost aruncată cu nonșalanță de majoritatea celor care au participat la această întâlnire. Din această cauză, în timpul elaborării episoadelor pe care le-am scris am avut – nu odată – tendința de a abandona subiectul! Dar ideea că acest document, Stenograma, a fost scos la lumină de una dintre marile personalități ale cercetării academice din România în domeniul istoriei muzicii și vieții muzicale românești, Excelența sa, Dl. Academician Octavian Lazăr Cosma cu scopul de a fi cunoscut de marele public din România – ne-a dat impulsul necesar pentru a continua. Și a mai fost ceva – tot atât de important – posibilitatea ca prin intermediul acestui document să punem în lumină una din fețele liderilor care s-au aflat la guvernarea României aproape trei sferturi de secol (1944 -1989).
Deci, să citim, următorul episod al acestui mini serial intitulat: GEORGE ENESCU ȘI REGIMUL COMUNIST DIN ROMÂNIA. LA PARIS, DOLIU- LA BUCUREȘTI, ȘEDINȚĂ SECRETĂ, 6 mai, 1955. (2). Dr. Petru Groza: Eu am fost persoana care…… Citiți!
