BANIII….
Dar, traista cu minciuni cu care Dr. Petru Groza venise la întâlnirea matinală de la Palatul Marii Adunări Naționale din ziua de 6 mai 1955, a doua zi după decesul marelui muzician român, George Enescu, era încă plină. Iată, încă o serie: problemele materiale ale Maestrului – baniii! ”În chestiuni materiale – spunea Dr. Petru Groza – (George Enescu – n. ns.) era absolut dezinteresat, aproape naiv, aventurierii care mișunau în jurul lui, și care astăzi îl deplâng fariseic, pentru a face propagandă dușmănoasă, îl înșelau”. Și astfel – concluziona domnia sa – muzicianul ”a ajuns în lipsuri”. Daaaaaar, ce să vezi! Guvernul a aflat și a sărit în apărarea și salvarea muzicianului român. Și acesta era un capitol – încă unul – pe care demnitarul român încerca să-l folosească pentru a pune în evidență grija părintească a guvernului și a partidului față de George Enescu! ”Și în chestiunile materiale – sublinia Dr. Petru Groza – a fost asistat de către noi (subl. ns.) – și nu de către cei de acolo care l-au lăsat în lipsuri materiale, la un moment dat fiind nevoit să dea lecții de muzică, bolnav cum era”. (Vezi: CONSFĂTUIREA de sub președinția tov. Dr. Petru Groza, Președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale din ziua de 6 mai 1955, la sediul Prezidiului Marii Adunări Naționale, în legătură cu comemorarea Maestrului George Enescu, Revista MUZICA, Nr. 4/1999, p. 131) ”În chestiuni materiale (George Enescu – n. ns.) era dezinteresat, aproape naiv” – sublinia Dr. Petru Groza. Domnia sa considera că ”aventurierii care mișunau în jurul lui, și care astăzi îl deplâng fariseic, pentru a face propagandă dușmănoasă, îl înșelau”. Și datorită acestui fapt – credea în mod eronat Dr. Petru Groza – muzicianul român ”a ajuns la lipsuri”. (ibidem, CONSFĂTUIREA, loc. cit. p. 131) Evident, când domnia sa și alți lideri comuniști de la București au aflat, n-au stat cu mâinile în sân. ”Când am aflat – puncta cu convingere Dr. Petru Groza – am luat toate măsurile ca el să fie scutit de grijile materiale”. Cum? – ne întrebăm noi azi, după aproape trei sferturi de secol! Nici un fel de exemple concrete nu oferea distinsul politician român. Nimic, nimic. Vorbe goale și intenția vădită de a confecționa liderilor comuniști de la București o imagine de ”salvatori” ai marelui muzician român.
CENZURA! POFTIM? CARE CENZURĂ?
La fel de lipsite de temei erau afirmațiile lui Petru Groza privind banii pe care muzicianul român i-ar fi primit din România pentru drepturile de autor. ”Îi trimiteam competențele lui, (drepturile de autor – n. ns.) – spunea el – pentru că îi cântam creațiile”. (subl. ns.) Pe bune? Nimic nu părea să știe demnitarul român despre cenzura subtilă la care fusese supusă creația marelui muzician român, că în programele Radiodifuziunii române lucrările enesciene își găseau locul tot mai rar. Mai ales în timpul mandatului lui Matei Socor, muzicianul trimis la Radiodifuziunea română, aproape imediat (9 martie 1945), la numai câteva zile după instaurarea la putere a Partidului Comunist Român (6 martie 1945), pentru a aplica ”linia partidului”. Sub oblăduirea lui Matei Socor Radiodifuziunea română a cunoscut ororile strategiei politice a Partidului Comunist Român: epurarea în masă a personalului tehnic și redacțional, înlăturarea personalităților științifice și culturale care dăduseră Radiodifuziunii strălucirea unei instituții de înaltă ținută culturală, transformarea din temelii a programelor muzicale care, astfel, au devenit instrumente de promovare a creațiilor proletcultiste și prostaliniste. George Enescu – interpretul dar și compozitorul – a suferit impactul acestei strategii promovată cu sârg de politrucul – nu muzicianul – Matei Socor. Cu atât mai mult cu cât marele muzician român nu se mai afla în România. Nimic nu părea să știe Dr. Petru Groza despre programele Filarmonicelor din marile capitale culturale ale țării, Cluj, Timișoara, Iași, Craiova, inclusiv ale Filarmonicii din București, care erau cenzurate la sânge și înțesate de lucrările compozitorilor ruși și sovietici. În aceste programe, singurele creații enesciene care treceau de zidul cenzurii comuniste erau Rapsodiile, și aceasta pentru că ele exprimau… fibra poporului român și se încadrau bine în principiile proletcultismului promovate de liderii comuniști de la București. Se părea că distinsul politician nu știa nimic despre faptul că superba compoziție enesciană, Poema Română, lucrarea cu care debutase la Paris, în 6 februarie 1898, obținând un succes fulminant în calitate de compozitor, un compozitor care nu avea decât 16 ani, dispăruse cu totul din programele muzicale din România și că atunci când era interpretată – rar, foarte rar – era prezentată într-o formă ciuntită, lipsită de finalul ei care constituise Imnul Regal al României! În scrisorile și convorbirile telefonice dintre Corneliu Bedițeanu și Romeo Drăghici (interceptate cu sârguință de agenții Serviciilor de securitate de la Paris și București) decizia lui George Enescu de a nu încasa banii – așa puțini cum erau – obținuți ca drepturi de autor era un loc comun. Și aceasta, deoarece Maestrul nu dorea să beneficieze de nimic din ceea ce ar fi venit din partea regimului comunist de la București. Nu voia – cum se spune – ”să întindă mâna”, să facă o reverență și să spună ”mulțumesc” celor care – din fotoliile puterii unde fuseseră plantați cu sprijinul direct al Moscovei – erau promotorii unei strategii politice străine năzuințelor poporului român: sovietizarea. Este cu neputință ca Dr. Petru Groza, din fotoliul funcției sale de prim ministru al României, să nu fi știut toate acestea! Și, totuși, acum, în acest ceas care trebuia să fie un ceas al sincerității și pioșeniei, domnia sa escamota adevărul. Și, culmea cinismului, o făcea cu aceeași seninătate, cum făcuse și în alte momente.
CÂND ZIC ”NOI”
După ce conturase imaginea de salvator al regimului comunist de la București, demnitarul român considera că ”aventurierii” care mișunau în jurul lui George Enescu, cei care astăzi ”îl deplâng fariseic pentru a face propagandă dușmănoasă”, ”transfugii” și străinii, nu puteau fi lăsați fără răspuns. Era o chestiune de mândrie, de prestigiul nostru – ”ca popor”, puncta domnia sa. ”Nu vrem să fim prezentați – clama Dr. Petru Groza – ca un popor care nu știe să aprecieze pe fii lui mari. Noi am uitat de aventurierii politici care și-au părăsit țara și poporul, dar nu puteam – și nu putem – uita de George Enescu”. (subl. ns.) ”Când zic ”noi” – sublinia domnia sa – nu vorbesc de oficialități, de Guvern, de Partid – ci de toți cei ce veghează din depărtare la căpătâiul marelui defunct”. (subl. ns.) În acest punct, politicianul român se deroba de răspunderile sale trecându-le pe umerii celorlalți – cei mulți. ”Ce face lumea artelor noastre” – se întreba retoric Dr. Petru Groza! ”Ce fac foștii elevi ai Maestrului? Ce fac ”Maeștrii noștri, vârfurile artei noastre muzicale? Trec alături, ca pe lângă un fapt divers sau manifestă ceea ce-i preocupă adânc: tristețea pentru pierderea lui (a lui George Enescu – n.ns.) și mândria pentru opera pe care ne-a lăsat-o nouă”? (ibid. CONSFĂTUIREA, loc. cit. p. 131) Lansând aceste întrebări, Dr. Petru Groza va fi privit cu atenție chipurile celor prezenți. Căci acolo, printre culturnici și politruci se aflau și muzicieni români, unii dintre ei mari personalități ale vieții muzicale românești contemporane precum dirijorii George Georgescu și Tiberiu Brediceanu, compozitorii Ion Dumitrescu, Paul Constantinescu, Ion D. Chirescu, Sabin Drăgoi, Alfred Mendelshon, Iosif Pruner, etnomuzicologul și profesorul George Breazul. Și privindu-i, a găsit răspunsul. ”Desprind pe fețele dvs. răspunsul” – a precizat domnia sa. Stenograma nu menționează dacă dintre cei prezenți se va fi grăbit vreunul să ridice două degete (ca la școală) și răspundă la întrebările politicianului român. Nici domnia sa nu le-a așteptat răspunsurile, astfel încât a concluzionat: ”în acest climat – stând de vorbă – să vedem dacă (nu) este cazul să ne mobilizăm cu toții”. Dr. Petru Groza considera că primii care trebuiau să se mobilizeze erau ”frații de profesiune ai Maestrului. ”Apoi – continua domnia sa – ne gândim la Uniunea Scriitorilor, la Academie”. Și îi vedea ……”pășind cu toții pe teren”. (subl. ns.) Întâlnirea matinală de la Palat era pentru Dr. Petru Groza, ”o minunată ocazie de a face ca din lumina sufletului lui (a lui George Enescu – n. ns,) să pătrundă și în cele mai ignorante și întunecate suflete, care poate nu-și dau seama de valoarea lui”. ”În acest climat de preocupări calde” (?????) – spunea domnia sa – ”să-l popularizăm ca să-i cunoască măreția toți cei din țara aceasta”. (subl. ns.) Și în spiritul epocii în care trăia, distinsul politician, Dr. Petru Groza, lansa un îndemn!
MUIAȚI CONDEIELE ÎN CERNEALĂ!
Cu patetismul găunos care-l caracteriza, liderul politic de la București îndemna nu numai pe ”oficiali” ci și ”lumea artelor noastre”, pe foștii ”elevi ai Maestrului”, pe ”frații de profesiune ai Maestrului”, Uniunea Scriitorilor, Academia Română, etc., etc., să pășească ”cu toții pe teren” (subl. ns.) și să scrie, să-l popularizeze pe marele muzician român, astfel încât ”să-i cunoască măreția toți din țara aceasta”. ”Faceți ca să fie multă lumină în jurul lui și a memoriei lui, dincolo de întunericul mormântului lui” (subl. ns.) – îndemna patetic Dr. Petru Groza! ”Cât mai multă lumină” (subl. ns.) – preciza el. ”Muiați condeiele în cerneală, vorbiți, aveți la îndemână instrumente tehnice, radio, să vorbiți lumii și dincolo de graniță”. (subl. ns.) Da! Suna frumos. Înduioșător! Pe cât de patetic, pe atât de ipocrit! Căci acest îndemn nu ieșea de sub impactul interesului politic și era infestat de clișeele ”războiului rece”. El era un îndemn nu pentru a contura dimensiunea morală și artistică a marelui muzician român, ci…..țineți-vă bine…… pentru a zgudui pe dușmani, pe cei care ”vor să facă propagandă meschină” privind memoria și personalitatea muzicianului român. ”Puteți să manifestați și colectiv ceea ce se petrece în sufletele Dvs. – îndemna Dr. Petru Groza – ca să zguduim și pe dușmani care, impietând grosolan asupra memoriei lui, vor să facă propagandă meschină”. (subl. ns.) În minutele următoare distinsul politician, Dr. Petru Groza, lansa o suită de îndemnuri valabile pentru cei care erau de față, dar și pentru cei care erau ”frații de profesie” ai muzicianului român. ”Faceți în așa fel – îndemna patetic politicianul român – ca poporul nostru să aibă sentimentul că toți am fost de veghe la moartea lui, la sicriul lui care nu este aici, care va fi pogorât în pământ străin”. (subl. ns.) Aceasta părea să fie marea durere a distinsului politician Dr. Petru Groza, că George Enescu nu se afla în România, ci undeva, pe pământ străin! Dar, din fotoliul său de lider, de președinte al celui mai important for legislativ al României, Marea Adunare Națională, domnia sa lansa un îndemn mobilizator: ”noi nu vom dezarma până nu vom aduce acasă rămășițele lui pământești”.
În acea dimineață de Mai, tulburată de știrile care veniseră și aveau să vină de la Paris, era greu de știut dacă acesta era un deziderat personal, de suflet sau un obiectiv politic, de viitor!
Dar până la acest viitor, cei prezenți era trași de mânecă de prezentul pe care-l trăiau și, mai ales, de trecutul prin care pășiseră. Doamna Constanța Crăciun, Ministrul Culturii va analiza acest trecut. Domnia sa formula concluzii și lansa proiecte. Distinsa Doamnă nu ezita să-și facă mea culpa privind felul cum fusese abordată – până atunci – personalitatea și creația marelui muzician român. Citiți următorul episod al mini serialului nostru intitulat: GEORGE ENESCU ȘI REGIMUL COMUNIST DIN ROMÂNIA. LA PARIS – DOLIU. LA BUCUREȘTI – ȘEDINȚĂ SECRETĂ. 6 mai, 1955. (4) Constanța Crăciun: Enescu nu trebuie să fie răpit poporului! Citiți!
