Pentru George Enescu Salonul de muzică era un loc deschis oricui dorea să-l asculte, oricui dorea să vadă un altfel de artist decât cel de pe podiumul de concert. Acasă, în Salonul său de muzică, eliberat de constrângerile prezenței în public, ale podiumului de concert, el dădea frâu liber imaginației, forței sale interpretative, stârnind bucuria și uimirea oaspeților săi. Între muzician și oaspeții săi se stabilea o stare de grație, de comuniune sufletească. Uneori, ”ședințele” muzicale se încheiau cu ”invitații la cină”. Desigur, Maestrului nu-i era indiferent cu cine se așeza la masă, cu cine…ciocnea paharul, cu cine schimba…opinii! Nu-i era indiferent, cine venea la…cină! Așa încât, nu orice participant la Seratele sale muzicale era invitat și la…cină.
SUB PRIVIREA PRINȚESEI
Cu atât mai mult cu cât de la o vreme (adică după 23 august 1944, și mai cu seamă după instaurarea guvernului Dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, când a devenit evident că România intrase în ”ograda” Moscovei) în Salonul de muzică începuseră să apară tot felul de ”figuri noi”. Fie politicieni români (cum era de pildă Lucrețiu Pătrășcanu, comunist notoriu, participant la acțiunea Regelui Mihai de arestare a lui Ion Antonescu și devenit Ministrul Justiției în guvernul comunist, Dr. Petru Groza) fie diplomați străini acreditați la București, precum cei din corpul diplomatic al Rusiei Sovietice. Întrucât în Salonul de muzică al ”Eneștilor” veneau prieteni vechi, aproape ”oameni de-ai casei”, orice ”figură nouă” ce apărea era imediat observată. Atât de Maestru, cât mai ales, de ”stăpâna” casei, Maruka. Și aceasta deoarece aceste ”figuri noi” veneau dintr-o lume pe care nici Maestrul nici prințesa nu o frecventaseră până acum, și cu siguranță, nu-și doreau acest lucru. Aceste ”figuri noi” erau puternic legate de ”timpurile” noi pe care România le trăia, fiind, într-un fel, expresia lor, sau ca să folosim un cuvânt mult uzitat în epocă, erau…emanația lor. Maestrul, constata cu uimire cum reverberațiile acestor ”timpuri noi” ajungeau, iată, și în Salonul său de muzică. Dar, credincios devizei sale de a nu amesteca muzica cu politica, el își vedea de… muzică și cânta cu aceiași bucurie și dăruire oricui venea să-l asculte. Nu tot atât de detașată era însă ”stăpâna” casei, prințesa Maria Cantacuzino-Enescu. Căci, distinsa doamnă lua ”sama” la tot ceea ce se întâmpla în Salonul său de muzică, la cine venea să asculte muzică sau doar ca să bifeze un moment monden, sau să afle de aici, din acest spațiu, ce se mai întâmpla prin ”târg”, îndeosebi în lumea elitelor, a high-life-ului bucureștean. Cât despre invitațiile la cină, aici, cuvântul decisiv îl avea domnia sa. Iar ”figurile noi” care apăreau în Salonul de muzică intrau în ”câmpul” său de observație! Sub privirea sa atentă – critică sau, dimpotrivă! Și, trebuie s-o spunem, nu era prea comod să intri în atenția prințesei! Sub….privirea sa!
IRINA NOTA ÎN JURNAL
Dar nu numai ”gazdele” erau preocupate de ”figurile noi” ce veneau în Salonul de muzică al ”Eneștilor”, ci și cei care erau oaspeții nelipsiți ai seratelor muzicale ce aveau loc aici. Irina Procopiu, fostă doamnă de onoare a Reginei Maria, implicată puternic în viața muzicală bucureșteană datorită sarcinilor pe care le avea în cadrul Asociației Muzicale Române, dar și pregătirii sale muzicale, ea însăși fiind o bună pianistă și amfitrioana unui Salon muzical, tot atât de celebru precum Salonul muzical al lui George Enescu, era nelipsită de la seratele muzicale enesciene. Ea observase imediat ”figurile noi” ce apăruseră în Salonul de muzică al prințesei. De pildă, prezența Excelenței sale, Dl. Serghei Kavtaradze, Ambasadorul Rusiei Sovietice la București, a altor funcționari de rang înalt ai acestei Ambasade, inclusiv a doamnei Kavtaradze, soția Ambasadorului. Pentru Irina Procopiu, acest lucru nu va fi fost o surpriză întrucât observase prezența acestora și la alte manifestări muzicale și artistice din spațiul public bucureștean. Ea consemnase acest fapt în Jurnalul său, neuitând să adauge scurte aprecieri privind comportamentul ”rușilor”, fie ei ofițeri sau funcționari ai corpului diplomatic, interesul lor pentru muzică. Irinei Procopiu nu-i scăpase din vedere doamna Kavtaradze, soția Ambasadorului Rusiei Sovietice la București, și mai cu seamă – ahhhhh, femeile! – toaletele elegante ale acesteia. După gustul său, fosta Doamnă de onoare a Reginei Maria, găsea că soția Ambasadorului Rusiei Sovietice la București era… ”foarte distinsă”. (Irina Procopiu, Pagini de jurnal (1891-1950), Editura Polirom, București, 2015, p. 555). Și acest lucru îl făcea – credem – nu pentru că ar fi nutrit cine știe ce simpatii pentru spațiul Rusiei Sovietice sau pentru reprezentanții ei diplomatici trimiși la București, ci dintr-un sentiment de uimire că iată, în acel spațiu, în acea țară comunistă, Rusia Sovietică, unde erau la modă șapca muncitorească și rubașca de pânză ieftină, puteau fi și femei care știau să poarte blănuri, bijuterii și toalete elegante! Care știau să fie…doamne! Iar doamna Ambasador Kavtaradze – știa!
PARAVANUL DOAMNEI AMBASADOR
În această logică Irina Procopiu (și, cu siguranță, nu numai ea) va fi observat că, iată, astfel de doamne erau trimise și ”afară”, în alte țări, ca să arate că Rusia, Rusia Sovietică, nu era numai a muncitorilor și țăranilor ci și a intelectualilor! Trimiși ”afară” aceștia arătau că sunt oameni cultivați, că iubesc muzica, literatura, că nu ocolesc prilejurile pentru dialoguri mondene, bla., bla., bla., Cu siguranță, pentru liderii politici de la Kremlin, pentru autorii din umbră ai strategiei extinderii influenței politice și militare a Rusiei Sovietice în sferele sale de influență, Doamna Ambasador va fi fost o persoană importantă, unul dintre ”pionii” aplicării acestei strategii. Astfel, distinsa doamnă Ambasador își îndeplinea rolul (de fapt misiunea) frecventând și manifestările muzicale bucureștene. Sub acest motiv, al interesului pentru muzică, va fi poposit domnia sa și în Salonul de muzică al prințesei Maria Cantacuzino-Enescu. Acolo veneau mulți oameni din lumea bună a Bucureștiului, prilej ideal pentru a cunoaște elitele bucureștene, de a închega prietenii, de a deschide ”fire” de comunicare, de a lua pulsul unei părți a societății românești. Poate că muzica va fi fost pentru distinsa doamnă un prilej de bucurie personală dar, cu siguranță, va fi fost și o oportunitate pentru exercitarea atribuțiilor sale de ”soție” a Ambasadorului sovietic la București. Adică….un paravan!
DOAMNA CU CAPA DE VIZON
Ilie Kogălniceanu (fiul Ninettei Duca, elevă și apoi iubita lui George Enescu, în anii săi cei tineri) participa des la întâlnirile din Salonul de muzică al prințesei Maria Cantacuzino-Enescu. El a asistat la una dintre primele vizite ale Ambasadorului Rusiei Sovietice la București, Excelența sa, Dl. Serghei Kavtaradze și a povestit despre această vizită în volumul său ”Destăinuiri despre George Enescu”. ”A sosit – scrie Ilie Kogălniceanu – înainte de reuniunea muzicală” și nu singur, ci împreună cu soția sa, Doamna Ambasador Kavtaradze. Cei doi oaspeți au fost întâmpinați în ”lungul vestibul de către George Enescu”. Ilie Kogălniceanu nu ne spune cum era Dl. Ambasador ci cum era...Doamna Ambasador care – notează el ”purta pe umeri o capă de vizon de toată frumusețea” (Ilie Kogălniceanu, Destăinuiri despre George Enescu, Editura Minerva-Editura RAI, București, 1996, p. 64). ”Maruka – scrie în continuare Ilie Kogălniceanu – era în Salon, întinsă pe fotoliu, i-a primit zâmbind, întinzând mâna pe care Kavtaradze i-a sărutat-o”. A urmat un dialog protocolar, obișnuit în saloanele mondene, dialog facilitat – în acest caz – de faptul că cei doi distinși oaspeți vorbeau franțuzește. ”Atât Ambasadorul cât și soția sa – notează Ilie Kogălniceanu – vorbeau franceza, ceea ce a facilitat o conversație destul de lungă” (ibidem, Ilie Kogălniceanu, op. cit. p. 64) Dar, cei doi distinși oaspeți aflați în serviciul diplomatic al Rusiei Sovietice, nu veniseră singuri. Și aflăm acest lucru tot de la Ilie Kogălniceanu. ”Abia la terminarea programului – scrie el – la plecare, am văzut că pe terasă erau doi ”tovarăși” care însoțeau pe Ambasador – care nu intraseră în casă”. Normal – spunem noi! Deoarece ei nu veniseră acolo să…asculte muzică!
ÎN GRAȚIILE PRINȚESEI
Așa dar, prin comportamentul ei, prin eleganța ei, doamna Kavtaradze intrase în atenția elitelor pe care le frecventa. Și, desigur, și în atenția prințesei Maria Cantacuzino-Enescu. Astfel, se poate spune, că distinsa doamnă Ambasador, își atinsese scopul. Maruka avea pentru doamna Ambasador numai cuvinte de laudă. Este ciudat că distinsa prințesă – formată în stilul unor cutume aristocratice și înzestrată cu un spirit critic ascuțit, cu o aroganță chiar – avea pentru soția ambasadorului sovietic o admirație desăvârșită. Pentru ea aceasta era o ”mare doamnă, din cap până în picioare”. (subl. ns.) (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 553). Maruka observa ”simplitatea” ținutei vestimentare a soției ambasadorului moscovit, ”o simplitate care – nota ea – accentuează, nu infirmă deloc, adevărata distincție”. Ea remarca, de asemenea, ”cultura și perfectele maniere occidentale pe care le are” doamna Ambasador. Maruka știa chiar că distinsa doamnă Kavtaradze avea origini aristocratice, ceea ce, în ochii săi, va fi constituit un argument în plus pentru simpatia pe care i-o purta întrucât și ea era o…aristocrată!
FEȚELE FRICII
Dar, distinsa prințesă moldavă nutrea pentru doamna Kavtaradze, nu numai sentimente de admirație ci și o imensă curiozitate. Ceea ce nu înțelegea Maruka era fanatismul doamnei ambasador. Fanatismul comunist – cum preciza ea. Pentru a descifra mecanismul acestui ”fanatism comunist” – preciza ea în Amintiri – dezvoltase cu soția Ambasadorului moscovit relații de prietenie pe care le aprecia ca fiind foarte bune. Dar, avea să constate cu luciditate, că aceste ”relații bune” nu-i ajutaseră prea mult în demersul său de a descifra personalitatea doamnei Ambasador, de a găsi sursa fanatismului său comunist. O și spunea în Amintirile sale. ”Relațiile noastre foarte bune – scria Maruka – nu m-au ajutat totuși să aflu dacă acest fanatism se datora unor convingeri personale sau fricii”. În acest punct, Maruka demonta toate fețele fricii pe care le va fi trăit doamna Ambasador. ”Frica ce i-o inspira mediul căruia i se înfeudase prin căsătorie, frica ce elimină, în cea mai mare parte a cazurilor, orice atribut uman la adepții unei credințe devenite mistică, instaurând crima drept doctrină”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 553) Și mai era o ”frică”. Aceea determinată de ideologie. În acest punct, distinsa prințesă bucureșteană părea că găsise răspunsul pe care-l căuta. Găsise explicația fanatismului pe care-l observase în comportamentul distinsei soții a Ambasadorului moscovit. ”Frica, da, element firesc în care se mișcă, gândesc, dau înapoi în fața a tot ce este uman (subl. autoarei) acești asiatici, dominați până la aberație de o ideologie sângeroasă, deveniți cu atât mai periculoși pentru civilizație cu cât sunt mai sinceri în întunecatul lor apostolat”. Teribil ”diagnostic”, nu-i așa? Derutată probabil de concluzia analizei sale, Maruka se întreba: ”Să-i urăști, să-i blestemi? Urăști tigrii din junglă, de la circ sau din menajerii? Blestemi Vezuviul, Etna, în plină erupție?” Și în fața acestor întrebări se va fi simțit neputincioasă constatând insuccesul demersului său. Din poziția pe care o avea în societatea românească, în spațiul public românesc, prințesa bucureșteană nu putea descifra fanatismul comunist al distinsei doamne Ambasador!
MISTERIOSUL DOMN ”L”
Însă, în Salonul de muzică al prințesei Maria Cantacuzino-Enescu poposea nu numai soția Ambasadorului moscovit. Mai venea să asculte muzică (și, desigur, nu numai muzică) un alt membru al Ambasadei sovietice la București: Dl ”L”. Un personaj important în organigrama ambasadei, el fiind al doilea consilier al Ambasadorului Serghei Kavtaradze. Era un personaj – notează în Amintirile sale Maruka – ”față de care natura fusese puțin darnică”. Adică – spunem noi – era urât. Dar acest ”L” – scrie ea – atunci când asculta muzică se umplea de o ”lumină supranaturală”. Pentru Maruka era, și el, o sursă de întrebări întrucât și el, prin comportamentul său, era un fanatic comunist. ”Acest ”L” – scrie Maruka – era, totuși, în mod obișnuit, o încarnare a fanatismului stalinist”. Ea compune din câteva linii portretul acestui ”L” care avea ”un păr negru de Absalon, clătinat deasupra unei frunți livide, ridicat pe cap, parcă de o permanentă furie nestăpânită”. Pentru distinsa prințesă, DL. ”L”, era ”purtătorul trăsnetului unei credințe ucigătoare, trăsnet gata oricând să se prăvălească peste cel ce nu împărtășește această credință”. Acest ”trăsnet” va fi fost în mintea prințesei fanatismul comunist pe care-l dovedea Dl. ”L”. Dar, în mod paradoxal, acest ”L” știa să zâmbească, să fie fermecător atunci când partenerul său de dialog formula cuvinte de laudă și admirație la adresa țării sale, Rusia. Rusia Sovietică. ”Pe același ”L” – scrie Maruka – l-am văzut de nenumărate ori răspunzând printr-un larg zâmbet copilăros, dezvelindu-și dinții albi, unui cuvânt amabil, unui semn de interes binevoitor față de țara lui” (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 554). Distinsa prințesă considera fanatismul pe care-l observase la prietenii săi de la Ambasada sovietică de la București, ca un ”patetic complex de inferioritate la acești apostoli ai distrucției, în raport cu civilizația din care le-ar fi plăcut să facă parte”. Ei – îi căina ea cu milă – erau ”blestemați, sărmanii, de nouăzeci la sută din omenire”. Și acesta era – preciza autoarea – ”un motiv în plus pentru paradoxala mea simpatie”. Curat paradoxală – ar fi spus ”nenea Iancu!
DORINȚA PRINȚESEI
Dar interesul prințesei pentru acești ”sărmani” care – în opinia sa erau ” blestemați de nouăzeci la sută din omenire”, (ceea ce, evident, era o uriașă inadvertență – de fapt, naivitate – din partea prințesei întrucât în acei ani cultul personalității lui Stalin se afla în plină expansiune, mai bine zis, exacerbare) nu se limita la ”personajele” sovietice ce călcau adesea pragul Salonului său muzical. Ea era conștientă de impactul propagandei comuniste, pro sovietice, care preamărea ”valorile” marelui popor de la Răsărit. Excedată, poate, de superlativele care inundaseră spațiul public românesc – mijloacele de comunicare, discursurile liderilor politici, ale culturnicilor și aparatnicilor obedienți sistemului politic de la București – distinsa doamnă intuia morbul acestei propagande. Riscul unei contaminări. În consecință, ea voia să deceleze – singură – cât era minciună și cât adevăr în ceea ce se rostogolea neîncetat, în valuri, în societatea românească. Astfel pe cât de sceptică, pe atât de curioasă, ea își arunca gândul spre acest popor și patria lui: poporul rus, acum, poporul sovietic. Ea dorea să vadă și ”poporul” și ”patria” lui și, desigur, și ”liderii” lui. Ea voia să vadă, cu ochii ei, la fața locului, Rusia, Rusia Sovietică. Acea Rusie care era dincolo de propaganda pro sovietică desfășurată la București. Ea voia să vadă acea Rusie reală! Aceasta era – va fi considerat distinsa prințesă – singura ei șansă, singura ei ”fereastră” de a ieși din marasmul propagandei triumfaliste, mincinoase, pro sovietice, și de a afla adevărul. Adevărul – cum se spunea – gol goluț! Adevărul – trist, dureros, ori – dimpotrivă – revelator, înălțător! În această privință, nutrea o anumită nerăbdare, pe care nu se sfia să o declare, pe față, oricui era dispus s-o ia în seamă. ”Ardeam de nerăbdare să văd Moscova” (subl. ns.) scria distinsa doamnă în Amintirile sale. Dar, desigur, dorința sa de a vedea Moscova, ”Țara Țarilor”, nu ținea numai de voința sa. Alții erau cei care trebuiau să faciliteze acest ”pas”. Cei de la Moscova dar și de cei de la București. Și, în primul rând, Maestrul. Mai voia George Enescu să facă un turneu în Rusia – se va fi întrebat distinsa doamnă! În Rusia care acum, nu mai era Rusia Țarilor, nu mai era Rusia Țaristă – ci Rusia Sovietică! Rusia comunistă! Aceasta era dilema de fond, a distinsei prințese! Cum avea să iasă ea din această dilemă? Citiți episodul următor: MARUKA ȘI RUSIA (6) Dilema prințesei: era Stalin – Anticristul? Citiți!
