Aflat la Paris și pasionat de muzica lui Wagner, George Enescu știa, desigur, de existența unei mari interprete a rolurilor feminine din operele lui Wagner: rusoaica Felia Litvinne. Tânărul muzician român care declara că prin vinele sale curge ”sânge wagnerian”, admira și era interesat de succesele Feliei Litvinne. Nu pentru că la obârșie ar fi fost rusoaică ci pentru că ajunsese o mare artistă lirică, o mare interpretă a rolurilor emblematice ale operelor wagneriene. Încrezător în potențialul pedagogic al celebrei artiste, el avea să-i recomande Veturiei Ghibu, o tânără cântăreață din România, un stagiu de master-class cu Felia Litvinne.
UN SALT SPECTACULOS
Tânăra artistă din România, Veturia Ghibu va povesti mai târziu în amintirile sale, împrejurările în care muzicianul român i-a sugerat să facă saltul de la lied la repertoriul wagnerian. Aflată în casa lui George Enescu într-un program maraton de instruire (de patru zile) muzicianul român a decelat repede calitățile vocale ale tinerei artiste. El i-a comunicat acesteia opiniile sale privind viitorul său artistic. ”Cu darurile și știința mea – notează Veturia Ghibu, parafrazând spusele lui George Enescu – voi avea o strălucită carieră…Dar în afară de lied, am tot ce se cere pentru o cântăreață wagneriană”. În consecință, George Enescu era de părere că tânăra artistă româncă trebuia să plece la Paris și să ia lecții de la Felia Litvinne, o rusoaică, ”fostă primadonă la Opera Imperială din Petersburg care a trecut apoi la Opera Mare din Paris și ani la rândul a cântat la Festivitățile de la Bayreuth (Festivalul Wagner – n. ns) iar acuma este profesoară de canto”. (Veturia O. Ghibu, Amintiri despre George Enescu. Corespondență ”muzicală”, Editura Albatros, București, 2000, p. 39). Veturia Ghibu notează că a pășit în apartamentul somptuos al cunoscutei cântărețe prezentând acesteia scrisoarea de recomandare a lui George Enescu. ”Ajunsă la Paris – scrie distinsa artistă în memoriile sale – m-am prezentat la Felia Litvinne cu scrisoarea Maestrului”.
Veturia Ghibu descrie cum a decurs prima întâlnire cu viitoarea sa profesoară de canto și cum s-a încheiat ea. Ea nu ratează prilejul de a observa spațiul în care trăia celebra artistă și ne descrie cu lux de amănunte apartamentul, toaletele distinsei artiste aflate acum pe linia descendentă a prezenței sale artistice în peisajul muzical parizian. La data întâlnirii cu artista din România, Felia Litvinne avea 68 de ani.
SALONUL DIVEI
Salonul de muzică al celebrei cântărețe era amenajat într-un somptuos apartament de pe Boulevard de Clichy din Paris. Întreg apartamentul – scrie Veturia Ghibu – care avea cam 6-7 camere foarte mari, era aranjat numai cu mobile, covoare, tablouri de valoare; te pierdeai parcă între ele” (ibidem. Veturia Ghibu, op. cit. p. 55). Mobilele – observă tânăra artistă – erau aduse din China ”ca să nu mai vorbesc de porțelanuri, vaze, etc.,” Tot în Salonul de muzică se aflau două vitrine mari în care erau expuse bijuteriile pe care marea artistă le purtase la costumele pe care le avusese în diferitele roluri wagneriene pe care le susținuse în cariera sa. Dar partea cea mai interesantă a Salonului de muzică al Feliei Litvinne era mica scenă organizată după toate cerințele unei scene dintr-o sală de spectacol. ”Scena – notează Veturia Ghibu – era aranjată ca la Operă – regia, orchestra, lumini – totul” (ibid. Veturia Ghibu, op. cit. p. 58.) Aici, pe această scenă, cursanții maestrei în arta wagneriană dădeau un fel de examen de absolvire. Cursurile se încheiau cu organizarea unor audiții cu fragmente din rolurile wagneriene studiate. Era un spectacol în toată regula întrucât distinsa profesoară își avea relațiile ei speciale cu tehnicienii de la Operă care erau ”furnizorii” ei neoficiali așa încât i se aduceau ”costume, peruci – totul”. ”Ea – notează Veturia Ghibu – ținea mult să fim și frumoși și să ne prezentăm bine, ca să facem din primul moment impresie asupra publicului”. Pe o asemenea scenă montată în apartamentul său va fi cântat Felia Litvinne pentru oaspeții săi, muzicieni și alți reprezentanți ai elitelor intelectuale ale Parisului, printre aceștia fiind, desigur, și George Enescu. Veturia Ghibu, tânăra artistă din România, nu pierde prilejul să dea amănunte extrem de interesante despre înfățișarea Feliei Litvinne, despre toaletele pe care le purta. ”Felia Litvinne – scrie ea – era o femeie frumoasă, mare, cam corpolentă, o adevărată Brunhildă, blondă cu ochii albaștri-gris, gura mică și frumoasă, nas frumos – în fine, o armonie în toate”. (ibid. Veturia Ghibu, op. cit. p. 56)
BRUNHILDA PARIZIANĂ
Deși avea 68 de ani – observă tânăra artistă din România – Felia Litvinne nu-și arăta vârsta. Era ”plină de vioiciune, neobosită la lecții; nu se vedea vârsta; era doar puțin căruntă”. Cât despre toaletele pe care le purta – și acestea erau potrivite vârstei sale! ”Era totdeauna îmbrăcată în rochii lungi cu trenă, largi și cu mâneci lungi și largi (…) nu se vedea decât vârful degetelor de la mâinile ei mici și delicate”. Felia Litvinne își alegea cu mare atenție culorile și materialele din care își făcea toaletele. ”Rochiile erau de mătase sau de muselină, de culoare albă, rose sau mauve – rar în altă culoare – și niciodată rochii la modă”. Avea o mare grijă privind alegerea bijuteriilor cu care-și asorta toaletele. Bijuteriile erau în culoarea rochiei și ”nu-i lipseau niciodată – din urechi, de pe deget, de la gât”. Cele mai spectaculoase și mai prețioase desigur erau șiragurile de mărgăritare ”aduse din India”. Tânăra artistă din România constatase că Felia Litvinne vorbea foarte bine limba germană dar că nu avea niciun interes pentru limba rusă. ”N-am lucrat (…) nimic rusește cu dânsa”. ”În schimb, din când în când, mă punea să-i cânt câte ceva de Brahms – notează Veturia Ghibu. Îi plăceau tare ”Les melodies” – cum le zicea – de Brahms. Afară de opere am lucrat ciclul de Mussorgski ”Les chants de la mort” – dramatice, tulburătoare”. E de observat că aceste cântece, deși erau ale unui compozitor rus, Felia Litvinne a preferat să le audă cântate în franțuzește, nu în rusește, cum ar fi fost de așteptat. Cu o oarecare uimire Veturia Ghibu notează: ”Le-am lucrat în franțuzește, nu în rusește – cum m-aș fi așteptat”. Artista româncă a rămas puțin surprinsă întrucât era sigură pe capacitatea sa de a cânta și în rusește, dacă ar fi fost pusă în fața unor compoziții rusești. ”Lucrasem la Cluj dicțiunea rusească cu Gh. Kulîbin, pe care toți mi-o găseau fără greș”. Dar, ce surpriză! Dacă ”eleva” era gata să cânte în rusește, ”profesoara” nu dorea să asculte, nici măcar cântată, limba ei maternă – limba rusă. Prima întâlnire a Veturiei Ghibu cu celebra cântăreață a fost de bun augur. ”Audiția – scrie ea – a mulțumit-o; mi-a fixat orele și am plecat după câteva mici povești despre țara noastră și despre George Enescu pe care-l cunoștea bine” (subl. ns.) (ibid. Veturia Ghibu, op. cit. p. 55)
GEORGE ENESCU ÎN ADENDDA ARTISTEI
Cât de bine îl va fi cunoscut Felia Litvinne pe George Enescu? Documente despre o relație, o comunicare directă între cei doi artiști (scrisori, invitații, telegrame) etc., nu avem. Încă! Avem însă o relatare pe care o altă rusoaică, Rufina Leites, autoarea unui studiu publicat la București în Revista Muzica, Nr. 6 din 1972, o face pe baza Memoriilor celebrei artiste: ”Ma vie et mon art”, carte apărută la Paris în 1933, cu trei ani înainte de trecerea celebrei artiste în lumea umbrelor. Pentru Felia Litvinne Salonul său era un loc de întâlnire pentru marii muzicieni ai timpului. Și era și mica sa scenă pe care cânta din repertoriul său favorit, roluri din operele wagneriene cântate cu succes pe marile scene europene dar și americane. Public puțin – dar select. Dialoguri aplicate. Aplauze – puține. Dar câtă sinceritate! Era un ”salon drăguț”, nota Felia Litvinne în memoriile sale. ”Aveam un mic apartament pe bulevardul Malesherbes 96 unde – preciza celebra artistă – se întâlneau câțiva prieteni apropiați”. Ea enumera vizitatorii permanenți ai salonului său. Printre aceștia se afla și George Enescu. ”În salonul meu – scria Felia Litvinne – mai veneau George Enescu care mă acompania la vioară și la pian, Reynaldo Hahn și Gabriel Faure”. Lucrările componistice ale oaspeților săi erau pe placul celebrei artiste de aceea în seratele muzicale pe care le organiza ea includea lucrări din creațiile acestora. ”Îmi plăceau foarte mult lucrările lor și le includeam cu plăcere în repertoriul meu” – scria în memoriile sale Felia Litvnne. (Rufina Leites, George Enescu și cultura muzicală rusă, Revista Muzica, Nr. 6, 1972, p. 16). În Addenda la Memoriile sale Felia Litvinne a consemnat numele muzicienilor care trecuseră pragul salonului său. În capitolul intitulat: ”Muzicieni care m-au acompaniat” numele lui George Enescu se află pe locul doi. ”Lista – scrie Rufina Leites – cuprinde o serie de nume strălucite – de la Anton Rubinstein și Camille Saint-Saens până la Marguerite Long și Alfred Cortot” (ibidem. Rufina Leites, loc. cit. p. 17). Potrivit Rufinei Leites cei doi artiști au colaborat și pe podiumul de concert, Felia Litvinne fiind acompaniată la pian în mai multe rânduri de către George Enescu. Cât despre spectacolele susținute de Felia Litvinne pe scenele pariziene în rolurile wagneriene la care ar fi participat și George Enescu autoarea studiului din Revista Muzica precizează că nu poate da niciun fel de indicii sigure. Dar cu siguranță, consideră domnia sa, George Enescu, un împătimit al muzicii wagneriene, nu va fi lipsit de la aceste spectacole!
IMPACTUL FELIEI
Rufina Leites crede că relația de colaborare artistică dintre George Enescu și Felia Litvinne va fi avut un impact benefic asupra tânărului muzician român. Ea menționează că în anii când George Enescu frecventa salonul Feliei Litvinne aceasta se bucura, deja, ”de o glorie universală” și deci ar fi putut fi, prin exemplul său, un model, ”o școală a măiestriei”. ”Vizitând-o acasă și acompaniind-o în interpretări muzicale – observă Rufina Leites – incontestabil Enescu și-a format o imagine completă a artei ei, în special a felului cum interpreta ea rolurile wagneriene”. În salonul ei ”drăguț”, în fața unor mari personalități muzicale pariziene, Felia Litvinne ”cânta de multe ori fragmente din operele lui Wagner, de pildă din Lohengrin și Tristan”. ”E posibil – conchide Rufina Leites – ca Enescu s-o fi acompaniat anume cu aceste ocazii” (ibidem. Rufina Leites, op. cit. p. 18) Asupra impactului pe care artista l-ar fi avut asupra lui George Enescu în tinerețea acestuia autoarea studiului publicat la București în Revista Muzica merge mai departe considerând că ambianța din salonul Feliei Litvinne unde se făcea muzică vocală și se cântau fragmente din operele wagneriene – atât de dragi amfitrioanei dar și oaspetelui său – să fi trezit și nutrit interesul lui George Enescu pentru muzica vocală. ”Să fi fost o întâmplare – se întreabă retoric distinsa autoare – că anume, în anii 1898 -1908, adică în perioada colaborării cu Litvin (Litvinne – n. ns.) au fost create toate lucrările de cameră ale lui Enescu, în afară de un ciclu mic (trei piese pe versuri de F. Greg) apărut în anii 1915-1916?”
IPOTEZA RUFINEI
Rufina Leites arată că între anii 1900-1908, George Enescu a mai scris ”cam 20 de cântece, printre care ”7 Cântece pe versuri de C(lement) Marot”, cele mai remarcabile din creația sa în acest gen”. În acest punct distinsa autoare sovietică lansează o ipoteză: ”Este în totul posibil ca legătura și colaborarea cu Litvin (Litvinne – n. ns.), întreaga atmosferă din casa ei, în care domnea un cult pentru muzica vocală, să fi avut asupra lui Enescu o anumită influență, stârnindu-i un interes crescut pentru lirica vocală de cameră” (ibid. Rufina Leites, op. cit. p. 18) Iată o ipoteză căreia exegeții operei enesciene sunt invitați să-i dea un răspuns. Desigur, nu trebuie uitat când a fost scris acest studiu și când a fost el publicat la București. În 1972, când acest studiu a fost publicat la București în Revista Muzica, asemenea ipoteze nu erau simple ”figuri de stil” ci expresia unei concepții politice elaborată în birourile secrete moscovite potrivit căreia experiența sovietică era superioară în toate domeniile: în știință, artă, muzică, etc. etc, concepție pe care culturnicii și politrucii sovietici o promovau cu asupra de măsură oriunde, mai ales în țările care după al doilea război mondial intraseră în sfera de influență a Moscovei. Iar România, după cum bine se știe, era în sfera de influență a Moscovei. Sub ”aripa” sa! Sub ”ochiul” său! Mai exact – în ”menghina” sa! După cum vedem, se pare că și muzicologii erau atinși de morbul ”superiorității” experienței ruse și sovietice – în toate cele, bla., bla., bla.,
EI NU-ȘI DESMINT OBÂRȘIA
Desigur, ca și în cazul lui Ossip Gabrilowitsch și Felia Litvinne nu mai era rusoaică decât prin obârșie, prin locul nașterii, care fusese Rusia – Rusia țaristă – cu locul ei cel mai țarist cu putință: Petersburg. Dar – deși se întorceau ”acasă”, în Rusia și susțineau concerte care se bucurau de un succes fulminant – acești ruși deveniseră – prin comportament și gândire – europeni. Mai puteau fi ei considerați ca reprezentanți ai Rusiei? Mai puteau ei să răspundă chemărilor ”patriei”? Să se pună în slujba intereselor ei, indiferent care erau acestea? Ei, bine, da! Puteau! Pentru cei ce vor căuta răspunsuri la o asemenea întrebare, un moment elocvent a fost sosirea la Paris, în mai 1907, a unui mare grup de muzicieni ruși – compozitori, interpreți și critici muzicali – ”greii” (în viață) ai muzicii ruse. Acest grup era un fel de comando muzical și el avea drept scop promovarea muzicii ruse, captarea interesului muzicienilor și al publicului meloman parizian asupra creației muzicale ruse. Muzicienii ruși stabiliți în Europa vor rezona imediat cu scopurile imediate ale confraților lor veniți ”de acasă”. Ei vor participa cu promptitudine la concertele și manifestările organizate dând astfel prezenței ”greilor” în viață ai creației muzicale ruse o conotație specială. O amploare. O importanță deosebită, pe măsura megalomaniei ruse! Prin participarea lor la manifestările organizate la Paris cu ocazia sosirii personalităților creației muzicale ruse, acești ”ruși”, deveniți europeni prin viața și activitatea lor artistică, constituiau liantul pe care elitele Rusiei Țariste îl căutau și îl promovau pentru a fi mai aproape de Europa. De valorile ei artistice – și nu numai. Căci Rusia – Rusia de totdeauna, încă din vremea lui Petru cel Mare (și până în zilele noastre) a privit întotdeauna spre Europa construind strategii politice și militare care să-i permită includerea Europei – acest tărâm atât de deosebit de Rusia prin istoria, civilizația și etniile ei – sub aripa sa. Mai exact, sub influența sa.
DAR RĂMÂN EUROPENI
Dar Felia Litvinne se depărtase de asemenea strategii subtile și, stabilită în Europa, trăind la Paris, ea cutreiera lumea – marile centre muzicale europene dar și marile centre muzicale americane unde se impunea cu vocea ei superbă de mezzo-soprană și unde, prin datele fizice, prin frumusețea ei, dădea un plus de autenticitate și noblețe personajelor, în special celor din repertoriul wagnerian, pe care le interpreta. Cum am văzut, ea nu se despărțea de aceste personaje din repertoriul teatrului liric, în special cel wagnerian, cărora le dădea viață și la ea acasă, într-un cadru restrâns, pe cât de restrâns, pe atât de select și profesionist, în salonul său de muzică. Un salon în care, așa cum avea să menționeze mai târziu distinsa artistă în acea Addenda la Memoriile sale, George Enescu se afla pe locul doi. Dar în cercul prietenilor lui George Enescu cu muzicieni ruși – ruși la obârșie, prin locul lor de naștere, dar deveniți europeni prin viața și activitatea cotidiană pe care o desfășurau – mai era un alt artist născut în Rusia, dar devenit european. El se numea, după numele lui scris în limba rusă, Ivan Alexeevici Alcevski iar după numele lui europenizat: Jean Altchewsky. Să urmărim câteva dintre coordonatele acestei prietenii și vom înțelege motivele pentru care muzicianul român cultiva și se bucura de prietenia sa cu Jean Altchewsky. Citiți episodul următor al acestui serial intitulat: GEORGE ENESCU ȘI RUSIA (4) Altchewsky – tenorul ales. Citiți!
