Temele ”analiștilor de ocazie”, ale cârcotașilor – și poate și ale unor prieteni sinceri, apropiați lui George Enescu și soției sale, Maruka, erau focusate pe întrebări, cu un sens ironic și nu odată răutăcios. Ele porneau de la o butadă mult folosită în spațiul public: ”Ce o mâna pe ea în luptă?” Și ”întrebările” – însoțite de zâmbete subțiri și priviri ironice, piezișe curgeau râu, cum ar fi spus poetul. Setea de cunoaștere? Sau poate de aventură? Orgoliul de a avea o imagine proprie, a EI și numai a EI bazată pe ceea ce văzuse ea însăși, la fața locului? Să vadă EA Rusia, Rusia Sovietică, despre care circulau atâtea știri și opinii focusate pe un singur obiectiv: preamărirea Rusiei, a Rusiei comuniste? Să vadă EA cu ochii săi – nu cu ai altora? Să judece – EA, cu capul său, nu cu al altora? Era nevoia EI de adevăr? Acestea vor fi fost ”temele” pe care elitele bucureștene le vor fi întors pe toate fețele, căutând motive și explicații!
AVERTISMENTE ALARMISTE
Nu mai puțin comentată, ca să nu spunem bulversantă, va fi fost Telegrama trimisă de VOKS și semnată de acel înalt demnitar moscovit, Vladimir Semionovici Kemenov, care constituia invitația oficială pe care Moscova o făcea muzicianului român. Acea Telegramă confirma știrea ”pe surse” notată de Irina Procopiu în Jurnalul său în 30 decembrie 1945. Da, George Enescu și soția sa, distinsa prințesă Maria Cantacuzino-Enescu, plecau în Rusia. Era o certitudine! Astfel, elitele, scepticii, cârcotașii au fost puși în fața unui fapt împlinit. Cu toate acestea comentariile, avertismentele n-au încetat. După cum menționează Maruka în Amintirile sale, cei doi, Maestrul și Maruka, au fost bombardați cu avertismente alarmiste și tendențioase. Ele induceau ideea că drumul la Moscova, în Rusia, Rusia comunistă, era – cum avea să noteze prințesa în Amintirile sale – ”o expediție periculoasă”. Mai, mai să creadă și distinsa doamnă că un drum în Rusia, în Rusia comunistă, era o chestiune plină de primejdii. ”Ne ducem în Țara Sovietelor – scria ea – cu sentimentul că întreprindem o expediție periculoasă” (subl. ns.) (Maria Cantacuzino-Enescu. Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, Ediția a II-a revăzută, Editura Aristarc, Onești, 2005, p. 557) Desigur, ”avertismentele” primite de distinsa doamnă nu erau inventate. Ele se bazau pe fapte reale, pe evenimentele care se petrecuseră în România după ce Armata Roșie trecuse Prutul, în martie 1944 și apoi chiar și după ce Regele Mihai I rostise acea tulburătoare și surprinzătoare Proclamație către țară prin care anunța românilor – și nu numai – că România ieșea din alianța militară cu Germania hitleristă și se alătura Coaliției Națiunilor Unite – adică, URSS, Marea Britanie și SUA. Acea Proclamație, acel Armistițiu, n-au adus românilor pacea pe care și-o doreau și n-a schimbat, fundamental – așa cum era de așteptat – comportamentul soldaților Armatei Roșii aflați pe teritoriul României. Dimpotrivă! Aceștia – soldații – i-au tratat pe români ca fiind cetățenii unui stat învins, ei comportându-se la fel ca atunci, în primăvară, când intraseră pe teritoriul României – ca niște învingători puși pe jafuri și alte ”blăstămății”. Avertismentele care ajungeau la urechea prințesei nu erau vorbe în vânt, ”bârfe”. Ea însăși, prințesa, avusese câteva experiențe incomode, dătătoare de spaimă, când cunoscuse, în mod direct – experimentase, cum se spune, pe pielea sa – comportamentul acestor soldați!
EA NU UITASE NIMIC
Mai întâi, era amintirea unui incident petrecut într-o seară de toamnă pe unul din Bulevardele din București când distinsa prințesă și George Enescu, s-au aflat la un pas de moarte. Maruka povestește cu lux de amănunte cum ”un grup de uniforme rusești” atrase de superbul automobil Pakard în care se afla împreună cu George Enescu, au încercat să le bareze drumul și au tras asupra Maestrului și asupra sa ”de la foarte mică distanță”. ”O detunătură, o flacără mare ce a luminat grupul (de soldați ruși – n. ns.) timp de o secundă, un miros puternic de fum în mașină și fără să ne dăm seama de aceasta, un proiectil s-a înfipt în caroserie, la câțiva centimetri de capul meu și la un fir de păr de sărmanul Tudor, devotatul nostru șofer” care era – își amintește distinsa doamnă – ”alb ca cearșaful atunci când ne-a depus teferi la piciorul scării de piatră, în formă de potcoavă, a casei noastre”. (ibidem, Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 550) Era, desigur, ”căsuța mică” din spatele Palatului Cantacuzino, ”Casa cu lei” de pe Calea Victoriei. Între timp, Pakardul familiei ”și-a schimbat proprietarul”, adică a fost furat și distinsa doamnă părea că știe că el nu fusese furat pentru niște borfași, pentru niște inși umili ci pentru niște sus puși. Aceștia – bănuia distinsa doamnă – erau acei sus puși ce-și făceau acum veacul prin București, fie ei, ”musafiri nepoftiți”, adică militari sovietici, fie ei lideri comuniști sau alți ”musafiri” sosiți, nu se știe de pe unde (ba, se știa !!!) și plantați în viața cotidiană a orașului, în funcții de conducere – politică și administrativă – de unde luau decizii ce răvășeau viața românilor. ”Dumnezeu știe – scria ea în Amintirile sale – ce autoritate sovietică sau ce membru important al Partidului Comunist Român, plimbă ea (mașina – n. ns.) pe străzile sărmanului nostru București sau pe șoselele lungi ale țării violate”. (subl. autoarei)
METAFORA EI – ȚARA VIOLATĂ
Țara ”violată” era – în viziunea distinsei prințese – România. Iar ”violatorii” erau acei soldați ruși, acel ”grup de uniforme” ce atacaseră automobilul elegant și scump pentru acei ani, un Pakard, în care se afla domnia sa și Maestrul George Enescu. ”Violatorii” erau acei ofițeri și comandanți ruși ce constituiau acea ”autoritate sovietică” instalată la București sau acei lideri ai Partidului Comunist Român, ce se plimbau într-o mașină de lux pe străzile orașului sau pe șoselele țării. În amintirea distinsei doamne mai era și acea vizită inopinată a acelor soldați ruși, acea ”duzină de mongoli”, ce năvăliseră la Palatul Cantacuzino, strigând amenințător: ”burjui, burjui”. Maruka nu uitase cum tot personalul casei – menajera, maseuza, șoferul, servitorul – toți – fuseseră îngroziți de ”musafirii nepoftiți”. Doar domnia sa își păstrase calmul. Și cu fermitate și curaj, un curaj stârnit de furia pe care i-o stârniseră ”musafirii” care strigau ”burjui”, ”burjui”, ceea ce fusese pentru domnia sa o adâncă jignire, întrucât nu făcea parte din această categorie socială, ea considerându-se o aristocrată, țipase la ei, le strigase ferm că acolo nu locuiau ”burjui”, ci o prințesă și un mare artist, un compozitor, un muzician. Pentru distinsa doamnă și aceștia erau ”violatori”, întrucât năvăliseră intempestiv în Palatul său, violând astfel, domiciliul său, intimitatea sa și a familiei sale. ”Musafirii nepoftiți” plecaseră spășiți – nota distinsa doamnă în Amintiri – dar impactul acțiunii lor nu putea fi uitat. Cu atât mai puțin spaima trăită. În mintea prințesei aceste ”întâmplări” conturaseră acea imagine dezolantă, revoltătoare privind starea deplorabilă României care i se părea a fi ca…. o ”țară violată”.
O IMAGINE SUMBRĂ
Acestor experiențe personale li se adăogau multe alte știri despre ceea ce făceau rușii la București, dar și în alte părți ale țării. Unele fuseseră aflate în saloanele mondene pe care prințesa le frecventa, altele ”citite” cu ochi critic din evenimentele care aveau loc pe scena politică românească. Astfel, imaginea pe care și-o formase despre ”Țara Țarilor”, așa cum îi plăcea să spună, ocolind cu bună știință titulatura nouă, ”Uniunea Sovietică” – era o imagine ce stârnea spaime și îngrijorări și nutrea sentimentul că drumul la Moscova era ”o expediție periculoasă”. ”Ne așteptam – scrie ea – să dăm peste priviri întunecate, fețe feroce și sângeroasa dezordine a unor barbari încă nesupuși de mâna de fier a șefului lor suprem cu o reputație și mai întunecată, mai sângeroasă decât cea a poporului de sălbatici, doar în aparență domoliți, dar gata în orice clipă să-ți sară în gât – cum ne închipuiam – pentru un da (subl. aut.), pentru un nu (subl. aut.) și să te ucidă fără milă cu o lovitură de baionetă înfiptă în piept, sau în spate, cu un glonte de revolver drept în inimă” (ibid. Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 557-558). Da! Sumbră imagine! În acest punct, distinsa doamnă se întâlnea cu opiniile, cu avertismentele ”analiștilor de ocazie”, ale ”cârcotașilor” ce nu mai osteneau să disece faptul că marele muzician român pleca într-un turneu în Rusia. În Rusia Sovietică – Rusia comunistă!
DAR MAESTRUL?
Care va fi fost starea de spirit a Maestrului? În Amintirile sale, distinsa doamnă, Maria Cantacuzino-Enescu, nu ne spune nimic. Fie Maestrul își păstra gândurile, spaimele (dacă le fi avut) pentru sine, fie, distinsa prințesă era interesată să se descrie doar pe sine. În fond, erau Amintirile sale. Așadar, să lăsăm ”partitura” Maestrului deoparte și să ”citim” ”partitura” distinsei doamne despre primul său drum la Moscova, în ”Țara Țarilor”, așa cum numea ea Rusia Sovietică, ignorând cu bună știință faptul că acea ”Țară a Țarilor” trecuse prin transformări fundamentale, politice și sociale și că acum la cârmă se aflau liderii comuniști. Cum avea să fie întâlnirea sa – pe viu – cu Rusia? Nu, nu cu Rusia culeasă din paginile de literatură, nu cu Rusia comunicatelor oficiale de presă și a propagandei pro sovietice ce invadase – la propriu – spațiul public românesc, nu cu Rusia care se contura din comportamentul acelor ”uniforme militare” cum le numise domnia sa, ce bântuiau prin oraș, atacând automobile elegante sau năvălind în casele oamenilor pentru jafuri, violuri și alte ”blăstămății!” Ci cu Rusia adevărată! Cu Rusia mujicilor și a hazaicelor! Dar și cu Rusia elitelor! Citiți episodul următor: MARUKA ȘI RUSIA (14) Eroii ei literari? Umbre spulberate! Citiți
