În întâlnirea sa cu muzicologul sovietic, I. I. Martînov, noul șef al breslei muzicienilor români, compozitorul Ion Dumitrescu, și-a păstrat conduita pe care o stabilise de la început: fără reverențe, fără firitiseli desuete. Ci sinceritate și adevăr. Nu-i păsa că, alegând o asemenea conduită, avea să-i prezinte oaspetelui său aspecte ce, cu siguranță, nu aveau să fie pe placul acestuia. Pentru trimisul moscovit, sinceritatea amfitrionului avea să fie ca un fel de ”Cutie a Pandorei”. ”Dorim să-l facem pe Tov. Martînov să cunoască viața, lupta și aspirațiile compozitorilor și tot ceea ce credem despre creația noastră. Îi vom cere apoi părerea ca unui oaspete drag și prieten ce-l socotim”. (ANIC, Fondul Uniunea Compozitorilor, Dosar 500/1954-1955-1956, p. 182). Așadar, cu sinceritate, ”tot ceea ce credem” despre viața și aspirațiile compozitorilor români și despre creația muzicală românească. Astfel, Ion Dumitrescu trecuse cu grație peste firitiselile oaspetelui său, stabilind – scurt – programul și modalitatea desfășurării întâlnirii! Oaspetele va fi ridicat sprânceana și va fi înțeles – din nou – că avea în față un alt lider decât fusese predecesorul său, Matei Socor. Și că acest lider era decis să deschidă – fără politețuri, fără firitiseli și vorbe meșteșugite – Cutia Pandorei! Să vedem și noi ce se afla în această…Cutie! Să citim!
PUNCTUL DE PORNIRE
În expozeul pe care urma să-l facă, Ion Dumitrescu își lua ca punct de pornire vizita lui Martînov la București din aprilie 1951. De atunci pornea analiza sa. Nu de la Conferința pe țară a Compozitorilor români din octombrie 1949 care-l plantase în fruntea Uniunii Compozitorilor pe Matei Socor, Conferință care adusese răsturnări spectaculoase, dramatice, în viața breslei muzicienilor români, cu urmări incredibile în creația muzicală românească, evaluată acum după conceptele politice elaborate în cabinetele liderilor de la Kremlin, concepte preluate ad-litteram de liderii politici staliniști de la București. Nu! Nu de la acest eveniment ci de la vizita lui Martînov la București, în aprilie 1951. Și asta deoarece atunci oaspetele, prin programul său extrem de aplicat, intrase adânc în mecanismul activității Uniunii Compozitorilor. El avusese posibilitatea, facilitată de obediența gazdelor, să cunoască ceea ce de fapt îl interesa și pentru care fusese trimis la București: stadiul implementării în creația muzicală românească a Rezoluției Plenarei C. C. al Partidului Comunist (bolșevic) privind creația muzicală. Atunci, în 1951, trimisul Moscovei luase, cum se spune, ”pulsul” breslei, iar această vizită rămăsese pentru domnia sa un punct de referință și – așa cum am arătat într-un episod anterior – un moment de tandre nostalgii! De aceea Ion Dumitrescu alesese ca punct de pornire nu Rezoluția Plenarei C.C al Partidului Comunist (bolșevic) din februarie 1948, nu Conferința pe țară a muzicienilor din România din octombrie 1949, ci vizita lui I.I. Martînov la București. Așa cum de altfel, trimisul moscovit dorise de la început. Faptul că amfitrionul său respectase această dorință gâdilase orgoliul oaspetelui dându-i impresia că era un semn de bun augur! Visuri! De bun augur era pentru amfitrion, nu pentru oaspetele moscovit care avea să afle ceea ce, cu siguranță, nu-și dorise!
REZOLUȚIA – ÎN VIZIUNEA AMFITRIONULUI
”Din anul 1951, când Tov. Martînov a fost pentru ultima oară în țara noastră – spunea Ion Dumitrescu – s-au întâmplat multe lucruri”. (ANIC, Fondul Uniunii Compozitorilor, Dosarul 500/ 1954-1955-1956, p. 182) ”A fost o activitate constructivă”, ”s-a lărgit orizontul”, ”s-au realizat opere de seamă”. Relevând aspectele pozitive, Ion Dumitrescu nu uita de opusul lor. Astfel, el nu trecea peste impactul Rezoluției Plenarei C.C al PC (bolșevic) din 1948 asupra creației muzicale românești. Însă, spre deosebire de Matei Socor și acoliții săi, el nu era obedient acestui document ci îl citea într-o ”cheie” critică dezvăluind, fără reticențe, consecințele grave pe care le-a avut în viața compozitorilor români și asupra creației muzicale românești. Astfel, liderul breslei muzicienilor români deschidea Cutia Pandorei! ”În muzică, începând din 1948 – spunea Ion Dumitrescu – s-a dus sub înrâurirea (…) Rezoluției o luptă strânsă, de multe ori cu nuanțe stângiste (subl. ns.) pentru extirparea influențelor străine de aspirațiile noastre”. El nu preciza care erau acele ”influențe străine” dar făcea aprecieri despre felul cum a fost dusă această…luptă. Cu ”nuanțe stângiste” – preciza el. El adăoga că această luptă a fost dusă ”cu pasiune și sinceritate” care ”nu ne-a pus la adăpost de anumite erori” (subl. ns.)
UNEORI, VINOVAȚII ERAU…. INVENTAȚI!
Care au fost erorile? Ion Dumitrescu nu ezita să se aplece asupra lor. O și spunea:: ”Au trebuit să fie găsite cu orice chip (subl. ns.) anumite persoane sau dacă nu, ”inventate” (….) în muzica noastră care să fie socotite ca exponente ale formalismului și altor curente nesănătoase în creația noastră” (ibid. loc. cit. p.182). Astfel sintetiza Ion Dumitrescu urmările aplicării Rezoluției Plenarei C.C al PC (bolșevic) din 1948 în creația muzicală românească. Evaluarea creației muzicale românești în conformitate cu prevederile acestei Rezoluții, fusese dusă cu pasiune, cu nuanțe stângiste. Iar dacă astfel de autori și astfel de lucrări nu puteau fi găsite, deși erau căutate ”cu orice chip”, atunci – preciza Ion Dumitrescu – ele erau inventate! Dar aceasta a fost o situație de conjunctură, de compromis. ”Era o situație de circumstanță (subl. ns.) pe care acum, o înțelegem” – a calificat compozitorul Ion Dumitrescu acel timp! În acest punct al expunerii amfitrionului său oaspetele moscovit, ”Tov. I.I. Martînov”, va fi înțeles că între Matei Socor, fostul președinte al breslei muzicienilor români și Ion Dumitrescu, exista o deosebire fundamentală. Că noul șef al breslei muzicienilor român , ”citea altfel” documentele ”de linie” moscovite, și nu se sfia să prezinte urmările aplicării lor – așa cum au fost! Adevărate! Nu ”pudrate”, nu împachetate în laude și plecăciuni cum o făcuse adesea predecesorul său, Matei Socor!
URMĂRILE REZOLUȚIEI MOSCOVITE
Odată pornit în prezentarea ”schimbărilor” petrecute la Uniunea Compozitorilor pe care ”Tovarășul” Martînov dorise atât de mult să le afle, Ion Dumitrescu deschisese ”Cutia Pandorei”! El va prezenta, cu o sinceritate absolută, șirul faptelor concrete, al experiențelor dureroase trăite de breasla compozitorilor români ca urmare a preluării dogmelor Rezoluției Plenarei C.C al PC (bolșevic) al Uniunii Sovietice din februarie 1948 în domeniul creației muzicale. Astfel, el dă exemple, arată cu date concrete, ceea ce s-a întâmplat în această ”situație de circumstanță”. Cum au fost repudiați compozitori de mare prestigiu ai creației muzicale românești, cum au fost înlăturați din rândurile Societății Compozitorilor Români și apoi din rândurile Uniunii Compozitorilor din România, cum au fost puși la stâlpul infamiei pentru creațiile lor, creații catalogate ca fiind supuse formalismului, cosmopolitismului sau influențelor străine, cum au fost năruite vieți și deturnate destine artistice etc., etc., ”Voi da în acest sens – spune el – câteva exemple”. ”În Rezoluția din 1952 (a Plenarei Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România – n. ns) a fost aspru criticat ca formalist și rupt de popor maestrul Mihail Jora a cărui operă nu se mai cânta și care era ținut departe de viața muzicală”. (subl. ns.) (ibid. loc. cit. p. 183 ) Oprindu-se asupra acestui să-i spunem ”caz”, cazul Mihail Jora, compozitorul Ion Dumitrescu, noul diriguitor al muzicienilor români, deschidea o pagină dureroasă a istoriei creației și vieții muzicale românești din primii ani ai României postbelice și arăta oaspetelui său adevăruri pe care acesta nu și-ar fi dorit să le afle!
CUTIA PANDOREI
Desigur, în această ”Cutie a Pandorei” existau multe alte exemple. Pentru Ion Dumitrescu, ar fi fost prea dureros să se oprească asupra lor. Iar pentru ”urechea fină” a trimisului moscovit ar fi fost cu totul neplăcut, întrucât domnia sa nu era străin de ceea ce se întâmplase în România, în breasla muzicienilor români. Căci, luându-l în brațe pe Matei Socor, care fusese principalul artizan al punerii în aplicare a prevederilor Rezoluției Plenarei CC. al Partidului Comunist (bolșevic) din februarie 1948, acordându-i atenție și sprijin, el Martînov, dar și alți colegi ai săi, contribuise direct la urmările nefaste ale acestui document. Rănile erau încă vii. Dar, pentru Ion Dumitrescu întâlnirea cu trimisul Moscovei nu trebuia să fie o răfuială. Concluziile, învățămintele, le formula fiecare în tăcere, în liniștea nopții. Astfel, amfitrionul acestei întâlniri nu evita să arate trecutul – dureros, desigur – dar nu arăta cu degetul! Nu formula sentințe! Nu căuta vinovați! În acest ”stil” a condus el mai departe dialogul cu oaspetele său, I.I. Martînov. Ce a urmat? Citiți episodul următor al acestui ciclu: FĂRĂ REVERENȚE MOSCOVEI. 1955. (11) Bilanțul post-Socor. Citiți!
