Un grăunte de amărăciune i se strecurase în suflet și adumbrea privirea ochilor săi, de armean, încărcați de neliniști și melancolii. Era articolul publicat de Revista ”Flacăra” și semnat de acel tânăr și ambițios student la Conservator, George Bălan, și intitulat: ”Despre creația muzicală a lui Matei Socor”. Aflat în ”mapa presei”, pe care o primea zilnic, Matei Socor îl va fi citit cu interes.
BUCURIA SA? – CÂT O CLIPĂ!
Mai întâi, repede, pe diagonală, cum se spune, apoi pe îndelete. Calm, cu creionul în mână, rând, după rând, până la virgulă. La început, aprecierile tânărului muzicolog George Bălan i-au mers la inimă. Era mulțumit că acesta intuise și înțelesese mesajul celor două creații ale sale onorate cu Premiul de Stat. Că îl integra atât de bine în noile orientări pe care, el ca președinte al Uniunii Compozitorilor, se străduia să le impună în creația muzicală românească: normele esteticii marxist leniniste, ale realismului socialist. Dar nu putea fi de acord cu aprecierea autorului că aceste două creații erau ”cele mai reprezentative” lucrări ale sale, ale compozitorului Matei Socor. Citind până la final articolul lui George Bălan, distinsul demnitar comunist va fi trăit – după clipa de bucurie – și o clipă de luciditate. De amărăciune! Dar, ceea ce era mai grav, și de neputință! Iată, așa era EL, Matei Socor, înfățișat marelui public într-un moment de sărbătoare (pentru el), un moment de împlinire când i se acorda un Premiu – Premiul de Stat pe care, domnia sa îl considera ca o confirmare a activității sale, a meritelor sale în aplicarea ”liniei” Partidului la Radio și mai nou, la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor. El va fi simțit, astfel, până la fibră, frisonul rece al ”foarfecii” cenzurii comuniste ce intrase adânc în biografia sa, de fapt, în ființa sa!
GRĂUNTELE AMAR
În această clipă de luciditate, demnitarul comunist se va fi întrebat: doar atât? Și celelalte lucrări? În acest punct, bucuria sa se va fi transformat în dezamăgire. El va fi citit – din nou – titlul care era despre creația sa muzicală, deci nu numai despre aceste două lucrări pentru care primise Premiul de Stat! Potrivit acestui titlu autorul ar fi trebuit să prezinte un fel de bilanț al creației sale, atât aceea din anii tinereții cât și aceea cu mesaj revoluționar din anii ilegalității. Când colo, ce să vezi! Imaginea sa de compozitor era diminuată. Mult sărăcită! Iar palmaresul creațiilor sale – atâtea câte erau – era redus doar la aceste două lucrări: Poemul vocal simfonic ”Mama” și Romanța închinată lui Stalin, ”Colo noaptea-n zare”. Creația sa artistică era redusă doar la aceste două cântece! Se simțea sărăcit. Nedreptățit. Creația sa din perioada anterioară, din anii tinereții, fusese făcută ”tabula rasa”. Și odată cu ea, și tinerețea sa! Citind mai atent, reluând lectura, Matei Socor va fi observat că George Bălan luase în seamă doar acele evenimente trăite de compozitor la începutul dictaturii militare antonesciene, când fusese întemnițat pentru activitatea sa revoluționară, procomunistă! Era ca și cum viața sa ar fi început atunci, în 1941! Și viața – și creația! Iar tinerețea? Ei bine – potrivit acestui text – tinerețea sa nu exista. Și ea fusese făcută ”tabula rasa” de către tânărul autor.
SE SIMȚEA AMPUTAT
Titlul articolului: ”Despre creația muzicală a lui Matei Socor” îi apărea, astfel, ca un titlu neadevărat! El nu corespundea conținutului articolului! Iar articolul nu corespundea biografiei sale adevărate! În spațiul public el era prezentat doar cu două lucrări. Puțin, prea puțin, în comparație cu ceea ce ar fi putut să fie spus, și extrem de puțin pentru a motiva locul pe care-l avea în ierarhiile politice și profesionale ale societății românești: acela de președinte ale unei instituții de mare importanță în desfășurarea și susținerea propagandei partidului comunist aflat la guvernare, precum era Radiodifuziunea română, acela de președinte al unei bresle, breasla compozitorilor români și al unei structuri artistice și administrative de mare însemnătate în viața societății românești: Uniunea Compozitorilor din România. Prea puțin în comparație cu importanța sa în spațiul public românesc! Se simțea sărăcit. Amputat. Datorită acestui articol, așa cum fusese el conceput de tânărul muzicolog în devenire George Bălan, el, Matei Socor, era mai mic decât credea, sau îi plăcea să creadă că este. Era – ca o statuie fără cap!
CE ERA DE FĂCUT?
Ce era de făcut? Nimic! George Bălan, tânărul muzicolog în devenire, nu făcuse altceva decât să scrie așa cum se scria, așa cum erau date indicațiile de la Partid, de la Redactorul șef, bla, bla, bla., El, George Bălan, autorul, era în trendul zilei. De fapt, era sub vremi. Dar, nici el, Matei Socor, compozitorul, nu era altfel. Și el era sub vremi! De aceea compusese acea muzică, acele cântece – Poemul vocal simfonic ”Mama”, Romanța ”Colo noaptea-n zare”. Acum, în această clipă de luciditate, în acest moment de bilanț – un bilanț propriu – își dădea seama cât de departe erau aceste cântece, inspirate de climatul proletcultist în care trăia, de compozițiile din tinerețea sa! Cât de departe era chiar el, Matei Socor, de tinerețea sa! Și, împăcat, poate, Matei Socor, va fi închis Revista, aruncând-o într-un sertar. Nu la coș! Trebuia păstrată – pentru mai târziu. Pentru UN MAI TÂRZIU când va putea citi în liniște, cu detașare, asemenea rânduri scrise de un tânăr muzicolog ambițios, talentat și devotat – ca și el – Partidului! Acest ”mai târziu” nu era departe.
FRISONUL CĂDERII
Peste câțiva ani, în 1954, Matei Socor, va cunoaște frisonul căderii sale de pe soclul unde urcase. Și urcase vertiginos, datorită sprijinului unor lideri politici aflați în sferele înalte ale puterii comuniste de la București, precum Ana Pauker. Urcase vertiginos datorită devotamentului său față de Partid, a activității sale tenace pentru aplicarea ”liniei” Partidului în instituțiile în care fusese instalat/propulsat! El urcase, urcase mereu – câțiva ani la rând iar ”urcușul său începuse imediat după instalarea la putere a comuniștilor români. Nu fusese un ”urcuș” presărat cu petale de trandafiri. Ci și cu spini. Cu dezamăgiri, cu clipe de luciditate, cu gânduri amare precum cele provocate de acel articol consacrat creației sale artistice, un articol potrivit căruia biografia sa artistică fusese mult sărăcită, amputată. Ce paradox! Statuia sa – așezată, triumfalist, pe soclu, nu era întreagă. Nu mai era întreagă! Concluzia protagonistului acestor rânduri? Dar și a noastră care am descifrat ”povestea” după aproape trei sferturi de secol? Citiți episodul care urmează – ultimul – al acestui mini serial intitulat: SUB CENZURA COMUNISTĂ. Matei Socor ca o statuie – fără cap (11). Citiți!
