Mandatul lui Matei Socor la Uniunea Compozitorilor a însemnat politizarea creației muzicale românești, implementarea dogmelor unor documente politice emanate din laboratoarele Moscovei, a normelor și principiilor esteticii marxist-leniniste în domeniul creației muzicale, ale realismului socialist, susținute și preluate ad-litteram și de către liderii comuniști români aflați la guvernare.
ÎN MARASMUL PROLETCULTIMULUI
În timpul mandatului său de președinte al Uniunii Compozitorilor, Matei Socor a împins Uniunea Compozitorilor din România și breasla compozitorilor români în marasmul proletcultismului și al pro-sovietismului. Prin deciziile sale și ale nucleului dur coagulat în jurul său, Matei Socor a impus muzicienilor români – compozitori și interpreți, inclusiv muzicologilor – obligația de a studia, însuși și aplica în creația lor, documentele întocmite în laboratoarele secrete ale Kremlinului, preluate și impuse de liderii comuniști români aflați la guvernare. Matei Socor (și acoliții săi) a fost promotorul acestei strategii. Din fotoliul său de președinte și datorită atribuțiilor pe care le avea, el a ancorat creația muzicală românească la ”carul” intereselor Partidului Comunist Român, sprijinind dezvoltarea creației muzicale cu mesaj proletcultist, încurajând direct, inclusiv pecuniar, ”valul” de cântece, ode, marșuri, cantate și imnuri ce susțineau cultul personalității lui Stalin dar și al unor lideri comuniști români, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, și în mai mică măsură, Ana Pauker. Stagiul lui de președinte al Uniunii Compozitorilor, a început, triumfal în octombrie 1949 și s-a încheiat la 1 martie 1954, în mod penibil, printr-o demisie trimisă prin….poștă!.
DEMISIA – AROGANȚĂ, SAU LEHAMITE?
Această demisie a fost precedată de o analiză la ”vârf” a liderilor comuniști într-o ședință furtunoasă la Comitetul Central care au luat în discuție nereguli grave petrecute sub mandatul lui Matei Socor în privința gestionării fondurilor Uniunii Compozitorilor și alte carențe ale managementului său. În dosarul de arhivă din Fondul Uniunii Compozitorilor, aflat în custodia ANIC, cercetat de noi (ANIC, Fondul Uniunea Compozitorilor, Dosar 509/1953 – 1954, p. 135) există Procesul verbal al ședinței Comitetului Uniunii Compozitorilor din 1 martie 1954, prezidată de noul ei șef, compozitorul Ion Dumitrescu, în cadrul căreia a fost anunțată demisia lui Matei Socor din funcția de Președinte al Uniunii Compozitorilor. Nu a avut loc o discuție, o dezbatere, o analiză, demisionarul nefiind de față. El s-a mulțumit să trimită doar o scrisoare care a fost citită de către dirijorul Constantin Bugeanu. Același document, Procesul verbal, al ședinței din 1 martie 1954, consemnează și numele celor care au semnat pentru ea. A fost o unanimitate absolută. Dar în acest dosar nu există – așa cum credem că ar fi fost normal – și scrisoarea de demisie a lui Matei Socor prezentată de Constantin Bugeanu în acea ședință. Cine știe, o fi fost pusă în alt dosar. Unul secret, evident! Ar fi fost interesant să știm care erau motivele invocate de Matei Socor, explicațiile sale. Așa cum se menționează în Procesul verbal, Matei Socor n-a fost prezent la acea ședință (ultima pentru el, ca Președinte al Uniunii) preferând să trimită o scrisoare. Aroganță ori lehamite? Sau lipsă de curaj? Incapacitatea de a da ochi cu colegii și colaboratorii săi de până atunci? Refuzul unui moment care i-ar fi permis o privire critică asupra activității sale? Poate chiar și o ”mea culpa”? Mister! Poate că nici Ion Dumitrescu, noul șef al Uniunii, care-și începea mandatul chiar în ziua aceea, 1 martie 1954, n-a dorit o asemenea întâlnire.
CÂTEVA MINUTE
Ion Dumitrescu, avea de comunicat breslei și țării întregi – și nu numai – decizii mult mai importante, definitorii pentru evoluția Uniunii Compozitorilor sub mandatul său. Prima decizie din suita celor ce aveau să vină era aceea privind reprimirea lui George Enescu în Uniunea Compozitorilor, acolo, de unde, sub paravanul prevederilor noului Statut al Uniunii, întocmit de Matei Socor și acoliții săi (după model sovietic) și adoptat la Conferința Compozitorilor din octombrie 1949, George Enescu fusese înlăturat (de fapt, mătrășit) din Societatea Compozitorilor Români printre fondatorii căreia se aflase, fiind președintele de onoare al acesteia până la plecarea sa definitivă din România, în septembrie 1946. Tot atunci, la 1 martie 1954, au fost reprimiți în Uniunea Compozitorilor și alți membri marcanți ai acesteia, compozitorii Marcel Mihalovici și Stan Golestan, înlăturați, și ei, pe aceleași criterii în baza cărora fusese înlăturat și George Enescu. În acest context ce deschidea un lung și bine venit proces reparatoriu, un lung și greu proces de asanare a vieții Uniunii Compozitorilor, de înlăturare a urmelor demolatoare ale mandatului lui Matei Socor, momentul demisiei acestuia a trecut repede, ca un fapt divers. Așa cum ne indică Procesul verbal al ședinței, pe ordinea de zi a acelei prime ședințe a Comitetului Uniunii se aflau probleme stringente care acum, nu mai suportau nicio amânare. De aceea, timpul acordat demisiei lui Matei Socor a fost scurt, atât cât a durat lectura unei scrisori, probabil o scrisoare scurtă, de câteva rânduri. Deci – câteva minute. De observat că demisia lui Matei Socor din funcția de Președinte al Uniunii Compozitorilor s-a petrecut la puțin timp după căderea în dizgrație a Anei Pauker și înlăturarea definitivă a acesteia din prim planul politicii liderilor comuniști aflați la guvernare. În cercuri restrânse, pe la ”colțuri”- cum se spune – se făceau conexiuni între căderea Anei Pauker, în 1952 și a lui Matei Socor, doi ani mai târziu – în 1954.
ERA ÎNCĂ PE VAL
Dar, în anii 1949 -1950 –1951, astfel de momente erau greu de anticipat. Cine știe, poate că ele ”se coceau” în spatele ușilor închise, lupta pentru putere la ”vârf” fiind cu dibăcie ascunsă de manifestările publice, grandioase și triumfaliste ale liderilor comuniști români aflați la vârful puterii! Iar Matei Socor era, atunci, ”pe val”, am putea spune, în culmea gloriei sale! Se afla în fruntea breslei compozitorilor români, post pe care cu siguranță nu l-ar fi ocupat niciodată dacă la guvernarea României nu s-ar fi aflat Partidul Comunist, al cărui membru devenise încă din anul 1934, când acesta se afla în ilegalitate și al cărui militant credincios fusese. Și era și acum. Fusese onorat cu Premiul de Stat pentru două lucrări care prin mesajul lor (proletcultist și pro sovietic) se înscriau în trendul zilei. Aceste lucrări erau acum, analizate, întoarse pe toate fețele, fiind subliniate acele calități izvorâte din crezul său politic și transpuse pe note, în muzică, datorită talentului său artistic. Iar muzica sa, această muzică, era lansată în spațiul public, spre cunoștința și bucuria (???) maselor largi, în slujba cărora se afla, ca un soldat credincios! Să ajungi în spațiul public, să fii ascultat și, desigur, înțeles de cei mulți – iată visul oricărui creator! Iar, Matei Socor – își trăia visul! Și totuși! Iată, se ivise un prilej de amărăciune! Și era foarte ciudat, că el venea într-un moment când valoarea sa ca muzician era apreciată prin acordarea unei înalte distincții: Premiul de Stat. Acest eveniment făcuse necesară lansarea în spațiul public a unor articole despre domnia sa, ca muzician, ca autor al unor compoziții muzicale care constituiseră – prin ele însele – motivul acestei aprecieri onorante: Premiul de Stat. Dar aceste articole care erau ”pe linie” – pe linia Partidului, erau departe de a fi fost ceea ce domnia sa credea că ar fi trebuit să fie. Era, desigur, o situație pe care trebuia s-o accepte așa cum era. Trebuia să….tacă! Și….a tăcut! Citiți pe larg episodul următor al acestui mini serial: SUBCENZURA COMUNISTĂ. Matei Socor – ca o statuie fără cap (10) Citiți!
