Nu știm dacă acel număr al Revistei Flacăra se va fi păstrat în sertarul lui Matei Socor. Sau dacă își va fi găsit locul în biblioteca sa de acasă! Dar articolul în ”șpalt”, acel articol aflat în lucru, cu corecturile cenzorului anonim, s-a păstrat ca document într-un Dosar din Arhiva Fondului Uniunii Compozitorilor din custodia Arhivelor Naționale Istorice Centrale (ANIC). Noi l-am citit după mai bine de o jumătate de secol. Și vi l-am prezentat în episoadele acestui mini serial. De ce?
PENTRU CINE AM SCRIS?
Am scris aceste pagini nu pentru a plânge, cumva, de mila lui Matei Socor, care, se știe cât de mult a distorsionat (deși termenul ni se pare prea blând) activitatea a două instituții de prim plan în spațiul cultural românesc: Radiodifuziunea Română și Uniunea Compozitorilor, în timpul mandatelor pe care le-a avut în fruntea acestor instituții. Dacă am citit cu atenție un articol scris de George Bălan, aflat ”în șpalt”, sub ochiul vigilent al unui cenzor anonim, sub vârful tocit al unui ”plaivaz” necruțător, am făcut-o nu pentru a scotoci în trecutul unui muzicolog în devenire, ce, atunci când scria acel articol, era încă student al Conservatorului bucureștean! Un muzicolog care s-a afirmat cu aplomb în prim planul muzicologiei românești, evident, cu compromisurile de rigoare, și apoi, după ruptura sa definitivă cu România comunistă, în 1977, după ce a luat calea exilului, și în muzicologia europeană. Cât despre cenzorul anonim care a constituit subiectul primelor episoade din acest mini-ciclu, acela nici nu intră în discuție. El rămâne semnificativ în discuția noastră doar prin aplicarea unui procedeu, căruia îi era obedient cu asupra de măsură. Nu, nu pentru ei, pentru protagoniștii acestui procedeu folosit în epocă, de amputare a biografiilor, de construire a unor biografii conform liniei politicii de cadre a partidului, am scris rândurile din episoadele pe care, poate, le-ați citit. Nu pentru ei, cei de ieri, am scris rândurile de mai sus, ci pentru noi, cei de azi! Ca să știm. Ca să știm cum sub ”plaivazul” necruțător al unui cenzor comunist, cu mintea îmbibată de dogmele esteticii marxist leniniste, ale realismului socialist, de principiile politice și ideologice promovate de liderii comuniști aflați la guvernare, erau tăiate, uitate, aruncate în uitare, de fapt în neant, segmente de viață trăită. Ca să știm, cum, sub condeiul obedient al unui muzicolog în devenire, era schilodită o biografie, era diminuată, până la aneantizare, creația unui artist. ”Statuia” pe care o modelau, o statuie nu din marmoră sau bronz – ci din cuvinte ajungea astfel, ciuntită, ca o statuie…fără cap!
CA EL – ERAU MII ȘI MII
Nu contează că cel supus acestui procedeu se numea Matei Socor. Putea fi – un altul. Puteau fi… alții! Erau mii și mii de români cărora li se schilodea trecutul, cărora li se anulau din biografie – date, momente, evenimente, rude, prieteni, etc., doar pentru că acestea nu se încadrau în trendul zilei, în politica ”de cadre” a regimului comunist. Strategia ”cosmetizării” (de fapt a schilodirii) a funcționat fără greș până la căderea regimului comunist din România, în decembrie 1989. Procedeul era același. Cei care recurgeau la un asemenea procedeu – funcționari din ”serviciile de cadre” sau cenzori anonimi de prin redacții și chiar și autori – nu făceau decât să respecte deciziile liderilor comuniști aflați la guvernare. Erau, desigur, sub vremi. Acele vremi – să sperăm, au trecut, pentru totdeauna. Dar, documentele au rămas. Și ele nu tac. Ele ”dau samă” despre acel timp. Iar un cercetător curios le scutură de colb, își înfige dureros privirea în literele spălăcite de vreme și le citește. Și, deși a trecut peste o jumătate de secol de când acele documente ”și-au trăit clipa”, le scoate la lumină și le aruncă în spațiul public. Și asta pentru un motiv, aparent simplu, dar fundamental: CA SĂ SE ȘTIE. Ca să știm. Și ca să nu uităm. Este ceea ce am făcut prezentându-vă documentele din Dosarul de arhivă 480/1951, pp. 52 – 54, din Fondul Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC. Și acum după această concluzie, un ultim îndemn: Citiți episoadele pe care le-am scris în acest mini serial intitulat: SUB CENZURA COMUNISTĂ. Matei Socor – ca o statuie fără cap. Citiți!
Și țineți minte!
