În interviul său, distinsul demnitar român, Corneliu Coposu nu spune cât a durat așteptarea sa la bariera Colentina și cât de agreabilă va fi fost compania tinerei poloneze, Nina – fiica Generalului Victor Dombrowschi – trimisă acolo doar pentru că…știa rusește. Dar impresia produsă de soldații Armatei Roșii ce puneau piciorul în București – a fost de neuitat. Să citim.
ACEȘTIA AU ÎNVINS WEHRMACHTUL?
”Au apărut rușii – spune seniorul. Când i-am văzut mi-am zis: ”Ăștia-s biruitorii WEHRMACHTULUI?” Dar, după prima imagine a urmat o alta! Tot atât de neașteptată pentru tânărul demnitar român. În coloană, ”era (și) o căruță la care erau înhămați un cal și o vacă!!! Penibilă intrare!” (subl. ns.) – își amintea el peste ani! Cu siguranță, trimisul Guvernului român va fi avut un șoc! Stând printre cărți – noapte și zi, ca secretar al marelui om politic Iuliu Maniu – tânărul Corneliu Coposu va fi avut o anumită imagine despre ceea ce este și trebuie să fie o armată. O imagine livrescă, evident. O imagine clădită pe ceea ce citise în cărți: disciplină, instrucție, ordine, respect pentru ierarhia gradelor, uniforme impecabile, cizme lustruite, riposte sau nemulțumiri oprite în gât, etc., etc., Așa își va fi închipuit tânărul demnitar român o armată! Când colo, ce să vezi! Într-o coloană militară – e drept a Armatei Roșii – se afla o căruță, la care erau înhămați un cal și o vacă! Desigur, acest ”atelaj” nu era în evidențele manutanței, întrucât el fusese șterpelit de pe undeva, dintr-o gospodărie pe unde soldații ruși trecuseră. Și fusese șterpelit nu de un ofițer ci – cu siguranță – de un mujic. Un țăran. Căci Armata Roșie – nu era altceva – decât o armată de mujici, adică țărani luați de pe la casele lor, de lângă neveste, copii și ibovnice și aruncați în război, trimiși în luptă, fără prea multă carte și instrucție, dar bine modelați (mai bine zis, spălați pe creier, manipulați) de propaganda comunistă – care le insuflase ideea măreață, patriotică a….. ”Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, bla., bla., bla.,
O ARMATĂ DE MUJICI
La chemarea ”Patriei” ei își lăsaseră acasă nevestele, copii, izbele sărace, stacanul de votcă și balalaica, dar nu și….năravurile! Ei le aduseseră cu ei – târând-le prin tranșee, noroaie, prin zile de arșiță, prin troiene și viscol. Ei aduseră cu ei – firea lor de mujici. Firea lor de…țărani. Astfel, soldatul rus care șterpelise calul, vaca și căruța va fi acționat sub impulsul firii sale – de țăran, de mujic! El se va fi gândit că – la sfârșitul războiului, când va ajunge acasă – nu se va duce cu mâna goală ci cu un cal, o căruță și chiar cu o văcuță, bunuri care aveau să prindă bine în gospodăria lui săracă. În plus, avea să dobândească în fața tuturor – a familiei, a satului – o aură eroică deoarece nu era ușor să cari asemenea ”valori” prin Europa, până la Berlin și înapoi, acasă, în Rusia – dacă s-ar mai fi întors, întrucât nu era sigur că în drumul lui spre Berlin nu va călca pe o mină sau nu-l va ajunge un glonț rătăcit. Alții – companionii lui de luptă și tranșee – furau ceasuri, bijuterii, mătăsuri, blănuri sau ce găseau prin lăzile de zestre – scoarțe, pânzeturi, vestminte și broboade cu broderii cusute de mână. El însă, se mulțumise cu o căruță, un cal și o văcuță – și era mândru de aceste ”bunuri” dobândite atât de ușor și atât de utile în gospodăria lui țărănească, de mujic!
O GAMELĂ DE LAPTE CALD
Dar, până una alta, până să ajungă la izba lui săracă, mujicul-soldat își câștigase atenția și respectul ”tovarășilor” săi de luptă prin ceea ce le oferea el zilnic, dimineața și seara: o gamelă de lapte cald! Pentru soldații sătui de mâncarea soioasă de la ”cazan” o gamelă cu lapte proaspăt era de neprețuit. Cât despre cal – dacă va fi fost un cal tânăr, nărăvaș – el va fi fost pentru ei toți – o binecuvântare, mai ales pentru cei care, în ceasurile de popas prin sate și orașe, făceau vizite nocturne, dând iama prin case, prin gospodării, grajduri și cotețe. Căci jaful era la ordinea zilei, aproape în firea lucrurilor. Ei toți – de la soldat la general – erau conștienți că erau soldații unei armate învingătoare – deci ocupante și, în virtutea acestei ipostaze, de învingători, își puteau permite – cum și-au și permis – orice! Ciudatul ”atelaj” – calul, vaca și căruța – șterpelit dintr-o gospodărie nu era o excepție, ci ceva ce era în firea lucrurilor, în logica războiului, în logica învingătorilor, adică a ocupanților. Adică a lor, a soldaților Armatei Roșii! De ce n-ar fi fost el purtat, cu mândrie (?????) și într-o coloană ce-și făcea intrarea într-un mare oraș, precum era orașul București? Un oraș în care intrau cu aura unei armate….. glorioase, eliberatoare, învingătoare, bla., bla., bla.,
COMANDANTUL ERA CAM CHERCHELIT
Dar, răsturnările de imagine, surprizele, nu se terminaseră. ”În fine – a continuat Corneliu Coposu relatarea sa despre acel moment insolit al existenței sale – a apărut unul care era cam cherchelit și nu făcea figură de general – cel care comanda coloana”. Această apariție, va fi necesitat un dialog, un schimb de cuvinte! Seniorul Coposu nu dă amănunte despre comportamentul ”oaspetelui”. Domnia sa relatează pe scurt că a dat asigurări noului venit că totul va fi bine, că sunt bine primiți și că nu vor avea probleme, bla., bla., bla., ”L-am asigurat – precizează Corneliu Coposu – că sunt bine primiți, că nu vor avea probleme”. Să credem – din textul interviului publicat – că astfel s-a încheiat primirea soldaților Armatei Roșii ce intrau în Capitala României pe la ”bariera” de la Colentina în 29 august 1944? Că astfel au fost ei întâmpinați de către un oficial al Guvernului României, Secretarul general al Consiliului de Miniștri, tânărul – pe atunci – Corneliu Coposu? Nimic festivist! Nimic triumfalist!
UN COMUNICAT MINCINOS
Ar fi fost prea frumos, ca lucrurile să se încheie așa: fără festivism, fără emfază, fără aroganță, fără temenele și vorbe goale, bombastice – adică fără acele elemente stereotipe (false, mincinoase) folosite de obicei în astfel de situații! Dar – n-a fost așa! A doua zi, a fost dat un Comunicat de presă în care se spunea că intrarea soldaților Armatei Roșii în București a avut loc după…lupte crâncene (????) Acest lucru i s-a părut distinsului demnitar român Corneliu Coposu, a fi o minciună crasă! ”Ei n-au tras niciun foc de armă” – preciza peste ani distinsul demnitar. ”Nici în București, nici altundeva, pentru că – explica el – nemții erau luați prizonieri de armata noastră. Dar aceasta – sublinia seniorul cu mânie ascunsă și dispreț – nu i-a împiedicat să dea un Comunicat a doua zi că …”după lupte crâncene” glorioasa armată sovietică a eliberat Bucureștiul”. După știința sa, ”A fost un singur mort la ocuparea Bucureștiului: un sublocotenent care s-a îmbătat și s-a împușcat din greșeală. A fost îngropat cu onoruri (militare oficiate – n. ns.) în Piața publică din Crângași” – preciza Corneliu Coposu. Dar ”minciuna stă cu regele la masă”. Iar, în acest caz, ”regele” era sistemul comunist! Citiți următorul episod din mini serialul intitulat: RUȘII LA BUCUREȘTI. August – 1944. Corneliu Coposu la barieră (3) Citiți!
