EPITETE DEFINITORII
Epitetele găsite de români nu erau prea măgulitoare pentru o …armată eliberatoare. Iar românii – prudenți – nu le rosteau ”în gura mare” prin cafenele și bodegi ci acasă, cu glas șoptit sau în cercuri restrânse cu prieteni apropiați, de încredere. Este și cazul scriitorului Mihail Sebastian. În spațiul public românesc, în cartierele sărace, mărginașe, dar și în zonele rezidențiale, în vilele de lux ale orașului, pe bulevardele centrale, unde bântuiau în voie, în ziua mare dar și noaptea, la adăpostul întunericului, soldații ruși se arătaseră ca niște zurbagii, borfași, scandalagii, hoți, și violatori...etc., etc.,. Mihail Sebastian avea să afle, el însuși, fapte care argumentau astfel de epitete. Oarecum uluit, la două zile de la acel contact vizual cu soldații ruși ce trecuseră prin fața ferestrei sale, el consemna în Jurnalul său, cu o sinceritate tulburătoare, o stare de spirit ce ar fi pus pe jar propagandiștii obedienți Moscovei, ar fi trezit suspiciunea agenților serviciilor secrete și ar fi pus în pericol securitatea scriitorului. Citiți: Vineri, 1 septemvrie (1944): ”Nedumerire, frică, îndoială”. (subl. ns.) (Mihail Sebastian, Jurnal (1935-1944), Editura Humanitas, Ediția a II-a, București, 2016, p. 388) Astfel, în trei cuvinte, scriitorul sintetiza felul cum soldații Armatei Roșii fuseseră primiți în Capitala României. Aplauzele, florile, entuziasmul ”maselor”, fanfarele – dacă vor fi fost (așa cum au scris ani în șir propagandiștii obedienți Partidului Comunist și Moscovei) – vor fi fost, cine știe, în altă parte a orașului. Dar el, scriitorul Mihail Sebastian, nu le văzuse și nici nu i se povestise despre așa ceva. Așa încât, el putea să pună un diagnostic precis privind starea de spirit a bucureștenilor: ”nedumerire, frică, îndoială”
CE FĂCEAU ……ELIBERATORII?
Încărcat cu astfel de constatări scriitorul va urmări în continuare evenimentele ce se petreceau în spațiul public bucureștean ai căror protagoniști erau soldații ruși, ”eliberatorii” cum erau ei numiți în ziarele pro-comuniste sau…simpatizant-comuniste și cum aveau să fie prezentați apoi (mulți ani în șir) în documentele de partid, în discursuri politice, în studii și articole elaborate de autori obedienți ”partidului”, cultului personalității lui Stalin, propagandei pro-moscovite. Impresiile sale vor dobândi conotații contradictorii, uimire și revoltă. Amărăciune și deznădejde! În ziua de 1 septembrie 1944, distinsul scriitor consemna în Jurnalul său o ”știre” care probabil îl îngrozea așa încât s-a simțit dator să indice ”sursa”. Iar ”sursa” lui era actrița Dina Cocea, celebră actriță dramatică, una dintre frumoasele fiice ale celebrului jurnalist și pamfletar N.D. Cocea. ”Soldați ruși violează femei. (Dina Cocea – povestea ieri) (subl. ns.) – menționa în paranteză distinsul scriitor. Și continua – într-un stil aproape cinematografic – alte isprăvi ale… ”eliberatorilor”. ”Soldați care opresc mașini pe stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. Azi după masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei (soldați ruși – n. ns.) și au răscolit Casa de fier (Casa de bani – n. ns.) de unde au luat ceasornice (…..) Ceasornicul e jucăria care le place cel mai mult” – observa cu ironie distinsul scriitor. (ibidem, Mihail Sebastian, op. cit. p. 388)
CEASUL – OBSESIA SOLDAȚILOR RUȘI
Mihail Sebastian era uluit de comportamentul acestor soldați pe care liderii comuniști români și ziarele comuniste sau simpatizant-comuniste îi numeau ”eliberatori”! El căuta circumstanțe atenuante, încercând să înțeleagă și să nu acorde epitete sentențioase. ”La urma urmelor – scria el – Bucureștiul ăsta, îmbelșugat, nepăsător, frivol, e o provocare pentru o armată care vine dintr-o țară pustiită”. (subl. ns.) A doua zi, distinsul scriitor avea să vadă un nou incident provocat de soldații ruși. În ziua de 2 septembrie 1944 el nota în Jurnalul său: Sâmbătă 2 septembrie (1944): ”Am văzut azi dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște. Incidentele de stradă continuă” – nota el. ”Trecători busculați – ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus”. (subl. ns.) (ibid. Mihail Sebastian, op. cit. p. 388).
DE CE NORA ȘI MIRCEA?
Dar surprizele pe care avea să le mai cunoască scriitorul erau abia la început. Un alt incident avea să stârnească mirarea și – de la un punct încolo – mânia sa. Doi prieteni ai săi trăiseră un moment de mare spaimă. Erau doi actori care după o zi lungă (avuseseră în ziua aceea trei spectacole) se întorceau acasă. Era târziu și orașul era aproape pustiu! Un soldat rus, ce umbla bezmetic pe stradă, i-a oprit și a pus revolverul la tâmpla doamnei. El cerea nu numai un ceas ci și …bani. ”Aseară – notează Mihail Sebastian în Jurnalul său – pe când se întorceau de la teatru unde jucaseră trei spectacole, Nora și Mircea au fost atacați de un soldat rus. Cu revolverul la tâmpla Norei le-a luat o sută de mii de lei și un….ceas. Tocmai pe ei i-a găsit” (subl. ns.) – notează înciudat scriitorul. După opinia sa alții erau buni de plată! Nu oamenii obișnuiți – precum prietenii săi, Nora și Mircea! Nu oamenii obișnuiți – fie ei cu bani, sau dimpotrivă, săraci – ci mai curând cei cu averi agonisite din afacerile favorizate de susținerea războiului: comerțul cu arme, furnituri, etc., ”Sunt mii de oameni – nota scriitorul – care ar merita o asemenea întâmplare” (adică să plătească – n. ns.) Și dintre aceste ”mii” el alegea câteva nume care-i veniseră atunci în minte. Poate pentru că erau notorii sau – cum se spune – îi stăteau în gât: ”Ghiolu, Kazazian....” etc., etc., Dar – se întreba nedumerit distinsul scriitor – ”De ce Nora și Mircea?” (subl. ns.) Răspunsul era cât se poate de simplu: pentru că militarii ruși – de la soldat la general – aveau o mentalitate de învingător. De ocupant. Și se purtau ca atare – nefiind stingheriți de nimeni – nici de oamenii obișnuiți, de public, nici de autoritățile române!
DREPTUL OCUPANTULUI
Atent la evenimentele care se petreceau în spațiul public românesc, după intrarea soldaților Armatei Roșii, scriitorul avea să-și pună multe asemenea întrebări! Dar, nu prea multe, întrucât, în anul următor, la 29 mai 1945, viața lui se va sfârși într-un tragic accident de automobil. Nu un automobil oarecare – ci – spun unele surse deschise la care am avut acces – un camion al Armatei Roșii, condus de un șofer…beat! (cf. Marc Semo, Liberation, 5 noiembrie, 1998) Întrucât nu am avut acces la alte surse pentru a verifica veridicitatea acestei informații năucitoare – și anume faptul că autorul accidentului care a dus la moartea marelui scriitor Mihail Sebastian ar fi fost un șofer rus beat – ne permitem un scurt comentariu. Un comentariu susținut de faptele comise de soldații ruși în București – și nu numai – imediat după ce au intrat pe teritoriul României, la finele lui martie 1944. Căci ei au intrat în România ca soldați ai unei armate învingătoare. Era – cum se spune – în ”dreptul” lor să fure, să violeze, să facă scandaluri. Nu erau ei soldații unei armate ocupante? Erau! Iar această ipostază, de armată ocupantă, avea să fie întărită și de măsurile imediate consfințite în documente oficiale, în Ordine și Ordonanțe de urgență date de Comandamentul Armatei Roșii înființat la București peste capul autorităților române – al Regelui sau al Guvernului!
ACEL ȘOFER ERA BEAT. EI ȘI?
Cum altfel ar fi putut fi acel șofer, al acelui camion despre care – se spune – că ar fi fost autorul accidentului auto în care și-a pierdut viața scriitorul Mihail Sebastian? Pentru acel șofer nu avea nicio importanță starea în care se așeza la volan, aici în România! Pentru că, aici în România, el nu avea de dat socoteală – nimănui – pentru nicio infracțiune, oricât de gravă ar fi fost ea, întrucât, aici în România, ei, soldații ruși – de la soldat, la general – nu intrau sub incidența jurisdicției statului român. Acest statut care-i mângâia pe creștet pe infractorii ruși, dându-le acestora impresia sau certitudinea, că se aflau ”în țara nimănui” a durat până în anul 1957. Aproape 13 ani! Abia atunci oficialii români au negociat un Acord privind statutul trupelor sovietice pe teritoriul României. Dar – nota bene – acest acord a fost un Acord fără viitor. Un an mai târziu, în 1958, trupele Armatei Roșii s-au retras din România. Și astfel, Acordul privind Statutul trupelor sovietice a devenit lipsit de însemnătate, căci prin plecarea soldaților ruși, cei care ar fi trebuit să aplice prevederile lui, magistrații din România, au rămas ”fără obiectul muncii”. E de râs, dacă n-ar fi de plâns.
CINE PLĂTEȘTE?
”De plâns” sunt și alte opinii pe care scriitorul le-a consemnat în Jurnalul său, opinii inspirate de evenimentele care s-au petrecut după intrarea soldaților Armatei Roșii în București în august 1944. Să precizăm că scriitorul nu s-a mulțumit doar să privească de la fereastra sa cum treceau ”motorizatele” cu soldați ruși. El nu s-a mulțumit să consemneze întâmplări șocante despre comportamentul soldaților ruși în spațiul public bucureștean. El nu s-a mulțumit să-și exprime uimirea, dezamăgirea sau mânia asupra celor ce vedea sau auzea. Potrivit stilului său el a trecut de la uimire, dezamăgire și revoltă la întrebări și răspunsuri. Ce fel de întrebări? Și ce fel de răspunsuri? Le vom găsi în paginile Jurnalului său. Citiți pe larg episodul care urmează din mini serialul intitulat: RUȘII LA BUCUREȘTI. August – 1944. Cine plătește?. Citiți!
