Uluiți, dezamăgiți, speriați și – cu siguranță revoltați – de comportamentul soldaților Armatei Roșii ce umblau bezmetic pe străzi – mai ales noaptea – și comiteau jafuri, violuri, scandaluri și alte ”blăstămății” , stupefiați și – de la un punct încolo – siliți să se supună Ordinelor și Ordonanțelor date de generalii și ofițerii Comandamentului militar instalat imediat după intrarea trupelor Armatei Roșii în București, românii treceau prin spaime și îngrijorări ce erau mai aspre, mai grele decât cele trăite în timpul dictaturii militare antonesciene. Stupoarea și îngrijorarea, spaima, erau cu atât mai mari cu cât în noaptea aceea de 23 august 1944, când Regele Mihai rostise Proclamația sa către Țară, crezuseră că România ieșea din aria războiului și că de acum încolo va fi pace. Gândul la PACE – la pacea care avea să fie – nutrise starea de bucurie și încredere, SPERANȚA pe care românii o trăiseră în noaptea aceea. Dar iată că lucrurile luaseră o altă întorsătură.
O ALTĂ FAȚĂ A RĂZBOIULUI
Deși în 23 august 1944, trecuse în tabăra Coaliției Națiunilor Unite ca aliat – România era tratată ca o țară ocupată. La București, în Capitala țării, fusese instalat un Comandament Militar. El lansa Apeluri către toată populația României, dădea Ordine și Ordonanțe – sfidând autoritățile române. Pentru acest Comandament România nu avea Rege, Guvern, autorități administrative și militare. Nimic! În cartierele sărace, prin bodegi și pe ”băncuțele” din fața porții, dar și în cartierele rezidențiale, în saloanele mondene ori prin cluburi selecte, românii – unii, naivi și creduli, alții cârcotași ori sceptici- receptau cu uimire și dezamăgire avalanșa măsurilor restrictive lansate de ocupanți. Iată – aceasta era o altă față a războiului. Era o constatare amară și aproape tragică! Dar, acceptau această situație cu speranța că ea nu era un ”dat”, un ”ceva” imuabil, ci ”ceva” trecător, de conjunctură. Strângeau din dinți, strângeau cureaua, căci lipsurile provocate de război erau încă vii. În plus, o secetă cumplită își arăta colții, iar inflația urca vertiginos erodând bănuțul – și așa modest – al celor mulți. Românii trăiau toate acestea – în stilul lor – cu amărăciune, cu răbdare și speranța într-un viitor mai bun! He, he, he, – nici nu știau ce ”viitor” îi aștepta, ce ”viitor” le pregătea Moscova, ce ”viitor” aveau să le clădească liderii comuniști instalați (de Moscova) la guvernarea României. Dar, cum se spune, speranța moare ultima. Și plini de…speranță românii priveau cu luciditate realitatea din jur și…… făceau haz de necaz. Iar locul cel mai propice, unde chiar se făcea…haz de necaz era ”Teatrul lui Tănase”. Acolo, celebrul actor de comedie, montase un spectacol inspirat de isprăvile militarilor ruși. Ca întotdeauna, marele actor găsise o sintagmă genială, ușor de spus și, mai ales, ușor de ținut minte: ”davai ceas – davai palton”. Era un cuplet satiric pe placul românilor. Iar acesta le mergea la suflet. Și se duceau ”La Tănase” ca să-l vadă pe marele Actor, să-l audă și.. să facă haz de necaz! Se duceau să…râdă și să uite de amarul zilelor pe care le trăiau.
TĂNASE ERA UN BĂRBAT URÂT
Iubit și apreciat pentru alte cuplete satirice cu adresă la potentații zilei, la politica guvernanților (chiar și a celor din timpul dictaturii militare antonesciene) Constantin Tănase avea un prestigiu imens în rândurile iubitorilor de teatru din România. În 1945, când a montat celebrul său spectacol care satiriza comportamentul soldaților ruși pe teritoriul României, Constantin Tănase nu mai era tânăr. Avea 65 de ani. Înalt, cu statura sa viguroasă, de bărbat puternic, poate puțin prea corpolent, cu nasul mare și ochii mari, pe care când voia îi făcea foarte mari, aproape bulbucați (așa cum ni-l arată imaginile dintr-un film documentar) Constantin Tănase era un bărbat pe cât de urât pe atât de atrăgător. El capta atenția publicului imediat ce pășea în scenă, cu același sacou în pătrățele și aceeași pălărie neagră, borsallina. Înfățișarea sa de comediant era în contrast cu spusele sale, cu criticile sale inspirate din viața de zi cu zi a celor sărmani, o viață dominată de sărăcie, de nesiguranța zilei de mâine, de foame și frig.
DAR PLIN DE HAZ
Comediantul Tănase era iubit de români pentru că pe scenă el vorbea despre viața lor umilă, dramatică și uneori tragică. Războiul adâncise toate aceste aspecte iar artistul nu se sfia să le aducă pe scenă. Cupletele lui erau îndreptate împotriva celor ”de sus” – fie ei guvernanți, politicieni sau înalți funcționari ai statului român. El ataca fără cruțare corupția, deciziile nepopulare ale guvernanților care adânceau sărăcia celor mulți. Versurile sale erau necruțătoare. Să citim: ”În țara asta, țara pâinii/Să aibă pâine chiar și câinii/Guvernul nostru ne obligă/ S-avem o zi de mămăligă/Lor ce le pasă cum e traiul/Scumpiră trenul și tramvaiul/Scumpiră tot, la cataramă/Până și pâinea și tutunul/Și când înjuri pe șleau, de mamă/ Ei – cică- eu fac pe nebunul”. Conștient de imobilismul guvernanților, de incapacitatea lor de a ieși din hățișul intereselor și al jocurilor politice, marele Actor nu spera ca guvernanții să-l asculte, să ia în seamă ce spunea el, să ia măsuri, să mai îndulcească, cumva, viața celor mulți! Nu sperase în anii dictaturii militare antonesciene. Dar, nici acum, când vremurile se schimbaseră și România pornise pe un alt drum, pe drumul unei noi dictaturi – dictatura comunistă – artistul nu spera ca versurile sale satirice la adresa soldaților ruși să aibă vreun efect asupra comportamentului lor, să atragă, cumva, atenția comandanților lor, sau a liderilor politici români. El nu spunea acele versuri pentru cei ”de sus”, pentru cei puțini – ci pentru cei ”de jos”, pentru cei mulți. Să rememorăm versurile celebrului cuplet satiric ce a făcut istorie. Citiți:
”RĂU A FOST CU DER, DIE, DAS
DA-I MAI RĂU CU DAVAI CEAS
DE LA NISTRU
PÂN” LA DON
DAVAI CEAS
DAVAI PALTON
DAVAI CASA ȘI MOȘIE
HARAȘO TOVĂRĂȘIE”
Și sala – plină până la refuz – încremenea! De bucurie și de spaimă! Pe cât de profund era adevărul cupletului pe atât de mare era curajul celui care-l rostise! Toți cei care se aflau acolo erau frisonați de un sentiment ciudat. Le era frică? Se temeau pentru cel care spunea aceste versuri de pe scenă? Sau se temeau și pentru ei, că ascultau și aplaudau spusele lui Tănase? Căci aplauzele lor puteau fi interpretate ca fiind acordul lor tacit cu criticile lansate de marele actor! Ceea ce nu era departe de adevăr! Dar – unul era Tănase!
CURAJOS ȘI NECRUȚĂTOR
Căci cine se încumeta să se ia la trântă cu cei care inspiraseră aceste versuri? Cu soldații ruși? Aceștia umblau bezmetici pe străzi! Ei opreau trecătorii – mai ales femeile, indiferent dacă erau frumoase ori bine îmbrăcate! Ei opreau automobilele – mai ales cele de lux – și dacă cei aflați la volan nu opreau imediat, trăgeau cu ”armele din dotare”: pistoale, puști, uneori și temutele arme ”kalașnikov!” Ei intrau prin casele oamenilor – fie în cele din buricul târgului, fie în cele de prin cartierele mărginașe, sărace! Cereau de mâncare, de băut, scotoceau fără jenă peste tot, agresau pe cei care le stăteau în cale – fie ei bărbați sau femei. Iar Poliția – nu era pe nicăieri! Cât dinspre partea guvernanților, aceștia (unii dintre ei) vedeau, discutau în surdină, pe acasă, în cercuri intime și uneori – cu glas mic, timid – prin ședințele de guvern. Căci curajul – le pierise! Acum le era – la toți – frică! Doar pe scenă, ”la TĂNASE”, se mai puteau auzi cuvinte curajoase!
UN ”BANDAJ” PE BRAȚ!
Dar și aici ”curajul” a fost scurt! Pe cât de scurt era Cupletul – pe atât era de expresiv și adevărat. Exegeții vieții și operei lui Constantin Tănase consemnează că spectacolul a avut viață scurtă, că a fost interzis după câteva reprezentații iar artistul trimis după gratii. În documentele ce ne-au fost accesibile, evident, ”surse deschise”, nu se fac precizări asupra timpului petrecut de Constantin Tănase după gratii pentru acest ”cuplet”. Dar, artistul nu putea fi intimidat. Drept care, la reapariția sa pe scenă, a venit cu un ”cuplet” și mai și! El a intrat pe scenă îmbrăcat nu cu celebrul său sacou în carouri ci într-un palton mare, potrivit pentru o persoană supraponderală. Pe unul dintre brațe celebrul actor avea un…bandaj! Un ”bandaj” făcut din….ceasuri.
EL TIC. EU….TAC!
Aluzia era directă! Iar satira era la cote înalte! Desigur, publicul va fi privit cu răsuflarea tăiată actorul de pe scenă și va fi fost stupefiat de îndrăzneala lui. Cu atât mai mult cu cât ea venea după o interdicție și după câteva zile de detenție în beciurile Poliției. Se spune că în acel spectacol Actorul nu a rostit niciun cuvânt. Publicul a privit. Și a tăcut și el – precum Actorul! Apoi a aplaudat frenetic. Dar, surpriză! Actorul nu-și încheiase cupletul și a oferit publicului său încă un moment de mare curaj. Încet, tacticos, el și-a descheiat nasturii de la imensul palton pe care-l purta, unde avea montat tot un ceas. Un ceas cu pendulă. Cu paltonul descheiat, cu ceasul-pendulă la vedere, agățat de gât, Actorul a arătat către ceasul de sub palton și a spus doar atât: ”EL tic… EU tac” Și a ieșit din scenă! Curând avea să iasă pentru totdeauna. Nu numai de pe scenă – ci și in viață.
EL tic!
EU tac!
EL tic!
EU tac!
Tulburător mesaj! Tulburătoare premoniție!
Citiți episodul următor din acest mini serial intitulat: RUȘII LA BUCUREȘTI. Constantin Tănase: ”DAVAI CEAS, DAVAI PALTON” (2) Aspirina fatală! Citiți!
