Din însemnările telegrafice ale distinsei doamne Irina Procopiu, aflăm noi amănunte despre una dintre pasiunile- militarilor ruși intrați în România: ceasurile! Mihail Sebastian remarca faptul că interesul acestora pentru ceasuri părea să primeze fiind – considera scriitorul – un fel de obsesie. Celebrul artist de comedie, Constantin Tănase, alcătuise chiar un cuplet care a făcut istorie: ”Davai ceas, davai palton”, etc., etc., Un cuplet care – din nefericire – n-a rămas fără urmări pentru celebrul actor. În epocă s-a rostogolit ideea că datorită acestui cuplet Constantin Tănase a cunoscut rigorile Poliției române. Se spunea chiar că acest cuplet ar fi stat la baza unor inițiative/acțiuni oculte pentru înlăturarea fizică din ”viața cetății” a marelui artist. Căci, un atac atât de direct la adresa Armatei Roșii nu putea fi îngăduit de oficialii de la București obedienți Moscovei. Cu atât mai mult de către ruși – fie ei soldați sau comandanți.
CEASURILE – OBSESIA RUȘILOR
Irina Procopiu observase interesul – special – al soldaților ruși pentru…ceasuri. În Jurnalul său ea nota cum soldații ruși care năvăliseră în vila sa de la Sinaia, unde ceruseră de mâncare – pe care o și primiseră – drept mulțumire, la plecare, ”șterpeliseră” un ceas! Nimic altceva – un ceas! Gazdele au înghițit obrăznicia și nu și-au permis să-și arate mânia! Oricum, ”nu te puteai pune cu…rușii”! Doamne, feri! Ei aveau arme, un pistol, o pușcă, un kalașnikov. Nu intrau în case ”cu mâna goală”, așa încât ”evenimentul” fusese acceptat de gazde ca un rău mai mic. Căci se puteau petrece și alte ”blăstămății” – în casă fiind numai femei tinere cu copii mici. Dar, ceea ce a stârnit uimirea distinsei doamne a fost nu numai faptul că soldații ruși șterpeleau ceasuri ci și că aceștia nu ezitau să cumpere…ceasuri! O făcuseră și la Sinaia! ”Au cumpărat ceasuri” (subl. ns.) – nota Irina Procopiu în Jurnalul său! (Irina Procopiu, Pagini de jurnal (1891-1950), Editura Polirom, București, 2016, p. 472)
EL ARE TREI CEASURI… DEOCAMDATĂ!
Trebuie să precizăm că această obsesie a militarilor ruși – pentru ceasuri – este documentată nu numai de însemnările existente în Jurnale sau în pagini memorialistice, ci și de….fotografii! Când am documentat prezența militarilor ruși în România după 23 august 1944, am găsit în portofoliul virtual consacrat acestui moment istoric o fotografie extrem de semnificativă. Un militar rus își privește cu atenție mâna stângă unde se află nu numai un ceas ci….trei ! Când am văzut-o mi-a venit să râd! Apoi, am înțeles că opinia lui Mihail Sebastian privind interesul excesiv al militarilor ruși pentru ceasuri nu era doar o metaforă, ci adevărul, adevărat. Iar relatările Irinei Procopiu din Jurnalul său constituiau încă o dovadă a acestui comportament al militarilor ruși aflați în România – pe cât de hazliu, pe atât de semnificativ. Priviți acest militar rus. După uniformă nu pare să fie un simplu soldat, un mujic. Ci…un ofițer. Priviți cu câtă încântare își privește încheietura mâinii stângi. Are trei ceasuri pe care și le-a pus – în mod demonstrativ – la vedere! Pare foarte mulțumit de achizițiile sale. Privindu-l nu putem să nu ne întrebăm: vor fi fost ”șterpelite”? Sau dobândite pe bune – adică plătite cinstit la magazin? Și…de ce îi trebuie lui…trei ceasuri? O fi fiind un colecționar? Sau, poate, un bișnițar? Oricum – concluzia nu poate fi decât una singură: dacă va persista în acțiunea sa, de a dobândi ceasuri, cât mai multe ceasuri – indiferent pe ce cale – se va alege cu multe, multe ceasuri. Iar dacă va folosi în continuare ”metoda” de expunere pe care ne-o arată poza de mai sus, va ajunge cu un șir de ceasuri până….. la umăr! Sau, cine știe, avea să folosească pentru același scop, și cealaltă mână! Hm, hm., hm., Căci până la Berlin – era cale lungă! E de râs – dacă n-ar fi de plâns!
UN ENGLEZ CURIOS – ÎNTREABĂ
Dar, interesul – sau mai bine zis, obsesia militarilor ruși pentru ceasuri – a fost remarcat nu numai de români ci și de străini. Este elocvent în acest sens interesul unui ofițer englez membru al Comisiei Aliate de Control, înființată la București pentru supravegherea îndeplinirii de către România a obligațiilor asumate privind despăgubirile de război către URSS. Atent la ceea ce se întâmpla în spațiul public bucureștean ”englezul” va fi fost la curent cu isprăvile soldaților ruși: furturi, scandaluri, violuri…d-astea…. fapte care nu fac cinste unei armate în general, cu atât mai mult unei armate care se pretinde a fi o armată…eliberatoare. ”Englezul” l-a întrebat pe omologul său ”rus” despre această pasiune pentru ceasuri a militarilor ruși. Răscolind prin dosare de arhivă, un tânăr cercetător român, Mădălin Hodor, interesat și el de această pasiune/obsesie a militarilor ruși pentru ceasuri, a găsit răspunsul pe care ”englezul” l-ar fi primit de la omologul său rus, ofițer în Armata Roșie și aflat – probabil – în serviciul Comisiei Aliate de Control din România. Într-o scurtă notă publicată în Revista Identitatea Românească, preluată de jurnalista Mariana Iancu și publicată în Adevărul din 31 decembrie 2018, Mădălin Hodor citează explicația ofițerului Armatei Roșii. Este o…explicație – credem noi – în cel mai pur stil rusesc. Mincinoasă, în contradicție cu realitatea și – de la un punct încolo – de a dreptul fantasmagorică. Să citim.
UN RUS MINCINOS – RĂSPUNDE
Să citim ceea ce relatează tânărul cercetător român, Mădălin Hodor. ”Vin cu o explicație furnizată de un ofițer al Armatei Roșii – scrie Mădălin Hodor – . Întrebat de omologul sau englez din Comisia Aliată de Control care este motivul pentru care soldații ruși sunt atât de ahtiați după ceasuri (povestea era arhicunoscută) ofițerul sovietic a dat următoarea explicație (parafrazez)” – precizează Mădălin Hodor. Desigur, ar fi fost salutar dacă tânărul cercetător ar fi citat expres documentul din care a aflat răspunsul ofițerului rus. Despre numele celor doi militari aflați în ”dialog” pe această temă – nici vorbă! Fie! Să citim răspunsul dat de acel ofițer sovietic omologului său, ”englezul” din Comisia Aliată de Control și preluat de Mădălin Hodor. ”În Armata Roșie – ar fi explicat ofițerul sovietic – doar ofițerii aveau ceasuri”, întrucât ele erau, preciza el, ”indispensabile pentru operațiunile militare”. (subl. ns.) Daaaaaa! Deci ceasul era un obiect rar! Îl aveau…numai ofițerii și asta dintr-o necesitate strict profesională: operațiunile militare! Deci – pentru mujicul de rând – ceasul era un obiect de lux, un obiect inaccesibil. Pe cât de inaccesibil – pe atât de râvnit, întrucât era un ”însemn”, un ceva care arăta un rang, o anumită poziție în ierarhia militară sovietică. Dacă aveai ceas – aveai toate șansele să urci treptele ierarhiei militare! Hm., hm., hm., Cunoscând probabil această dorință, această stare de spirit, ofițerul rus explica omologului său englez: ”în ochii soldaților aduși din cele mai îndepărtate unghere ale imperiului sovietic” a avea ceas însemna ceva extraordinar, însemna posibilitatea de a ”controla timpul”. Iată de ce, alergau după ceasuri nu numai ofițerii ruși ci și soldații! De la ofițer la soldat – toți voiau să controleze timpul! Ha., ha., ha.,
BĂRBI! MINCIUNI! FANTASMAGORII
E de tot râsul să-ți imaginezi că acel soldat-mujic aflat pe drumurile războiului – devenit posesorul unui…ceas pe care-l șterpelise de pe undeva, dintr-o casă sau dintr-o prăvălie – comisese jaful împins de gândul că astfel va putea controla….timpul! Întors acasă – dacă s-ar mai fi întors – în izba lui săracă el ar fi controlat…timpul! Și-ar fi organizat viața, munca după…ceas! Pleca la câmp numai după ce-și va fi privit ceasul! Ar fi dat fân vitelor din staul, numai după ce și-ar fi privit ceasul! Ar fi dat grăunțe orătăniilor din poiată, numai după ce și-ar fi privit ceasul! S-ar fi așezat seara, sub mesteacănul din fața casei și ar fi privit cerul înstelat, uitându-se la ceas! Și, în cele din urmă, ar fi adormit fericit că iată, era în puterea lui să facă totul după ceas, să…. controleze timpul! Ha., ha., ha., Bărbi! Minciuni! Fantasmagorii – veți spune! Și pe bună dreptate! Dar, pornit pe toboganul fabulației, ca să nu spunem al minciunii – ”rusul” a continuat să-i explice ”englezului”. Pentru soldatul sovietic – a avea un ceas însemna nu numai posibilitatea de a controla timpul ci și aceea de a-și modifica locul în societate, statutul social. ”Procurarea unui ceas – notează Mădălin Hodor răspunsul pe care ofițerul rus l-ar fi dat omologului său englez – era pentru soldatul sovietic o chestiune de statut. Dacă avea ceas și știa ora – urca în ierarhia socială. De unde și ideea de a avea cât mai multe ceasuri” (…) (subl. ns.) (Cf. Mariana Iancu, De ce furau soldații ruși ceasurile românilor în vreme de război. Explicația unui istoric, Adevărul 31 decembrie 2018)
CEASUL – UN FEL DE PASSE PARTOUT
Ca să vezi! Ceasul era ca un fel de ”passe partout”. Deschidea toate ușile! A avea un ceas era ca și cum ai fi avut (ca pe vremuri) un titlu de noblețe care-ți asigura un anumit loc pe scara ierarhiilor sociale. În această logică – a ofițerului rus din Comisia Aliată de Control – ceasul era un instrument care permitea posesorului nu numai să controleze timpul ci și să urce treptele ierarhiei sociale. Observați: ierarhiile sociale, nu militare! ”Astfel, procurarea unui ceas era pentru soldatul sovietic nu un moft, ci o necesitate! O chestiune de statut! Dacă avea ceas și știa ora – urca în ierarhia socială. De unde și ideea de a avea cât mai multe ceasuri” – ar fi subliniat ofițerul rus. Dar, în această goană, după cât ”mai multe ceasuri” se făceau și confuzii! Mulți dintre soldații ruși – obsedați de acest obiect – nici nu prea știau cum arată un ceas! deoarece nu văzuseră niciodată – până atunci – un….ceas! Ofițerul rus menționa că uneori, soldații ruși care alergau după ceasuri confundau acest obiect ”cu orice obiect înzestrat cu un cadran și un ac indicator“. (ibidem, Mariana Iancu, loc cit.) Râsu/plânsu – ar spune poetul!
STANIOLUL ERA STRĂVEZIU
Citind aceste…explicații – rămâi mut! Un ofițer rus – desigur, de rang înalt, întrucât la Comisia Aliată de Control nu putea fi trimis un fitecine – justifica furtul comis de conaționalii săi, militarii Armatei Roșii aflați pe teritoriul României după pirueta spectaculoasă a Regelui Mihai I de la 23 august 1944. Ba, îi dădea chiar o aură de înaltă noblețe și voință – aceea a posesorului ceasului de a se autodepăși, de a ”urca în ierarhia socială”, aceea de a trece ”la comandă” bla., bla., bla., Cinismul – sau prostia – la puterea ”n” infinit! Cu siguranță, ”englezul” din Comisia Aliată de Control nu va fi râs cu poftă! El nu va fi crezut o iotă din ”motivele” invocate de colegul său – rus. Căci staniolul în care acesta se străduise să împacheteze comportamentul soldaților ruși în România era mai mult decât străveziu. El nu putea ”lua ochii” nimănui. Cu atât mai mult unui…. ”englez”. Dacă românii ar fi cunoscut această explicație pe care ”rusul” a dat-o ”englezului” ar fi râs în hohote. Bărbi! Minciuni! Fantasmagorii – ar fi spus ei cu sarcasmul care-i caracteriza, cu capacitatea lor de a face…haz – de necaz! Și ar fi râs! Așa cum râdeau când se duceau la Teatrul de Revistă ca să asculte cupletul lui Constantin Tănase: ”Davai ceas, davai palton”. Un cuplet care l-a costat pe marele actor câteva zile de libertate – petrecute în beciurile Poliției române și, mai apoi – se spune – chiar viața. Citiți episodul următor din acest mini serial: RUȘII LA BUCUREȘTI. Constantin Tănase: DAVAI CEAS, DAVAI PALTON (1) El ”tic”, eu ”tac” în care veți afla câte ceva despre marele actor de comedie Constantin Tănase și celebrul său cuplet ”Davai ceas, davai palton”! Citiți!
