Toamna anului 1956, trece repede. La fel și iarna anului 1957. Dar dinspre Viena nu vin – nu mai vin – știri despre promovarea post-mortem a creației lui George Enescu. Amplasarea unei plachete de bronz cu chipul marelui muzician român pe fațada casei din APFELGASSE 6, VIENA IV, depistată în vara anului 1956 de diplomatul-detectiv al Legației României din Viena, pare un episod uitat. Sau – în cazul cel mai bun – amânat.
UITAT ÎN SERTAR
Referatul Legației române din Viena trimis de MAE Institutului Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea (IRRCS) n-a avut, se pare, nici un ecou. El zace, undeva, într-un sertar. La IRRCS sau, poate, la Ministerul Culturii. Efortul diplomatului–detectiv din Viena din anul 1956 pare pierdut. Trist. Foarte trist. De fapt, revoltător, întrucât este vorba de marele muzician român: George Enescu. Legația României din Viena (inițiatoarea proiectului) tace. Din septembrie 1956, până în martie 1957, ea nu mai transmite nimic pe această temă: a comemorării lui George Enescu sau a promovării creației sale artistice. Sau, poate cine știe, lucrează ceva? În tăcere? În spatele ”ușilor închise”? Să urmărim documentele ce ne-au fost accesibile din Dosarul 25/1955-1958 – Austria, fond IRRCS, aflat în custodia ANIC, pp. 122-123.
UN NOU PROIECT
Odată cu primăvara anului 1957, Legația României din Viena pare că iese din hibernare și trimite superiorilor săi de la București un ansamblu de propuneri privind promovarea culturii române în Austria. Este un proiect mult mai complex decât acela al așezării unei plachete de bronz pe casa din APFELGASSE, 6, Viena IV, în care a locuit George Enescu în primul său episod vienez, înainte de a se muta în casa profesorului și mentorului său, Josef Hellmesberger-junior. Mulțumit – poate – de creativitatea trimișilor săi la Viena, MAE trimite IRRCS o lungă NOTĂ cu propunerile primite de la Viena privind organizarea unor ample acțiuni culturale. George Enescu nu este uitat, dar promovarea amintirii sale ia un alt aspect: nu o placă, rece, de bronz și un chip tăiat în basorelief ci creația sa, muzica sa. În consecință, Legația României din Viena propune un concert cu muzică de cameră cu lucrări de George Enescu. MAE, prin Direcția sa culturală, trimite IRRCS propunerile. Nu știm dacă IRRCS agreează aceste propuneri, nu știm dacă le va sprijini sau dacă va contribui la susținerea lor financiară. MAE își îndeplinește doar datoria de a informa instituția menită să ducă la îndeplinire aceste propuneri. Adică IRRCS. În consecință, la 9 martie 1957, pe adresa IRRCS, sosește o NOTĂ în care sunt reiterate propunerile Legației României din Viena. Întrucât ne interesează numai preocupările privind promovarea memoriei lui George Enescu, ne vom concentra atenția doar asupra propunerilor formulate în această privință.
FĂRĂ BANI
Este de remarcat că autorul NOTEI acordă o atenție deosebită acestui subiect astfel că, la punctul ”I” citim: ”Organizarea unui concert de cameră Enescu pe baze comerciale”- adică – observăm noi – fără finanțarea statului român. Este avansat și precizat în cifre și bugetul concertului. ”Condițiile organizării unui concert – se scrie în NOTA trimisă de MAE către IRRCS – sunt următoarele : bugetul concertului: 5 soliști – 10.000 sch(ilingi); sala – 2.000 (schilingi); propaganda (adică promovarea – n. ns) – 3.000 (schilingi); total – 15.000 sch(ilingi).” Acestea erau costurile estimate de reprezentanții României la Viena pentru organizarea unui concert închinat memoriei lui George Enescu. Era – cum am mai spus – un concert ”pe baze comerciale”. Cine avusese această idee și de ce? Era atât de mic bugetul Legației române de la Viena încât era nevoită să recurgă la soluțiile cele mai puțin costisitoare, adică la organizarea acțiunilor sale de promovare a culturii române, inclusiv a memoriei lui George Enescu, pe baze…comerciale? Adică fără finanțarea lor de către statul român? Ce determina Legația să strângă atât de mult ”punga”? Chiar și în privința lui George Enescu funcționa această preocupare (sarcină?) uneori dusă până la extrem, de a realiza totul, orice, cu costuri cât mai mici? Se pare că da. ”Povestea” care urmează ne dă suficiente indicii în această privință. Legația României din Viena știa că doar din vânzarea biletelor cheltuielile nu puteau fi acoperite. În adresa sa trimisă IRRCS, MAE reitera opiniile Legației române din Viena: ”După părerea Legației – se preciza în documentul trimis la IRRCS – nu se poate conta la o sumă mai mare de 1500 – 2000 de schilingi în urma vânzării biletelor, prețul unui bilet fiind în medie de 10 schilingi – preț obișnuit la concerte de cameră”. Astfel, Legația avertizase Bucureștiul că un concert ”pe baze comerciale” nu era fezabil chiar dacă, fiind ”de cameră”, nu implica decât un număr mic de instrumentiști – doar cinci – așa cum precizase deja în NOTA sa de propuneri. Atunci? De unde banii? Deci – MAE și IRRCS trebuiau să se gândească și să găsească soluții. Altfel, concertul de cameră consacrat rememorării lui George Enescu era sub semnul întrebării.
FĂRĂ PARTITURI
Dar acesta nu era singurul impediment. Un concert de muzică de cameră punea o problemă de fond: partiturile. Mai exact lipsa lor. De unde partituri? Fără ele muzicienii nu puteau cânta nimic. Era greu de știut dacă în Viena anilor 1957, la doi ani de la trecerea lui George Enescu în eternitate, în Viena se aflau muzicieni posesori ai partiturilor necesare unui concert de cameră cu lucrări enesciene. Știa Legația României din Viena cât de draconice – și exclusiviste – au fost relațiile contractuale ale lui George Enescu cu cele două Case de editură cu care a colaborat – ”Enoch” (în tinerețe) și ”Salabert” (în ultima parte a vieții sale, până la dispariția sa, în mai 1955)? Nu știm – dacă știa sau nu. Dar – spre lauda ei – a făcut tot ce a putut ca partiturile să nu constituie un impediment în desfășurarea concertului de cameră pe care îl preconizase. În acest scop, prin funcționarii săi a făcut mai multe investigații, îndeosebi în locurile care dețineau sau vindeau partituri muzicale. De la Agenția Editurilor Muzicale din Viena obținuse ceva: lista (doar lista) partiturilor unor lucrări enesciene ce puteau fi procurate. Încântată de această descoperire, Legația României din Viena comunica superiorilor săi de la București :”Prin Agenția Editurilor Muzicale din Viena – se spunea în NOTA trimisă la MAE – Legația a obținut lista notelor muzicale din lucrările lui (George) Enescu care se poate obține aici”. Era un succes!
SPERANȚELE NU MOR
Pe această bază, inițiatorii se puteau gândi, deja, la programul concertului preconizat. ”Din acest material – se spunea mai departe în NOTA Legației române din Viena – se poate alcătui programul următor al unui concert de cameră: 1) Suite dans le style ancien, op. 3; sau: Suita pentru pian nr.1 în fis–moll: sau: Suita pentru pian nr.2, op. 10; 2) Una din cele 3 Sonate pentru vioară, op. 2, 6, 26; 3); Trio pentru coarde ”Aubade”; 4) Lieduri (pe versuri) de Clement Marot”. Astfel, obținând lista partiturilor lucrărilor enesciene ce puteau fi obținute prin Agenția Editurilor Muzicale vieneze, Legația României din Viena avea siguranța că problema partiturilor nu se mai punea, că un program cu lucrări enesciene de cameră putea să aibă loc. Propunerea sa – era fezabilă. Mai rămânea pe agendă chestiunea sălii unde avea să aibă loc acest concert. Iar Legația alesese: BRHAMSSAAL – MUSIKVEREIN. Era o sală de elită și de mare tradiție în viața muzicală vieneză. Enescu însuși, copil fiind, în perioada studiilor sale vieneze, cântase aici. Astfel, George Enescu era pe deplin onorat. În NOTA trimisă de MAE către IRRCS era precizat locul unde avea să fie susținut concertul comemorativ Enescu: BRAHMSSAAL – MUSIKVEREIN. Dar, această sală, fiind o sală a elitelor vieneze nu avea decât 400 (patru sute) de locuri! Banii obținuți din bilete (la prețul concertelor de cameră) erau – așa cum Legația calculase deja – cu mult sub nivelul cheltuielilor: doar 1500 – 2000 de schilingi din totalul general care se ridica (tot după calculul foarte strâns al Legației) la 15.000 de schilingi.
ARGUMENTELE LEGAȚIEI
Cu toate acestea, Legația României din Viena mergea mai departe în susținerea proiectului său. Urmărind în continuare ideea unui concert comemorativ de înaltă clasă, demn de memoria și prestigiul marelui muzician român, Legația din Viena își formulase foarte clar opțiunea. Concertul avea să fie dat – se scria în NOTA trimisă Bucureștiului – ”cu concursul unor forțe muzicale de prima clasă din Viena”. ”După părerea prietenilor – își continua argumentele Legația română din Viena – faptul că interpreții ar fi de prima clasă are o importanță deosebită, având în vedere că Enescu ”compozitorul” nu e cunoscut publicului vienez”. Desigur, nu era chiar așa. Dar funcționarii Legației României din Viena, din anul 1957 nu dispuneau, se pare, de informații privind activitatea muzicală a lui George Enescu în perioada interbelică, ei fiind departe de nivelul profesional și cultural al diplomaților români ce activaseră în acei ani în structurile din străinătate ale Ministerului de Externe. În fine! Să trecem mai departe! În final, NOTA MAE se adresa IRRCS cu următoarea precizare: ”Legația R.P.R din Viena roagă să-i comunicați dacă condițiile financiare ne permit organizarea concertului și dacă programul este acceptat sau poate fi îmbunătățit cu partituri din țară” (subl. ns.) Aici se încheie paragraful ”I” al NOTEI Ministerului Afacerilor Externe trimisă IRRCS trimisă la 9 martie 1957. Cum au reacționat aparatnicii de la IRRCS? Ce calcule au făcut ei? Au răspuns întrebării pe care inițiatorii acestui nou proiect de promovare post-mortem a marelui muzician român, o așteptau? Citiți episodul următor: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. VIENA – 1957. Banii….baniiii! (2)
