Citind azi documentele de arhivă care ne-au fost accesibile și pe care vi le-am prezentat în episoadele anterioare, nu știm cui îi poate fi atribuită răspunderea – da, răspunderea (măcar pentru istorie) – că inițiativa privind montarea unui spectacol cu Opera Oedip la Roma a fost blocată, anihilată în țara creatorului ei, România, chiar de către cei aflați într-o instituție a statului român creată tocmai pentru promovarea culturii române și a personalităților ei de frunte. Am numit: IRRCS!
CE ASCUNDEA ACEL PLAN… SINE DIE?
Sub semnătura acestui personaj ascuns sub numele de ”Simion” (care, am observat, își pune semnătura și pe alte documente din activitatea IRRCS formulând ”rezoluții” grăbite, absconse, scrise cu cerneală proastă) avem dovada că inițiativa unui spectacol cu Opera Oedip la Roma – sosită pe ”tavă” de la Roma – devenea fezabilă, pentru aparatnicii IRRCS, doar pentru că ea era inclusă într-un plan, în ”planul de muncă” al IRRCS privind schimburile culturale dintre România și Italia. Numai așa! Altfel, ea putea să rămână – cum a și rămas – într-un sertar. De altfel, odată găsită această formulă, autorul ei părea eliberat de orice alte griji și răspunderi. El nu părea interesat de aspectele organizatorice firești: locația, forțele artistice implicate, cheltuielile și, mai ales, data când acest spectacol urma să vadă luminile rampei. Pentru el părea de ajuns că propunerea unui Oedip la Roma intrase în planul de muncă al instituției din care făcea parte. Un plan, cum am spus, fără niciun fel de termene. Un plan…. sine die. Blocajul, indiferența, neagra birocrație, incompetența erau, se pare, complete.
IRRCS SE SPALĂ PE MÂINI
Și totuși! Un superior, nu știm cine, ”persoană însemnată”, cum ar spune ”nenea Iancu”, deschide o portiță! Are o altă opinie! Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns! Acest ”superior” are o …opinie diferită de aceea formulată de ”Simion” care lansase ideea ca propunerea Asociației Italia-România din Roma să fie trecută în planul de muncă al IRRCS. Acestui ”superior” i se va fi părut că includerea propunerii Asociației de prietenie Italia România în planul de muncă al IRRCS era o chestiune de mare răspundere. Dacă pentru ”Simion” era suficient că această propunere avea să fie trecută ”în plan”, acest alt ”superior” nu era lipsit de imaginație și… chiar de îngrijorări! El considera că odată pusă în plan propunerea trebuia aplicată. Și asta ar fi dat multă bătaie de cap! Nu era mai bine să mai fie…studiată? Adică, să nu ne grăbim, să mai vedem, să mai studiem. Să mai amânăm! În această privință exista o metodă sigură. O metodă care nu dădea greș niciodată. Dar niciodată! Să fie dată spre…studiere! Astfel, fără să stea prea mult pe gânduri el, acest ”superior”, nu știm cine, pentru că nu-și pune semnătura, oricum, ”persoană însemnată” în rândurile aparatnicilor de la IRRCS, scrie în colțul de jos al NOTEI INTERNE: ”Trebuie studiată problema”. Cine? Cine să studieze …problema?
SIMION ARUNCĂ PISICA
În această privință, ”Simion”, o altă ”persoana însemnată” de la IRRCS, nu este lipsit de inventivitate. Găsește soluția! El ”aruncă pisica” în ograda altor instituții pe care le consideră îndrituite să….studieze și să hotărască dacă la Roma poate fi montat un spectacol cu Opera enesciană Oedipe: Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Externe, Asociația de prietenie Italia – România. Adică….alții! În această logică el scrie pe acea NOTĂ INTERNĂ: ”Trebuie studiată problema împreună cu Ministerul, MAE și cele 2 Asociații” (subl. ns.) Astfel montarea unui spectacol cu Opera Oedip la Roma ieșea cu totul din aria IRRCS. Trimițând propunerea spre…studiere, IRRCS se deroba astfel de sarcini, de răspunderi, de griji. Se ”spăla pe mâini” ca Pilat din Pont. Ideea montării unui spectacol cu Opera Oedipe la Roma era astfel blocată. De fapt anihilată. Dar aceasta nu mai era problema lui, a lui Simion – autorul acestei soluții! Și astfel, propunerea generoasă, plină de noblețe și de prețuire față de George Enescu a Asociației de prietenie Italia-România a rămas doar la stadiul unei intenții, al unei telegrame trimisă Bucureștiului: ”Preghiamovi inviarci Opera ”Edipo” di Giorgio Enesco. Romania-Italia”. Montarea unui spectacol cu Opera ”Oedip” la Roma, propus în aprilie 1956 de către Asociația de prietenie Italia-România, a rămas doar o…propunere. Și când te gândești că prin acea telegramă lapidară din 16 aprilie 1956, Asociația nu cerea decât partitura! Atât. Dar, tot atât de lapidar, cineva a scris (nu știm cine, nu știm când – întrucât nu se consemnează asemenea date) chiar pe textul telegramei: ”Nu s-a trimis”. Și gata! Acesta era finalul! Sub această apostilă – problema care trebuia studiată – fusese închisă. Un gând, un vis – s-au spulberat. În loc să ajungă pe scenă, sub luminile rampei, a ajuns într-un dosar. Un dosar de arhivă. Pentru inițiatori ea s-a pierdut. A intrat în neant. Nu însă și pentru noi care aflăm acum despre ea. Căci documentele – au rămas!
ACEȘTIA ERAU…EI – CULTURNICII SE LA IRRCS
Le citim azi, (e drept, după mai bine de o jumătate de secol) și inima, gândul, îngheață. Iată – aceștia erau cei care trebuiau să promoveze valorile culturii române, care trebuiau să facă cunoscute lumii personalitățile inegalabile ale României, precum George Enescu. Ei însă, se pierdeau în formule stereotipe, în soluții neviabile, se acopereau de ”rezoluții” absconse și semnături indescifrabile, redactau ”note interne”, trimiteau spre…studiere altora, întrucât ei nu-și luau răspunderi. Fie le era frică, fie nu erau competenți. Ei tărăgănau totul până când, sub povara timpului, inițiativele, propunerile cele mai generoase își pierdeau oportunitatea, mesajul, actualitatea. Se diluau – până la anihilare. Intrau în uitare. În neant. Dar ”ei”, acești aparatnici, acești culturnici, rămâneau. Ei rămâneau în aceleași tipare, egoiste, confortabile, indiferenți și nepricepuți, lipsiți de curajul răspunderii și al inițiativei chiar și când aveau în față una dintre marile valori culturale ale României, precum era George Enescu. Erau, se pare, sortiți să rămână pe viață ceea ce fuseseră, sau deveniseră, prin mimetism sau frică, sau fuga de răspundere: culturnici, aparatnici. Stilul lor de muncă, ipocrizia chiar puteau să deturneze orice, sub apostile absconse, indescifrabile precum acestea: ”spre studiere și referire”, ”trebuie studiată problema”, ”împreună cu” sau ”de către” ”X”, ”Y”, etc., etc., Și astfel, a fost ratată – de către români – inițiativa unor italieni de a monta pe o scenă italiană, într-o țară cu o îndelungată tradiție în creația de operă, într-o țară cu un public educat și pasionat de spectacolul de operă, extraordinara creație enesciană: ”Oedip”!
NOTA BENE
Ce solicita, în fond, Asociația de prietenie Italia-România? Partitura! DOAR PARTITURA! Exista, în România, în 1956, partitura Operei Oedip? Unde? Atât trebuiau să afle culturnicii și aparatnicii de la IRRCS! Și ar fi aflat. Ar fi aflat dacă… dacă ar fi ieșit din corsetul indiferenței și al ignoranței. Dacă s-ar fi smuls din acea lene cotidiană, din acel mizerabil gând sau obicei, ”lasă că merge și așa”….Dacă s-ar fi smuls din scaunele lor confortabile, cu pernuțe colorate sub fund ca să le fie moale și să nu facă bătături, știți Dvs. unde… Dacă ar fi deschis o ușă – sau mai multe – ei ar fi aflat că DA, în România, exista o fotocopie a partiturii Operei Oedip realizată în 1943, cu încuviințarea și sub supravegherea directă a lui George Enescu în perspectiva montării unui spectacol cu această operă și în România. Povestea acestei inițiative (de unde am aflat-o și noi) o găsiți, spusă pe larg de către protagonistul ei, Dorin Constantin Iosof, în articolul: Fotocopierea și aducerea în țară a partiturii Operei Oedip de George Enescu, Studii de muzicologie, Vol XVIII, Editura Muzicală, 1984, p. 127-131. Prin urmare, partitura Operei Oedip se afla în patrimoniul Operei Române din București. Deci – în țară. De ce culturnicii de la IRRCS n-au făcut niciun efort ca s-o găsească și s-o trimită la Roma? De ce au îngropat – sub apostile absconse și sterile – Telegrama Asociației de prietenie Italia-România? De ce? De ce? De ce? Documentele de arhivă (care ne sunt accesibile) nu ne spun nimic. Nu ne rămân decât apostilele, ”rezoluțiile” și gândul amar că, iată, datorită indolenței (acesta este, evident, un termen prea blând) culturnicilor aparatnicilor care mișcau hârtiile prin birourile IRRCS, inițiativa montării unui spectacol cu Opera Oedip la Roma, lansată în 1956, a fost ratată. ȘI A FOST RATATĂ DE ROMÂNI!
UP – DATE
Vom continua investigația noastră privind modul cum a fost promovat post-mortem marele muzician român, George Enescu de către culturnicii și aparatnicii din România comunistă. Vom încerca să intrăm în mecanismul de lucru al acestora, în ”stilul” lor de lucru, în hățișurile birocratice în care își duceau, bine mersi, existența – cu salarii grase și răspunderi ”zero”. Documentele de arhivă la care am avut acces ne-au permis să constatăm (o constatare amară) că datorită incompetenței, dezinteresului, lenei – inițiative valoroase s-au pierdut sau au fost deturnate pentru a sluji unor strategii politice lansate de liderii politici comuniști aflați la guvernarea României. Episoadele care urmează se înscriu pe aceeași linie ca și cele pe care le-am publicat până acum. Citiți dar episodul următor din mini ciclul GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Vena – 1957. Banii…. baniiii…… (1)
