Descoperirea Registrului întocmit de Voichița Muțui în fondul de arhivă al Uniunii Compozitorilor aflat în custodia ANIC (Arhiva Națională Istorică Centrală) ne-a dat o imagine exactă a partiturilor enesciene existente în Biblioteca Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România în anul de grație 1957 – data întocmirii lui de către distinsa doamnă. Vom spune că acest document – Registrul – a constituit pentru noi un memento pozitiv, o sursă de speranțe că, iată, mult invocata criză a partiturilor enesciene nu era atât de gravă, că ”sărăcia” nu era atât de….lucie! În această ”cheie” am și scris episoadele reunite sub titlul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Registrul cu surprize (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7) pe care l-am publicat recent în spațiul acestui BLOG.
DAR, CU O FLOARE….
Dar – cum se spune – cu o floare nu se face…primăvară. Continuând cercetarea și urmărind același subiect – promovarea post-mortem a marelui muzician român, George Enescu – am constatat însă că Registrul Voichiței Muțui nu a mișcat prea mult lucrurile, că el nu a contribuit la modificarea ritmului de lucru, că el nu a scos din lentoare și hățișuri birocratice culturnicii și aparatnicii din IRRCS și Ministerul Culturii, că cei care aveau nevoie de partituri ale unor lucrări enesciene nu au apelat la această – să-i spunem – sursă sigură! Registrul Voichiței Muțui, cu datele noi, concrete pe care le releva nu a avut un impact imediat – așa cum am crezut cu speranță și naivitate. El era excepția! Dar regula era.…. alta. O ”regulă” pe care o cunoscusem deja, o regulă pe care ne-o dezvăluiseră alte și alte documente de arhivă. Despre aspectele relevate de aceste documente am scris în episoadele publicate înaintea celor inspirate de Registrul Voichiței Muțui. Credem că cititorii acestui BLOG își amintesc, desigur, că sub titlul generic: ”GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Registrul cu surprize”, am prezentat unele aspecte care au scos la iveală consecințele unor metehne birocratice în promovarea post-mortem a creației artistice și a personalității marelui muzician român George Enescu. Inițiative generoase, lăudabile au fost amânate sine die, abandonate, împinse în ograda altor instituții sub varii motive, unele penibile, altele scandaloase, dar, toate, având un numitor comun: lipsa de interes, birocrația, ignoranța și – cel mai adesea – lenea!
LA INDIGO
Dar, să lăsăm deoparte facilitățile pe care le crea Registrul, facilități care – așa cum am arătat, deja – n-au schimbat cu nimic lucrurile. Datele obținute de Voichița Muțui, fie n-au fost comunicate, fie n-au fost luate în seamă – adică au fost ignorate – de către cei interesați/implicați în promovarea muzicii enesciene. Perpetuarea aceluiași ”stil”, a acelorași ”metode” – de tărăgănare, de încetineală – pare cu atât mai surprinzătoare cu cât în vara anului 1956, liderii politici comuniști de la București lansaseră în spațiul public decizia de a subordona politicului valorificarea moștenirii artistice a marelui muzician român, promovarea personalității sale. În același ”stil” – de tărăgănare, de indiferență, de…… ”lasă că merge și așa” – a fost tratată și propunerea Legației României din Roma pentru organizarea unui concert cu muzică de cameră din creația enesciană, propunere avansată de Legație în septembrie 1956. Asigurarea condițiilor necesare acestui concert – îndeosebi a partiturilor – s-a desfășurat într-un ritm atât de lent, atât de întortochiat încât a fost pierdută întreaga stagiune artistică a anului 1956-1957. ”Actorii” implicați au fost aceeași sau aproape aceeași cu cei pe care i-am prezentat în episoadele anterioare. Iar rezultatul a fost și el aproape similar. Ca și cum ar fi fost tras la indigo.
ERA SARCINĂ DE…PARTID
Lucrul acesta pare cu atât mai bizar, mai de neînțeles cu cât în august 1956, oficialii comuniști aflați la guvernarea României lansaseră – în mod public – strategia lor privind promovarea personalității și creației artistice a marelui muzician român. În 18 august 1956, sub cupola Ateneului Român, la Adunarea festivă consacrată împlinirii a 75 de ani de la nașterea marelui muzician, distinsul profesor George Breazul, celebru muzicolog și membru al Academiei Române, declarase că valorificarea moștenirii artistice a marelui muzician român a devenit o problemă de stat! Nici mai mult, nici mai puțin. Era de înțeles că după această dată,18 august 1956, toate inițiativele, toate propunerile ce vizau cunoașterea personalității marelui muzician român, promovarea creației sale artistice, căpătau o anumită greutate – și urgență – pentru că… era sarcină de…partid!
DINCOLO DE CUVINTE – ERA CENZURA
Elitele culturale românești ce se aflau printre invitații la acea Adunare – ascultaseră cu maximă atenție discursul lui George Breazul. Poate și aplaudaseră. Dar, unii – cei care nu făcuseră ”pactul cu diavolul” – descifraseră sensul profund al acestei sintagme. Citiseră….dincolo de cuvinte! Înțeleseseră ce se ascundea în spatele lor. Era limpede, că de acum încolo, tot ceea ce avea să se întâmple în promovarea creației artistice a lui George Enescu, în promovarea personalității sale avea să fie sub controlul partidului. Căci….partidul – cum avea să spună de la tribună marele profesor George Breazul – își luase asupra sa această grijă, făcând din ea….politică de stat! Desigur, într-o societate unde toată puterea politică și administrativă trecuse în mâinile unei singure structuri politice, Partidul Comunist Român (care atunci purta un alt nume, Partidul Muncitoresc Român, fiind de fapt ”aceeași Mărie cu altă pălărie”) nici nu se putea altfel. Consecințele – dreptul de a dirigui totul, dreptul de control- erau legitimate, justificate, aproape inviolabile, întrucât erau integrate în politica de stat! Astfel, cenzura era legitimată, fiind admisă ca o metodă de lucru firească, de neînlăturat.
REVIRIMENTUL NU S-A PRODUS!
Ce avea să urmeze? Cu siguranță – fiind sarcină de partid – culturnicii, politrucii și aparatnicii înfipți în instituțiile special create pentru promovarea culturii române, aveau să pună degrabă ”în operă” strategia liderilor comuniști aflați la guvernarea României. Niciun fel de motive, de amânări nu mai puteau fi admise, întrucât astfel ar fi fost încălcată linia …partidului! Și cine ar fi avut curajul (sau inconștiența) să nu respecte linia partidului? Da! În această logică, așa ar fi trebuit să fie. Dar ce paradox! Lansarea acestei strategii nu a adus un reviriment în stilul de lucru al celor obligați să o aplice. Aparatnicii, culturnicii – plătiți cu salarii grase – nu s-au lepădat de metehnele lor. Din stilul lor de lucru n-au dispărut practicile de până atunci, hățișurile birocratice. La asemenea concluzii ne-au condus documentele de arhivă cercetate de noi privind modul cum a fost promovată, post-mortem, personalitatea și creația artistică a marelui muzician român, George Enescu. Ele ne-au inspirat episoadele care urmează și pe care le-am reunit sub titlul: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Sarabanda partiturilor. De ce ”sarabanda”? Veți vedea! Citiți următorul episod intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957) Sarabanda partiturilor (2) Impulsul. Citiți!
