După 18 august 1956, promovarea post- mortem a creației artistice și a personalității marelui muzician român George Enescu, primise o linie clară, definitorie. Prin vocea autorizată a distinsului profesor și muzicolog, Academicianul George Breazul, toată ”suflarea românească” aflase că partidul luase asupra sa grija promovării marelui muzician român, făcând din aceasta o problemă de stat. Această asumare de către structura cea mai puternică a statului român, partidul (Partidul Muncitoresc Român) demonstra că interesul liderilor comuniști de la București față de marele muzician român luase o curbă ascendentă determinată de imperative politice ce depășeau personalitatea marelui muzician.
IMPULSUL
Acesta va fi fost impulsul care-l va fi determinat pe distinsul Director al IRRCS, Aurel Baranga, să iasă din ipostaza aceea de detașare (am zice indiferență sau chiar lene) cu care tratase – până atunci – unele propuneri privind promovarea post-mortem a creației și personalității marelui muzician român George Enescu. Am constatat această atitudine (de detașare, de indiferență) a distinsului Director al IRRCS cu ocazia studierii altor documente de arhivă din Fondul IRRCS, iar aceste constatări au fost prezentate de noi – poate nu atât de apăsat pe cât ar fi trebuit – în alte episoade publicate în spațiul acestui BLOG și reunite sub același titlu generic: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Dar, acum, după 18 august 1956, Domnul (pardon, tovarășul) Aurel Baranga, când promovarea marelui muzician român George Enescu devenise sarcină de partid, politică de stat, distinsul demnitar conștientizase că paradigma se schimbase și că nu era de glumit. Un frison de îngrijorare va fi străbătut ființa sa domoală și-l va fi determinat să renunțe la stilul său de până atunci. Numai așa ne putem explica implicarea sa imediată și directă în aplicarea propunerii Legației României din Roma privind organizarea unui concert cu muzică de cameră din creația enesciană din septembrie 1956.
PARTITURILE – ETERNA POVESTE
Să citim, deci, documentele din dosarul de arhivă cercetat: ANIC, Fond IRRCS, Dosar 285/1956-1961, Italia. Fără a mai aștepta (ca în alte cazuri) opinii și propuneri ale colaboratorilor săi, fără a mai aștepta ca adresele MAE să-și facă veacul prin birourile subalternilor săi, în 3 octombrie 1956 ”tov” Aurel Baranga se adresează direct Direcției de Relații Externe din cadrul Ministerului Culturii – forul său tutelar. El cere nu bani – ca în alte cazuri – ci…partituri. Da, ați citit bine! Partituri! Să citim documentul semnat de ”tov” Aurel Baranga: ”3 octombrie 1956, Către Ministerul Culturii, Direcția Relații Externe: ”Legația RPR din Roma ne comunică intenția sa de a organiza un concert de muzică de cameră Enescu (subl. în text). Vă rugăm să ne transmiteți materialul necesar, partituri, (subl. ns.) pentru a fi trimise în Italia. DIRECTOR, Aurel Baranga”. (ANIC, Fond IRRCS, Dosar 285/1956-1961, Italia, p.186). Cererea Directorului IRRCS, precisă și urgentă, nu suferea amânare iar aparatnicii din Ministerul Culturii s-au trezit în fața unei probleme pe cât de firești, pe atât de delicate: partiturile. Legația României din Roma ceruse partituri. Altfel, concertul nu putea să aibă loc. Instrumentiștii care ar fi susținut acel concert nu dispuneau (ei, și nici alții) de partiturile unor lucrări ale marelui muzician român necesare unui concert de cameră întrucât multiplicarea și comercializarea lor se aflau sub clauzele contractuale ale Caselor de editură cu care George Enescu lucrase: ”Enoch” și ”Salabert” – amândouă din Paris. Cât privește existența partiturilor unor lucrări enesciene în România, aceasta era o chestiune ce trebuia cercetată întrucât nu existau evidențe clare acolo unde ar fi trebuit să fie! Era o problemă atât de delicată și atât de încâlcită!
ÎN AȘTEPTAREA UNEI PROMISIUNI
Să aruncăm o privire asupra acestei chestiuni: partiturile enesciene – atât cât ne permit sursele deschise la care am avut acces. Din aceleași ”surse deschise” am aflat că un Dosar Salabert – există în Arhivele diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe în fondul special de curând creat prin efortul exemplar al unei echipe de cercetători/documentariști ai Departamentului în frunte cu Doamna Ministru Monica Joița. Distinsul profesor și istoric al religiilor, Directorul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, Dl. Eugen Ciurtin, a lansat recent în spațiul public promisiunea că acest Dosar Salabert face obiectul atenției și cercetării sale și că intenționează să includă concluziile sale în viitorul Catalog al creației enesciene care se află pe masa sa de lucru. Îl așteptăm cu mare curiozitate întrucât sperăm ca astfel publicul din România, interesat de viața marelui muzician român, George Enescu, va avea prilejul să afle amănunte (dureroase și controversate) privind un segment din viața sa: relația aspră (și aproape spoliatoare) cu Casa de editură Salabert. Deocamdată, așa cum am spus – pe baza surselor deschise la care am avut acces – încercăm să aducem în spațiul public câteva elemente despre această temă. Așa dar, citiți episodul următor din mini serialul GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII (1956 – 1957). Sarabanda partiturilor (3) Salabert – for ever! Citiți!
