UNDE ERA ”NODUL GORDIAN”?
Așadar, unde era ”nodul gordian”? ”Nodul gordian” era în ”ograda” celor două edituri: ”Enoch” și ”Salabert”. Iar oficialii de la București nu se implicau suficient pentru…desfacerea lui găsind fel și fel de motive. ”Că….. nu e (problema) noastră, că….. e franceză”, (a editurilor franceze ”Enoch” și ”Salabert” – n. ns.) relata Dl. Mihai Constantinescu ”motivele” pe care le auzise adesea! ”Sunt discuții din acestea – observa cu amărăciune distinsul director al Festivalului și Concursului enescian – care îi fac rău lui Enescu” (Cf. Mihai Constantinescu, Festivalul Enescu se confruntă cu lipsa de partituri enesciene. E rușinos, Mădălina Cerban, Ziarul financiar, Ziarul de duminică, 04.09.2015) Domnia sa nu ezita să aducă în discuție situația în care se găsea partitura Operei Oedip. ”De exemplu, Oedip-ul nu există în varianta tipărită; există doar varianta scrisă de mână. Iar acest fapt nu dă bine” (subl. ns.) spunea Dl. Mihai Constantinescu. Domnia sa considera că era incomodă – aproape rușinoasă – dilema în care se aflau organizatorii de la București privind asigurarea partiturii pentru Oedip-ul enescian: să trimită copii după partiturile enesciene cu poșta sau, direct, pe fax? ”E rușinos” – califica domnia sa această situație socotind că era cazul să fie găsite soluțiile adecvate, firești, și să nu ne mai dăm după…cireș! (ibidem. Mihai Constantinescu, loc. cit.)
SĂ CUMPĂRĂM
În această situație, Dl. Mihai Constantinescu nu ostenește să caute o soluție convenabilă. O soluție care să permită oficialilor și managerilor români din spațiul muzical românesc să taie ”nodul gordian” al promovării creației enesciene: asigurarea partiturilor. ”Am putea – propune dârz și încrezător Dl. Mihai Constantinescu – să cumpărăm drepturile de autor pentru Enescu și să rămână la Editura Muzicală și la Uniunea Compozitorilor”. (ibid. Mihai Constantinescu, loc. cit.) Cu alte cuvinte, să intre de drept în patrimoniul culturii române. Această soluție ar fi posibilă – crede distinsul manager de la ARTEXIM – doar dacă ea ar deveni una de interes național. ”Problema drepturilor de autor pentru opera lui George Enescu ar trebui să fie una națională” (subl. ns.) – conchide limpede domnia sa. Și pe bună dreptate, întrucât asigurarea partiturilor lucrărilor enesciene ”nu e o problemă a festivalului”. ”Ca să o luăm foarte strict – precizează domnia sa – e o problemă a Uniunii Compozitorilor. Ei trebuie să fie cei care trebuie să se bată pentru așa ceva. Nu e o problemă a cuiva, e o problemă națională”, (ibid. Mihai Constantinescu, loc. cit.) În consecință, ”trebuie să vină (adică să colaboreze, să se implice – n. ns.) și Ministerul Culturii și compozitorii”. Adică să se producă o implicare directă, eficientă, să fie o colaborare între oficialii administrativi și artiști! Trebuie să vină și ”să se bată pentru așa ceva” spune – visător și încrezător – Dl. Mihai Constantinescu. Dar – spunem noi, cu scepticismul de rigoare al jurnalistului, al cercetătorului – se ”vor bate?”
UNDE ERA ”HIBA”?
Era limpede – deci – că problema era cu Casele de editură Enoch și Salabert. Nu voiau să vândă românilor drepturile de autor pentru partiturile enesciene pe care le aveau în proprietatea lor? Sau românii nu voiau (sau nu puteau) să le cumpere? Unde era ”hiba”? Unde era – sau care era – ”punctul zero” unde interesele părților interesate se întâlneau și se blocau? Aflat în ”capul trebii” Dl. Mihai Constantinescu părea să știe răspunsul. Un răspuns pe care nu ezita să-l dea jurnalistului curios aflat în fața sa. ”Editurile le-ar vinde și mâine” – răspundea Dl. Mihai Constantinescu. Problema este că cineva trebuie să le și cumpere sau, trebuie să se înțeleagă cu ele” (cu Casele de editură Enoch și Salabert – n. ns.) (ibid. Mihai Constantinescu, loc. cit.) În acest punct al dialogului său cu jurnalista Mădălina Cerban, Dl. Mihai Constantinescu făcea recurs la memorie.
PROCENTUL FATAL
Domnia sa lua ”firul istoriei” relațiilor muzicienilor români, ale oficialilor români, cu Casele de editură Enoch și Salabert din perioada post decembristă. Cu riscul de a spune ceva ce mai spusese și altădată, Dl. Mihai Constantinescu, reitera primul exemplu al nereușitelor în negocierile cu Casa de editură Salabert: momentul 1991. ”Mi-aduc aminte – spunea cu luciditate amară domnia sa – că au fost niște discuții mari și nu s-a căzut de acord asupra unui procent. Francezii (voiau să ne dea) 50%. Noi voiam 51%. Nu s-a căzut de acord în privința celor 51 de procente”. (subl. ns.) (ibid. Mihai Constantinescu, loc. cit.) Adică – cine să ia 51% de procente? Salabert? Sau România? În acest punct dialogul s-a blocat. Niciunul dintre parteneri n-a vrut să cedeze. Fiecare voia partea cea mai mare: 51%. Reprezentanții Casei de editură Salabert au rămas neclintiți. Și trimișii români – la fel. ”Până la urmă – precizează cu amărăciune Dl. Mihai Constantinescu – noi am rămas fără niciun procent”. (subl. ns.) Așadar, un procent a blocat un demers care ar fi asigurat românilor, României, drepturile de autor pentru partiturile enesciene aflate în proprietatea exclusivă a Casei de Editură Salabert. Cu toate acestea colaborarea cu cele două Case de editură, Enoch și Salabert a continuat. Muzicienii interesați de creația enesciană – fie ei români sau străini – au continuat să urce ”Golgota” procurării partiturilor unor lucrări enesciene. În acest ”urcuș” s-au aflat și organizatorii români ai Festivalului și Concursului George Enescu. Un ”urcuș” care n-a fost niciodată ușor întrucât, mereu și mereu s-au ivit alte opreliști. Despre ele – citiți episodul următor al acestui mini serial, intitulat: GEORGE ENESCU ȘI CULTURNICII. Update postdecembrist (5) Procentul fatal! Citiți!
